În activitatea lui de 50 de ani de cercetare în farmacologie a creat peste 200 de compuşi psihoactivi, la el în casă. Cel mai cunoscut dintre aceştia este drogul cluburilor house: „Ecstasy”. Zilele trecute, Alexander „Sasha” Shulgin, căci despre el este vorba, a murit de cancer la ficat. Avea 88 de ani.
Admiratorii lui nu se sfiau să îl numească un „magician molecular”, un „conquistador în lumea atomilor”, un „centaur al chimiei” şi pe bună dreptate.
Alexander Shulgin a fost un neînfricat deschizător de drumuri însă, aşa cum nota The Guardian, disciplina de cercetare pe care şi-a ales-o a fost una dintre cele mai maligne şi cel mai puţin înţelese.
Sute de droguri noi au ieşit din eprubetele lui Shulgin care, fascinat de explorarea limitelor conştienţei umane, le testa pe el însuşi şi pe apropiaţi (soţia şi prietenii lui). Crezul chimistului era acela că oamenii au dreptul să exploreze această latură a existenţei lor, fără ca guvernul să aibă vreun drept de amestec.
De fapt, multă vreme a dat vina pe guvern pentru că a distrus potenţialul drogului care l-a făcut faimos: Ecstasy. Nu Shulgin l-a inventat însă ci, la sugestia unui coleg mai tânăr, în 1976 el l-a resintetizat după ce fusese descoperit şi „abandonat” de compania farmaceutică Merck, în 1912.
Istoria extazului sub formă de tabletă
3,4-metilenedioxi-N-metilamfetamina, sau MDMA, fusese creată de Merk într-o încercare de a produce un agent împotriva coagulării sângelui. Shulgin a reuşit însă o sinteză nouă şi mai simplă, şi a dorit să testeze efectele substanţei pe propria lui persoană.
A fost încântat de răspunsul organismului lui şi povestea într-un interviu că i-a provocat „un răspuns extraordinar, dezinhibator şi onest la imaginea de sine” pe are îl considera fără comparaţie. Unic. „Am descoperit că sunt capabil să gândesc sincer. E un termen ciudat dacă te gândeşti că sinceritatea e ceva care descrie interacţiunea dintre doi oameni. Dar să poţi fi sincer cu tine şi să te gândeşti «de ce am făcut x? Păi, îţi spun de ce, am făcut x pentru că aşa şi pe dincolo» era fantastic. (…) Am simţit că mă deschid.”
Trebuia să ajute
Convins de potenţialul curativ al substanţei, Shulgin şi-a propus să o promoveze în rândurile psihoterapeuţilor, ca adjuvant pentru pacienţii care nu se puteau destăinui medicului. Aşa că a cerut ajutorul unui psiholog, aflat în pragul pensionării. La insistenţele lui Shulgin, acesta a testat drogul şi a fost atât de impresionat de efectele lui încât şi-a amânat pensionarea şi a colportat substanţa, el înşuşi, în mii de cabinete din întreaga lume, timp de cinci ani de zile.
Însă promovarea de care a avut parte MDMA-ul a depăşit pereţii cabinetelor de psihoterapie şi ajungând în mâinile „antreprenorilor” interesaţi de efectele lui psihedelice, a ajuns să fie vândut for fun în cluburi. Aceşti antreprenori au fost şi cei care i-au dat numele „Ecstasy”, deşi Shulgin spunea că mai potrivit în raport cu efectele lui ar fi fost „Empathy”, dar cine ar fi cumpărat un astfel de drog?
Fiindcă uzul recreaţional ajunsese extrem de răspândit în Texas, autorităţile au asumat situaţia ca pe o criză şi au scos drogul în afara legii, marcându-l cu clasa I – cea a substanţelor cu potenţial major de abuz şi fără utilitate medicală.
Shulgin a catalogat decizia ca fiind nedreaptă, în contextul în care, spunea el, nu fuseseră întreprinse suficiente cercetări.
Pe de altă parte, chimistul avea o definiţie foarte permisivă a dependenţei şi spunea că MDMA-ul nu provoacă adicţie, fiindcă atunci când nu îl mai consumi, sevrajul este doar psihic, ceea ce înseamnă că dacă renunţi sănătatea organismului nu este periclitată. Organismul nu va avea chimic nevoie de substanţă.
Efecte greu de anticipat
Ceea ce părea să îi scape în continuare lui Shulgin era că atunci când consumatorii iau Ecstasy din alte motive decât ale lui (de cercetare ştiinţifică), această dependenţă psihică nu este un moft, ci o luptă pe viaţă şi pe moarte. Iar moartea din cauza consumului de Ecstasy este slab documentată statistic, dar îngrijorătoare cu atât mai mult cu cât apare la tineri altfel integraţi social.
Datele rapoartelor naţionale Reitox pentru 2005 indică faptul că decesele în care este implicat ecstasy sunt relativ neobişnuite comparativ cu decesele legate de consumul de opiacee, deşi în unele ţări numărul deceselor nu este neglijabil. În toată Europa, au fost raportate 77 de decese, care ar trebui considerate o estimare minimă.
Au fost raportate decese asociate consumului de Ecstasy în Danemarca (2), Germania (20), Franţa (4), Ungaria (3), şi Regatul Unit (48 de cazuri cu „menţiune” – 33 în Anglia şi Ţara Galilor), unde raportarea este probabil mai bună decât în alte ţări. În Spania, Ecstasy a fost prezent în 2,5 % din intoxicaţiile cu droguri.
Potrivit fundaţiei de caritate Frank, specializată în combaterea drogurilor, marea „problemă” a acestui drog constă în faptul că acesta este rareori comercializat în formă pură, notează BBC.
„Indiferent de cum arată sau cum i se spune, nu poţi niciodată să fii sigur de ceea ce se află într-o pilulă sau într-o pudră şi nu poţi să prevezi cum va reacţiona organismul tău”, afirmă reprezentanţii acestei fundaţii.
La moartea „conquistadorului atomic”, fanii lui trimit mulţumiri pe pagina lui de Facebook pentru modul în care MDMA-ul i-a introdus în noi sfere ale conştienţei de sine. Imaginea cu iz ezoteric înfăţişându-l pe Shulgin împreună cu soţia lui, amândoi având un al treilea ochi în frunte, a fost preluată de unii ca imagine de copertă, servind aproape ca o icoană.
E însă puţin probabil ca aceeaşi atitudine de reverenţă să o aibă şi mama lui Daniel Spargo-Mabbs, mort după o petrecere rave la care a consumat Ecstasy.
O invenţie benignă cu urmări maligne?
Dincolo de intenţiile experimentale ale lui Shulgin, moştenirea lui nu este, aşa cum o promovează fanii lui, benignă. Nu atâta timp cât Shulgin nu şi-a putut asuma responsabilitatea pentru ce a urmat după globalizarea MDMA-ului. Cercetătorul iubea libertatea de a explora, însă nu a iubit la fel să fie responsabilizat prin intervenţia guvernului.
O atitudine pe care o regăsim şi în cazul altor invenţii create cu bune intenţii, dar transformate în blesteme pentru societate.
J. Robert Oppenheimer, fizicianul cunoscut pentru efortul din timpul celui de-al doilea război mondial de a dezvolta primele arme nucleare, în laboratorul secret din Los Alamos în New Mexico, a fost șocat de puterea criminală a bombei după ce aceasta a fost folosită pentru a distruge orașele japoneze Hiroshima și Nagasaki. Citând din Bhagavad Gita, el a spus: „Dacă lumina a o mie de sori ar exploda odată pe cer, ar fi ca frumuseţea celui puternic. Sunt prefăcut în Moarte, distrugătorul lumilor.”
Mai mulţi oameni au murit însă din pricina celebrei AK-47, decât în atacurile de la Hiroshima şi Nagasachi. Inventatorul celebrei arme de asalt, Mihail Kalaşnikov, și-a exprimat regretul profund pentru consecinţele care au urmat inventării armei care a fost produsă în 100 de milioane de bucăţi, într-o scrisoare trimisă patriarhului Kiril al Rusiei cu doar jumătate de an înainte de deces. Kalaşnikov a pretins că a inventat această armă „în beneficiul” ţării sale.
Un drog european
Deşi a fost reinventat în America, Ecstasy rămâne un drog european. La nivel global, Europa este principalul centru de producţie. Cocaina este stimulantul cel mai folosit în Europa, cu 2,2 milioane de consumatori tineri în ultimul an (15-34), urmate de 1,3 millioane de consumatori de ecstasy şi 1,2 milioane de consumatori de amfetamine.
Fiecare tip de drog are o poveste a lui, care îl face vandabil unei anumite categorii de public. Cei care iau Ecstasy nu o fac pentru a fugi de realitate, ci pentru a simţi realitatea mai intens. Nu sunt oameni cu probleme, ci oameni care vor să guste din plin viaţa. Şi nu sunt puţini aceia care încă îl promovează pe faţă, ca o metodă unică de a te cunoaşte.
Ceea ce ignoră însă aceşti oameni este că drogul afectează unic fiecare individ în parte. Şi că halucinaţiile sau episoadele psihotice, atacurile anxioase sau depresia, epuizarea cronică şi chiar măcinarea dinţilor nu sunt efecte secundare neglijabile. Riscul de a rămâne cu sechele de lungă durată după un trip psihedelic de câteva ore face de o mie de ori mai atractivă o introspecţie „trează”. Chiar dacă aceasta cere efort şi curajul de a te confrunta cu propriile sentimente. Recompensa după un astfel de trip este mult mai mare şi îi poate inspira şi pe aceia care se gândesc că au lucruri mai bune de făcut decât să întreţină, din banii lor, reţelele de traficanţi.