Articolul din revista Time… relatează că experţii sunt siguri că «vaccinurile nu cauzează autism; nu le fac rău copiilor; sunt un stâlp al sănătăţii publice moderne». Eu spun: «Asta este o minciună și ne e greaţă de ea»“ afirma, în martie 2010, actriţa și prezentatoarea de televiziune Jenny McCarthy, una dintre exponentele cruciadei anti-vaccinare.

Recent, spre jumătatea lunii aprilie, actriţa respectivă a ajuns din nou în centrul știrilor medicale, odată cu semnarea unui editorial în Chicago Sun-Times, al cărui prim paragraf afirmă: „Eu nu sunt «anti-vaccinuri». Aceasta nu este o schimbare referitoare la poziţia mea, nici nu este o poziţie nouă pe care am adoptat-o recent. Ani de zile, am afirmat în mod repetat că sunt, de fapt «pro-vaccinuri» și ani de zile am fost în mod greșit etichetată ca «anti-vaccinuri».“ Mulţi s-au îndoit de sinceritatea acestor afirmaţii, dar, chiar acceptând că a fost vorba doar de o lungă neînţelegere (ceea ce, în lumina unui șir de declaraţii anterioare virulente ale vedetei, nu este credibil), pare puţin probabil că lucrurile se vor schimba substanţial în perioada imediat următoare.

În privinţa vaccinurilor, lumea rămâne polarizată, între o majoritate care le acceptă ca medicamente salvatoare de vieţi și o minoritate vocală care vede în vaccinuri un pericol și totodată o ameninţare la adresa libertăţii personale a individului. De altfel, opoziţia faţă de vaccinuri nu datează de ieri sau de anul trecut, ci de peste 150 de ani, manifestându-se odată cu primele tentative de profilaxie imunologică în dreptul unor boli care făceau ravagii în trecut. Iar motivele opoziţiei faţă de vaccinuri, atunci când sunt examinate în timp, sunt surprinzător de diverse. Privind înspre trecut descoperim că vaccinofobia are rădăcini mai adânci decât ne-am imagina analizând argumentele actuale anti-vaccinare. Istoria ne arată că oamenii au schimbat argumentele, dar refrenul a rămas același: vaccinurile nu aduc cu ele nimic bun sau binele pe care îl aduc e prea puţin în raport cu relele cu care se asociază.

Din Orient în Occident, din trecut în prezent

În China secolului al XVII-lea, copiii erau infectaţi, în mod intenţionat, cu variolă de la un copil cu o formă ușoară, în speranţa că vor preveni astfel apariţia unor cazuri mai grave. În acest scop se introducea în nasul copilului sănătos fie o pulbere obţinută dintr-o crustă, fie lichid prelevat dintr-o veziculă de la un copil bolnav, fie copilului sănătos i se dădea să poarte haine pe care le purtase copilul bolnav. Fiind vorba de un copil care făcuse o formă ușoară, suportabilă de boală, principiul era, practic, același cu cel din vaccinurile moderne cu virus viu atenuat[1].

Medicul englez Edward Jenner a avut ideea de a infecta copii sănătoși nu cu un material biologic provenit de la un copil bolnav, ci cu „variolă de vacă“, o formă de boală ușoară. Din cauza similitudinii considerabile dintre virusurile cauzatoare ale celor două afecţiuni, imunizarea cu virusul de la vacă asigura protecţie împotriva variolei umane[2].

Documentele istorice atestă însă că la începutul anilor 1720 în tânăra colonie americană din Massachussets Bay se introdusese practica unor inoculări similare celor din China (procesul fiind denumit „variolare“), dar asta a stârnit furia unor lideri religioși, care vedeau în această practică o blasfemie: „Este o blasfemie ca un om să-și infecteze dimineaţa familia [prin vaccinare] cu variolă și să se roage seara la Dumnezeu împotriva bolii.“ Afirmaţia, care astăzi poate părea naivă, era legată de înţelegerea limitată a cauzelor infecţioase ale bolilor, acestea fiind privite de multe ori – în ciuda unor pasaje biblice care învaţă contrariul – ca pedepse ale lui Dumnezeu. De aceea, criticând vaccinarea, unul din liderii religioși ai tinerei colonii spunea că variola „este o judecată a lui Dumnezeu asupra păcatelor oamenilor […], iar a o evita înseamnă a-L provoca și mai mult“. Aceiași lideri religioși au cerut chiar judecarea și executarea unui doctor din Boston, Zabdiel Boylston, pentru că el, încurajând asemenea practici profilactice, se încăpăţâna „să stea împotriva voinţei lui Dumnezeu“[3]. Și alte cazuri izolate de opoziţie motivată teologic faţă de vaccinuri aveau să apară printre unii pastori protestanţi, dar și în mijlocul clerului catolic.

Nu numai în creștinism exista această atitudine faţă de vaccinuri. În Egipt, la sfârșitul anului 1810, încercarea de vaccinare s-a izbit de o argumentaţie asemănătoare: variola era trimisă de Allah să-i pedepsească pe oameni, prin urmare vaccinarea contravenea Coranului. Iar în India variola era văzută ca expresia mâniei zeiţei Bhawani sau Shitala, iar a încerca oprirea bolii echivala cu mânierea suplimentară a zeiţei. În plus, în Egipt exista temerea că, prin administrarea vaccinărilor, sângele musulman s-ar putea amesteca cu sângele impur al creștinilor, iar în India o temere oarecum similară era legată de amestecarea castelor (aici se utiliza un fel de „variolare“ chiar de la sfârșitul secolului al XIX-lea )[4].

Sunt vaccinurile un mijloc de control?

Este ușor să criticăm religia ca retrogradă, însă rădăcinile vaccinofobiei nu au fost în primul rând religioase. Corpul medical însuși a fost cel care s-a opus nu doar vaccinurilor, ci, iniţial și destul de insistent, și noilor teorii care identificau „microbii“ drept cauze ale bolilor infecţioase. „În absenţa unei înţelegeri medicale ferme a cauzalităţii bolilor, paternalismul era o componentă principală a puterii medicilor în proiectarea asistenţei și tratamentului pentru pacienţii lor, iar abordările știinţifice aflate în evoluţie recentă nu au fost predate în mod obișnuit în școlile medicale până mai târziu în secolul al douăzecilea“. Nu este de mirare, deci, că medicii au fost la început divizaţi în legătură cu noua metodă de profilaxie și, chiar în prezent, o minoritate medicală continuă să atace cu totul sau în parte practica vaccinărilor.

În trecut, această opoziţie s-a manifestat însă mult mai intens și probabil că a contribuit mult mai semnificativ decât factorii religioși la opoziţia faţă de vaccinare în perioada timpurie a practicii ca atare. Deja la sfârșitul secolului al XIX-lea se constituise o Ligă Internaţională Anti-Vaccinare, care, la sfârșitul anului 1890, a organizat o conferinţă internaţională la Paris, finalizată cu un raport al comitetului executiv al Ligii, care conţinea nouă concluzii reprezentând argumente împotriva vaccinării. Ultima era că „impunerea cu forţa a vaccinării este neînţeleaptă, nepolitică, nedreaptă și tiranică“ și că „toată legislaţia obligatorie cu privire la vaccinare ar trebui să fie abrogată“.[5]

Impunerea publică a vaccinării, ca măsură de control al bolilor contagioase la nivelul întregii societăţi, a stârnit și continuă să stârnească suspiciuni, nu doar ca un atentat la libertatea individuală, dar și ca expresie a unei agende ascunse a autorităţilor sau a altor grupuri care au confiscat invizibil autoritatea politică. În același Egipt al începutului de secol XIX, faptul că, în urma vaccinării, cel inoculat rămânea cu un semn vizibil toată viaţa a generat suspiciuni profunde, în special în rândul oamenilor simpli, care bănuiau că vaccinarea era doar o „însemnare“ a copiilor organizată de guvern pentru a-i putea recunoaște și recruta mai târziu pentru serviciul militar[6]. Dacă asemenea speculaţii pot părea naive acum, ele nu sunt cu mult diferite de cele care circulă în prezent pe mapamond și care susţin – de exemplu – că vaccinurile ar fi o armă secretă a francmasoneriei, prin care aceasta a răspândit virusul HIV (responsabil de SIDA) în anumite regiuni de pe glob, inclusiv în România (unde s-ar fi folosit de vaccinul antihepatic B); sau de teoria vehiculată intens prin noile medii de comunicare, care denaturează grosolan un discurs al lui Bill Gates, scoţând o frază din context și afirmând că scopul vaccinării ar fi, pur și simplu, reducerea populaţiei umane la nivelul globului.

Sunt vaccinurile periculoase?

Vaccinurile sunt medicamente care previn anumite boli infecţioase, în special de natură virală, uneori de natură bacteriană. Ca toate medicamentele, vaccinurile pot provoca efecte adverse. Majoritatea acestora sunt ușoare și de scurtă durată; foarte rar, vaccinurile pot să cauzeze reacţii adverse mai grave, de exemplu sindromul Guillain-Barré sau anafilaxia.

Cele mai frecvente reacţii adverse ale vaccinurilor sunt febra (o parte a răspunsului imun normal al organismului), erupţii cutanate (reacţii de tip alergic), plâns al copilului vaccinat (uneori prelungit, chiar până la 18 ore), convulsii febrile (convulsii asociate cu febră, cu o durată mai mică de 15 minute, la un copil normal din punct de vedere neurologic în perioada anterioară) și sincopă (leșin). Convulsiile febrile sunt de natură să provoace panică în rândul părinţilor, dar trebuie știut că, deși vaccinurile pot cauza uneori aceste convulsii, între 2 și 5% din copiii mai mici de 5 ani fac un acces de convulsii febrile, cel mai adesea legat nu de vaccinuri, ci de o boală virală febrilă. Sincopele sunt, de asemenea, de natură să sperie părinţii; ele sunt în general benigne, dar, deoarece implică pierderea de scurtă durată a cunoștinţei, pot să aibă consecinţe grave, de cele mai multe ori prin lovituri la nivelul capului, în cădere; 63% din episoadele de sincopă asociate vaccinurilor apar în primele 5 minute de la administrare, iar 89% în primele 15 minute. Cel mai frecvent, acestea se manifestă în cazul vaccinurilor administrate adolescenţilor, iar consecinţele grave pot fi prevenite de cele mai multe ori prin urmărirea atentă a celui vaccinat timp de o oră de la administrarea vaccinului.

Mai grave, dar mult mai rare sunt unele reacţii adverse legate de locul de administrare, cum ar fi abcesele piogene și sterile (acumulare de puroi sau lichid la locul de injectare), tumefierea (umflarea) extremităţilor, bursita subacromială (afectarea umărului ca urmare a aplicării greșite a injecţiei – nu este un efect advers al vaccinului, ci al injectării incorecte), sindromul durerii regionale complexe (un alt efect advers legat de injectarea greșită), reacţii alergice, inclusiv șoc anafilactic, și unele reacţii adverse neurologice.

Șocul anafilatic sau anafilaxia reprezintă o formă foarte gravă de alergie, care evoluează foarte rapid (în câteva minute) și poate avea consecinţe fatale dacă nu se intervine de urgenţă pentru tratarea ei. Cazurile de anafilaxie pot fi cauzate de vaccinuri, dar acestea sunt foarte rare, înregistrându-se mai puţin de un caz la un milion de doze de vaccin administrate. Există câteva reacţii adverse de natură neurologică, relativ grave, care au fost uneori raportate ca manifestându-se în urma vaccinării (nevrită optică, pareză Bell sau sindromul Guillain-Barré), dar dovezile curente nu au stabilit o relaţie de cauzalitate între vaccinuri și apariţia acestora. Există și unele reacţii adverse grave, dar foarte rare, specifice doar unui anumit tip de vaccin (de exemplu encefalita de tip rujeolic cu corpi de incluziune, care se poate manifesta foarte rar la administrarea vaccinului ROR la copii cu imunitatea compromisă).

Pretinsa asociere între vaccinuri (în special vaccinul ROR – rujeolă, oreion, rubeolă; MMR, în limba engleză) și autism nu are la bază decât un caz scandalos de fraudă medicală și niciun fel de dovezi concrete sau epidemiologice; prezentarea acestui mit medical neașteptat de longeviv și a dovezilor care l-au infirmat în mod sistematic depășește cuprinsul acestui articol, necesitând spaţiul unui articol dedicat[7].

În alb și negru

Elementul cel mai important nu este însă dacă vaccinurile pot sau nu să cauzeze reacţii adverse (răspunsul este, categoric, da), ci dacă riscul acestor reacţii este mai mic decât beneficiile vaccinurilor, respectiv dacă riscul acestor reacţii este mai mic decât riscul asociat bolilor pe care le cauzează. Or aici, contrar afirmaţiilor din editorialul doamnei McCarthy, cum că ar fi o zonă gri în care fiecare părinte trebuie să decidă după cum crede, dovezile existente arată în mod clar o imagine în alb și negru, fără nuanţe de gri.

Într-o expresie devenită loc comun, vaccinurile sunt victime ale propriului lor succes. Mulţi au ajuns să se îndoiască de efectele lor benefice deoarece – graţie tot vaccinurilor –diversele boli infecţioase pe care le previn acestea au dispărut. Dr. Scott Newbold, pediatru la o clinică americană, declara recent: „Am văzut o fotografie luată din avion, în anul 1962, a oamenilor care așteptau la o coadă de peste 1,5 km într-o zi fierbinte de vară pentru vaccinul polio. Ei cunoșteau efectele acestei boli pe care cei mai mulţi dintre noi nu le știm.[…]“ Câţi dintre noi însă au văzut în viaţa lor o persoană cu poliomielită? Nimeni, pentru că aproape toţi am fost vaccinaţi în copilărie.

Dacă vom studia în detaliu, vom descoperi că, pentru fiecare vaccin, beneficiile depășesc cu mult riscurile. Difteria este o boală pe care nu prea mulţi au văzut-o de aproape. Între 1990 și 1998, în ţările fostei Uniuni Sovietice, pe fondul unor rate reduse de vaccinare (între 60% și 80% în unele zone) s-au înregistrat mai mult de 157.000 de cazuri de difterie, dintre care 5000 de decese. Prin vaccinare, aproape toate, dacă nu toate aceste decese, ar fi putut fi prevenite.

Conform presei din România, aproape un milion de români suferă de hepatită B, o boală care, în majoritatea cazurilor, evoluează spre insuficienţă hepatică sau cancer hepatic. Vaccinarea anti-hepatită B contribuie la reducerea constantă a numărului de cazuri noi. În România, în anul 1995 s-a introdus pentru prima dată vaccinarea nou-născuţilor în primele 24 ore de la naștere; datele statistice disponibile arată că, de atunci, numărul noilor cazuri acute de hepatită B a fost în continuă scădere (de la aproape 14 cazuri la 100.000 locuitori în 1998 la 4,3 cazuri la 100.000 de locuitori în 2007, la 2 cazuri la 100.000 locuitori în anul 2011 și la 1,6 cazuri la 100.000 de locuitori în 2012).

În anii 1960, înainte de introducerea vaccinului pentru rujeolă, în Statele Unite existau 3-4 milioane de cazuri, cu 48.000 de pacienţi spitalizaţi, majoritatea copii, dintre care unii făceau complicaţii de tipul encefalitei sau al bolilor respiratorii severe, iar 400-500 mureau din cauza complicaţiilor. În anul 2011, pe fondul reducerii vaccinărilor (ca urmare a temerilor părinţilor), în această ţară s-au raportat 220 de cazuri de rujeolă; mult mai puţine decât în anii 1960, dar constituind, totuși, cel mai mare număr de cazuri din 1996 încoace. Statisticile au arătat că 86% din persoanele cu rujeolă din SUA nu fuseseră vaccinate sau nu știau dacă au fost vaccinate.

Abby Peterson era o frumuseţe de fată care mai avea puţin și împlinea 6 ani în 2001, când a contactat o varicelă care i-a slăbit sănătatea, făcând-o victimă a unei pneumonii. Corpul ei fragil n-a făcut faţă celor două infecţii și, după 10 ore de luptă cu boala, a murit în braţele mamei ei la spital. Shannon Duffy Peterson, mama fetei, îl întrebase anterior pe pediatru dacă n-ar fi bine să-și vaccineze copilul, dar el i-a spus că vaccinurile „sunt prea noi“ și i-a recomandat să-l expună la boli, astfel încât să-și construiască imunitatea „în mod natural“. Acum, mama regretă că n-a pus sub semnul întrebării recomandările medicului și a devenit o activistă pro-vaccinare, susţinând, în faţa adunării legislative din Minnesotta, adoptarea unor legi care să impună imunizarea tuturor copiilor din acest stat american. Referindu-se la minoritatea care se opune vehement vaccinării de teama autismului și a altor reacţii adverse, ea spune că oamenii respectivi sunt bine intenţionaţi, dar iresponsabili. Pentru că, de fapt, vaccinurile salvează vieţi.

Cel mai mare succes al medicinii moderne

Dacă n-ar fi fost vaccinurile, astăzi variola ar ucide încă în fiecare an aproape 2 milioane de persoane. Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, 1,5 milioane de copii mor în fiecare an de boli care ar putea fi prevenite prin simpla vaccinare. Adevărul este că vaccinurile au salvat și continuă să salveze milioane de vieţi, au prevenit și continuă să prevină milioane de cazuri de invaliditate. Ele sunt, probabil, cel mai mare succes al medicinii moderne, un succes care îl umbrește cu mult pe cel al antibioticelor sau al altor tehnologii medicale.

Și atunci, de ce vaccinurile continuă să fie blamate, hulite și criticate? În principal, datorită unei perspective greșite a evaluării riscurilor. Ca oameni, suntem incapabili să avem o perspectivă corectă asupra tuturor riscurilor. Într-o carte dedicată riscurilor și asumării lor, neurochirurgul american Ben Carson spunea că „americanul de rând estimează că riscul de a muri într-un accident de automobil anul acesta ar fi cam de 1/70.000; de fapt, riscul real este de 1/7000. Cei mai mulţi oameni cred că riscul unui infarct miocardic fatal este de 1/20; riscul real este mai aproape de 1 din 3.“ Multe riscuri din viaţa reală sunt subestimate; cei care se opun vaccinurilor o fac pentru că supraestimează riscurile asociate acestora și le neagă beneficiile. Și într-un caz, și în celălalt, costurile pot fi, deopotrivă, fatale[8].

Footnotes
[1]Kurt Link, The Vaccine Controversy: The History, Use, and Safety of Vaccinations, Praeger Publishers, Westport (CT), 2005.
[2]„Ibid. p. X”.
[3]David E. Newton, Vaccination Controversies: A Reference Handbook, ABC-Clio, Santa Barbara (CA), 2013.
[4]„Ibid, p. 58-59”.
[5]„D. E. Newton, op. cit., p. 60”.
[6]„Ibid, p. 59”.
[7]„Pentru o analiză relativ recentă şi obiectivă a tuturor datelor, a se vedea raportul Institului de Medicină al Academiilor Naţionale (din SUA). K. Stratton, A. Ford, E. Rusch, E. Wright Clayton (ed.), Adverse Effects of Vaccines. Evidence and Causality, The National Academies Press, Washington DC, 2012, p. 145-153.”
[8]G. Lewis B. Carson, Asumă-ţi riscul, Majesty Press, Arad, 2008.

Note

B. Carson, G. Lewis, Asumă-ţi riscul, Majesty Press, Arad, 2008.
Link, Kurt, The Vaccine Controversy: The History, Use, and Safety of Vaccinations, Praeger Publishers, Westport (CT), 2005.
Newton, David E., Vaccination Controversies: A Reference Handbook, ABC-Clio, Santa Barbara (CA), 2013.
„Ibid. p. X”.
„Ibid, p. 58-59”.
„D. E. Newton, op. cit., p. 60”.
„Ibid, p. 59”.
„Pentru o analiză relativ recentă şi obiectivă a tuturor datelor, a se vedea raportul Institului de Medicină al Academiilor Naţionale (din SUA). K. Stratton, A. Ford, E. Rusch, E. Wright Clayton (ed.), Adverse Effects of Vaccines. Evidence and Causality, The National Academies Press, Washington DC, 2012, p. 145-153.”