Viaţa noastră în izolare a avut un ritm și o textură atipice, iar acest lucru a bulversat cotidianul unora, în timp ce pentru alţii a fost un răspuns neașteptat la o nevoie nerostită.

Descoperă colecţia de analize ST pe tema COVID-19

Oricât de ușor ne-am adapta la situaţii noi, săptămânile trecute au purtat în ele un aer dens de incertitudine, din care am fi evadat pe loc dacă am fi găsit o singură ieșire neblocată. Unii s-au confruntat într-o fereastră îngustă de timp cu boala, cu separarea de cei dragi, cu doliul, cu șomajul și cu probleme financiare.

COVID-19 ne-a testat limitele, reacţiile, solidaritatea, speranţa și credinţa despre care vorbim în timpuri însorite. Iar unii spun că pandemia a ţesut în jurul lor o oază de liniște la care visau de multă vreme, dar spre care nu mai zăreau nicio potecă.

La distanţă de o pandemie de cei dragi

Criza creată de COVID-19 și restricţiile impuse de autorităţi au remodelat legăturile dintre copii și părinţi sau dintre copii și nepoţi. Vizitele pe fugă ori în toată tihna, mesele care reuneau familia, îmbrăţișările și ascultatul poveștilor pe genunchii bunicilor au devenit, peste noapte, la fel de imposibile ca și o incursiune pe traseele destinate alpiniștilor.

Nu mi-am văzut părinţii de când a început pandemia, de frică să nu-i îmbolnăvesc”, povestește Monica, asistent social din Bacău. A venit și a trecut Paștele, dar, în loc de întâlnirea cu cei dragi, a privit fotografiile și a depănat amintiri.

Și cei mici oscilează între dorul de prieteni și de bunici și teama de coronavirus, după ce au auzit, inevitabil, crâmpeie din știrile zilnice. Băiatul cel mare s-a lăsat cu greu scos din casă pentru prima plimbare în jurul blocului, convins că virusul e un soi de balaur care îl va înhăţa imediat ce va păși dincolo de pragul ușii. Unele reacţii ar stârni ilaritate dacă n-ar fi, în același timp, dezolante: ori de câte ori, la finalul unui apel telefonic, bunicul le trimite sărutări de departe nepoţilor, mezina protestează vehement, convinsă că, în vremea coronavirusului, e păguboasă până și pomenirea unui gest de afecţiune atât de familiar și inofensiv odinioară.

Eram fericiţi și nu știam”, spune Monica, evocând timpul în care puteam ieși oriunde și oricând.

Tânjește să meargă la ţară, la părinţi, să asculte șuieratul vântului, să inspire mirosul ierbii cosite – lucruri mărunte, atât de revigorante acum, când zidurile apartamentului o strâng, iar mersul la serviciu rămâne o gură de aer proaspăt.

Pandemia a găsit-o pe Andreea Stanciu, blogger și fotograf, în satul în care s-a mutat de câţiva ani, împreună cu soţul și cei doi fii ai lor, „două roade veșnice”, așa cum îi consideră pe Rafael și Efraim.

„Fiecare om e un sat”, scrie Andreea pe blogul ei și îmi mărturisește că a părăsit Clujul pentru satul în care au trăit bunicii ei, pentru că a înţeles „că anumite moduri de a trăi te împrăștie, te risipesc, te îndepărtează de ceea ce ai fost creat să fii, iar altele te adună, te întregesc, te ajută în devenirea ta lăuntrică”.

Au ales să locuiască în „sihăstrie”, vorba unui vizitator, pe o uliţă de sat, într-o casă de piatră, fără garduri care să-i despartă de vulpi, căprioare și veveriţe. E locul în care își „descâlcesc gândurile în lumina răsăritului”, unde croiesc zilnic poteci noi spre ceea ce își propun să fie și unde deslușesc, clipă de clipă, arta de a-și întări rădăcinile în solul lumii pentru care au fost creaţi.

Izolarea a venit brusc, fără să ne dea prea mult timp de gândire, fără să lase loc de strategii. Și e bine că a venit așa, pentru că ne-a dezvăluit fiecăruia care sunt lucrurile, obiceiurile, oamenii pe care i-am pus în locul lui Dumnezeu și cărora ne-am închinat cu clipele vieţii noastre”, povestește Andreea. „Da, de oameni mi-e dor… și de mine oglindindu-mă în ei”, spune Andreea, explicând că, dincolo de contactele mijlocite de ecranul telefonului, i-au lipsit „întâlnirile reale, în care împărtășești din ceea ce ești tu privind în ochi, oglindindu-te în fiinţa dinaintea ta, fără frică sau suspiciune”.

Ce (nu)-i lipsește unui medic în izolare

Distanţa faţă de cei dragi, care s-a tot mărit, zi după zi, deși locuiesc doar la câteva străzi distanţă, este unul dintre lucrurile dificil de gestionat în această perioadă și de către D.P., medic de familie. „Această pandemie a luat prin surprindere corpul medical, încât chiar experienţa mea de 45 de ani de activitate medicală nu a fost de folos”, spune medicul. Peste noutatea unui „virus agresiv, care își schimbă simptomatologia de la o zi la alta”, s-a suprapus și lipsa echipamentelor adecvate de protecţie, iar consultarea pacienţilor de la distanţă a devenit noua normă, pentru a preveni infectările evitabile.

Responsabilitatea mea este mult mai mare, pentru că trebuie să pun un diagnostic pe baza simptomelor subiective, descrise de pacient”, explică D.P.

Îi lipsesc și discuţiile cu pacientul, în care evalua și starea lui psihică, emoţională, dar în cele din urmă, atât ea, cât și pacienţii s-au adaptat acestei situaţii. Acum, la cabinet mai vin doar copiii – cel mai adesea sugarii, care sunt în schema de vaccinări curente.

Distanţarea socială rămâne una dintre metodele eficiente de protecţie, crede D.P., iar medicii de familie vor continua să facă teleconsultaţii și după 15 mai.

În toată această perioadă „i-a lipsit” teama. „Eu am un Dumnezeu și am încredere în El”, spune medicul, adăugând că a simţit puterea rugăciunilor pacienţilor și membrilor bisericii de care i-a fost dor în toată această perioadă.

Chiar dacă pandemia a venit pe neașteptate, izolarea a avut și numeroase valenţe pozitive, constituind o ocazie de „restartare a vieţii”, crede medicul stomatolog Titi Palade.

De fapt, toată această perioadă în care cabinetul stomatologic a rămas închis s-a dovedit a fi o reală binecuvântare, o fereastră de liniște decupată dintr-un calup de timp de obicei foarte aglomerat.

Un răgaz care i-a oferit „satisfacţia lucrului bine făcut”, atât în casă, cât și în perimetrul grădinii sale; un timp eviscerat de obligaţiile obișnuite, în care s-a putut dedica mai mult lecturii, familiei, prietenilor, rugăciunii și în care prezenţa lui Dumnezeu a devenit foarte reală.

Criza a fost și o ocazie de reașezare a încrederii pe o osatură care nu cedează nici măcar în „timpuri complicate”. În curând, activitatea stomatologică va fi reluată, iar medicul spune că i-au lipsit pacienţii (iar ei i-au simţit chiar mai mult lipsa, dacă ia în calcul numărul celor care l-au contactat telefonic pentru o programare în perioada în care cabinetul se va deschide din nou) și că reluarea programului de lucru va fi și un bun prilej de diseminare a speranţei și valorilor în care și-a găsit o ancoră în acest timp de criză.

Când izolarea devine un festin de timp și de experienţe

Toate aceste săptămâni au reprezentat un weekend neverosimil de lung și o adevărată eliberare, spune Larisa, care se pregătește de bacalaureat și de admitere la facultate.

Nu poate identifica ușor vreo experienţă căreia să-i fi dus dorul în acest interval – pregătirea pentru examene a continuat online, iar ieșirile cu prietenii erau oricum mai degrabă o excepţie decât o regulă a unui program foarte solicitant.

Pentru prima oară de la începerea anului școlar, Larisa simte că timpul și-a îmblânzit ritmul, devenindu-i prieten. A avut timp să înveţe, să doarmă destul, să petreacă timp în natură și să se bucure de cei dragi.

„Am avut timp să respir”, își rezumă Larisa experienţa.

Înainte de izolare, dormea mereu prea puţin. Se culca la ore albe și o trezea mereu prea devreme alarma telefonului. Era greu să se strecoare printre sarcini, cu orarul stufos al fiecărei zile, naveta în oraș și cu cele 4 ședinţe de pregătire săptămânale la materiile pentru bacalaureat și admitere.

Nu-și face griji de nimic, nici în legătură cu examenele, nici cu pandemia, care nu se va încheia odată cu izolarea. Se menţine la o distanţă aseptică de știrile negative, refuză să intre în hora istericilor care prezic apocalipsa, chiar dacă are persoane dragi destul de vulnerabile în faţa virusului. Se bucură de liniștea zilei de astăzi, conștientă că istoria a arhivat pagini mult mai sumbre decât cea care se scrie astăzi și, ca orice tânăr, e orientată mai degrabă spre simfonia de evenimente și trăiri ale viitorului, în care crede că își va trasa propriile ei note.

Experienţa izolării a numărat, până acum, mai multe oportunităţi decât dezavantaje pentru Codruţa, care lucrează în domeniul psihologiei organizaţionale.

„La prima vedere, virusul rânjește la mine de oriunde: de pe o clanţă, un întrerupător sau un pachet de biscuiţi. Are mulţi colţi, foarte ascuţiţi, care pot pătrunde prin orice îmbinare incorectă a combinezonului meu emoţional. Cu cât adaug drojdie atenţională în mintea mea, cu atât dospește mai mult, dublându-și de fiecare dată cantitatea. În plus, din reţeta medicamentelor cunoscute altădată pentru frici acum lipsesc prietenii și muntele”, scrie Codruţa. Totuși, la o analiză mai profundă, descoperă că viaţa ei cotidiană are acum reliefuri mai sănătoase, mai tihnite și mai împlinitoare: biroul de la serviciu s-a mutat acasă (iar această schimbare vine cu un bonus de 3 ore pe care le irosea zilnic traversând Clujul dintr-un capăt în altul), iar dieta ei își menţine mult mai ușor cadenţa („nu mai fac sărituri în lungime peste mese”).

Codruţa simte că trăiește într-un arc de timp și de spaţiu comparabil cu Gosenul biblic și crede că, într-un festin de experienţe întregitoare (care contrastează, admite ea, cu experienţele celor afectaţi direct de pandemie), cea mai valoroasă rămâne aceea a sufletului ei, hrănit zilnic cu o Pâine specială, „învelită în coperte negre”, livrată chiar de Marele Brutar și imunizat astfel împotriva fricilor care bântuie în jur, căutându-și sălaș.

Perioada de izolare a fost, cel puţin la începutul ei, înfricoșătoare, dar și minunată pe alocuri, scrie Iaromira Popovici într-un articol din Dilema veche. Cert este că ea ne-a obligat să ne schimbăm rutina și să privim dintr-un unghi diferit tot ceea ce ţine de viaţa noastră. Astfel am învăţat să navigăm într-un ocean de informaţii contradictorii, dar și cum e să te descurci pe cont propriu atunci când magazinele și instituţiile sunt blocate, punctează autoarea: Casa a devenit o mini-întreprindere unde se produceau, dacă nu toate cele, ca pe vremuri, măcar unele lucruri esenţiale pentru supravieţuirea locuitorilor ei: de la cea fizică la cea estetică și chiar emoţională și intelectuală”.

Iar atunci când am descoperit că nevoile pe care le credeam esenţiale pot fi trecute în plan secund sau împlinite pe căi mai simple, ne-au rămas resurse îndestulătoare pentru a descoperi lucrurile care ne fac să ne simţim vii și care rezistă coroziunii timpului.

Descoperă colecţia de analize ST pe tema COVID-19

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului.