Pandemie vs tratament: o cursă contra cronometru

245

În timp ce o epidemie se poate răspândi în doar câteva săptămâni, găsirea unui vaccin poate dura ani. Astfel, deşi metodele de cercetare s-au înmulţit, lumea medicală se găseşte în poziţia incomodă a unui alergător pus faţă în faţă cu un adversar mult mai rapid, virusul, într-o cursă pentru a salva cât mai multe vieţi.

În 1976, o mostră de sânge provenită de la o călugăriţă decedată în Zair şi-a făcut drumul până în Antwerp, unde Peter Piot, un cunoscut microbiolog belgian, îşi făcea testele de laborator. Nu după multă vreme, analiza a demonstrat că motivul îmbolnăvirii femeii nu a fost febra galbenă, primul suspect, ci un virus nou şi cu mult mai periculos: Ebola. În acelaşi an, Piot a călătorit în Zair (astăzi Republica Congo) şi a jucat un rol important în oprirea epidemiei care a ucis 280 dintre cele 318 persoane infectate.

În cei 38 de ani ce ne separă de la acel moment, metodele prin care putem izola virusul Ebola au fost standardizate. Cu toate acestea, cunoştinţele noastre cu privire la tratament sau vaccinare nu au înaintat, ci au lăsat locul unei soluţii mult mai brutale şi radicale pentru pacienţi: carantina.

Pentru lumea vestică, boli precum rabia, ciuma, holera sau malaria sunt uşor de privit ca exotice sau rare. În plus, latura sporadică a dezvoltării lor, în comunităţi izolate, precum şi modul în care se transferă de la purtătorul animal la om le fac greu de observat şi tratat la timp de către centrele medicale aflate la sute de kilometri distanţă.

În ultimul deceniu, procedeele de identificare a „pacientului zero” (primul caz de îmbolnăvire), parcursului bolii, vitezei de răspândire şi a numărului victimelor s-a îmbunătăţit. Totuşi, de multe ori, progresul se opreşte aici, chiar şi în cadrul unei crize la scală globală.

Un exemplu în acest sens îl reprezintă introducerea pe piaţă a medicamentului antiviral, Oseltamivir (sau Tamiflu), în cazul pandemiei de gripă porcină din 2009-2010. Însă, precum remarcă Centrul de Cercetare Cochrane, deşi prezentate ca soluţie sigură de tratement pentru gripele de tip A şi B de către guvernele europene şi SUA, apariţia unor noi tulpini ale virusului îi conferă rezistenţă faţă de vaccinarea cu Osetamivir. Milioane de euro cheltuite de către stat pentru a stoca şi răspândi substanţele au fost, aşadar, irosite.

Stadiile dezoltării unui vaccin

Dezvoltarea vaccinului şi, implicit, a tratamentului împotriva unei epidemii presupune urmarea unui set de reguli care trec de la studiile de laborator până la proba clinică pe subiecţi umani şi licenţierea medicamentului/vaccinului. Prima etapă de cercetare implică experimentarea substanţei antivirale pe animale şi cuprinde un stadiu exploratoriu, o perioada preclinică şi un concurs între un număr de companii farmaceutice pentru dreptul de a crea tratamentul. În continuare, după ce substanţa experimentală a fost aprobată, se începe faza a două care iniţiază testele pe subiecţi umani, pornind de la un grup redus, de 20-80 de subiecţi, până la testul la scara largă pentru a observa reacţiile adverse. Tot în această etapă sunt măsurate siguranţa vaccinului, imuno-geneza, dozele ideale, programul de imunizări, precum şi metoda de distribuire.

După ce faza de test a fost încheiată, se începe ultimul pas, acela de aprobare şi licenţiere de către agenţia naţională sau europeană de studiu al medicamentelor.

Am putut recent observa că, în cazul bolilor infecţioase emergente, precum sindromul respirator Mers, pornit din Orientul Mijlociu, primul val de răspândire a putut să se extindă la o mare parte din populaţia dintr-o ţară ca Arabia Saudită în doar câteva săptămâni. Însă un studiu realizat de Academia de Ştiinţe Medicale a descoperit că este nevoie de o medie de 621 de zile de la începerea testării în laborator până la tratamentul primului pacient. Întârzierea provine de la o serie de provocări birocratice, precum asigurarea unor aprobări etice pentru perioada experimentală sau realizarea unor legături între instituţii.

De aceea, deşi birocraţia vine în primul rând cu scopul nobil de a asigura etica, putem semnala că procesul de cercetare medicală poate deveni câteodată prea complicat. Contracte între instituţii, doctori care sunt nevoiţi să parcurgă sute de pagini de protocoale şi conferinţe înainte ca studiul să înceapă – toate pot întârzia cristalizarea rapidă a unei soluţii împotriva unei pandemii. În acest sens, provocarea este cu mult mai acută pentru naţiunile care sunt obligate să coopereze în cercetare pentru a eradica viruşi, bacterii sau paraziţi, elemente care, din păcate, nu au graniţe.