Suntem înconjuraţi zi de zi de caractere în formare și e aproape imposibil să nu fim atinși de frumuseţea și fragilitatea lor.

Privim la copiii din jurul nostru cu o urmă de nostalgie, pentru că am fost și noi cândva așa, uimiţi de minunile lumii și fericiţi datorită unor lucruri mici. Știm, tot din proprie experienţă, deși alegem să uităm de responsabilitatea aceasta, că ceea ce suntem și facem noi ca adulţi le influenţează viitorul.

Era la mare și își sărbătorise ziua de naștere cu două zile în urmă.

Am vrut să o testez: „Spune-mi din nou, că am uitat, câţi ani ai împlinit tu?“ Pauză. Uitase. Am zâmbit larg la telefon când i-am auzit glasul repezit: „Tati, tati, câţi ani am făcut?“ După ce i-a fost șoptită vârsta, mi-a răspuns, mândră și uimită de anii care nu însemnau aproape nimic pentru ea, dar care păreau mulţi și importanţi: „Am făcut trei ani, Andre!“ Știam că trecuseră trei, știam și cum au trecut, poate mai bine decât ea: iubită de toţi, protejată mereu de părinţi și de cei doi fraţi mai mari, răsfăţată cu jucării și plimbări. Trei ani de copilărie fericită.

Prima dată mi-au atras atenţia la el ochii.

Mari și căprui, păreau singurul lucru viu din corpul firav, imobilizat într-un pătuţ de spital. Stătea culcat pe spate, intubat, cu o branulă la mână, și privea. Mă privea intens, cu ochi cunoscători și prea triști pentru cele câteva luni pe care credeam că le are. Mă aflam acolo împreună cu mai mulţi prieteni, aduseserăm cadouri pentru copiii din spital. Am întrebat o asistentă despre el, mi-a spus că are aproape trei ani, chiar dacă pare atât de mic, că a suferit multe operaţii din cauza unei boli musculare și că fusese abandonat la naștere. M-am întors spre el, i-am zâmbit cu dragoste și i-am arătat o jucărie frumoasă și colorată. Nu a avut nicio reacţie, nicio licărire de uimire în ochi. Nimic. O jucărie era prea puţin lucru ca să șteargă singurătatea și suferinţa lui, chiar și pentru o clipă. M-am gândit apoi cu durere că cel mai probabil nu aflase în cei trei ani ai lui nici ce înseamnă să te joci, nici cum arată fericirea sau dragostea. Trei ani de copilărie nefericită.

„Mai spune-mi, te rog, o ghicitoare!“

De când era foarte mic îi plăcea să cunoască. Era preocupat permanent de descoperiri, punea întrebări cu duiumul și a învăţat foarte repede să citească. Ai lui nu ţin minte decât că venea cu literele din plastic la ei și îi întreba ce este fiecare. Nu a avut nevoie de mai mult ajutor. A primit apoi o hartă a lumii și a început să înveţe singur ţări și steaguri, peste tot erau desene cu steagurile colorate de el. Școala a fost din start prea ușoară, prin clasa a treia voia deja să știe ce sunt radicalii, auzise cuvântul la niște băieţi mai mari. A înţeles repede ce sunt și cum se calculează, s-a plictisit și de ei. Fotbalul era singurul lucru de care nu s-a plictisit niciodată în cei 12 ani ai lui. Deși responsabil și conștiincios, aproape tot timpul liber și cu siguranţă mare parte din gânduri îi sunt umplute de fotbal, de meciuri și de echipa de juniori din care face parte. Doisprezece ani de învăţat și de joacă fără griji.

Am cunoscut-o la o școală de vară.

Mai înaltă puţin decât colegii ei, slăbuţă și timidă la prima vedere. Nu-i plăcea deloc să vorbească de faţă cu ceilalţi, dar avea o energie și o tărie de caracter care i se citeau în privire. A doua zi a venit la mine și mi-a șoptit: „Doamna, am eu o idee. Ce-aţi zice dacă…“. I-am pus ideea în aplicare și a mers foarte bine, mai bine decât plănuisem eu. A treia zi a lipsit. Când a venit din nou, am întrebat-o dacă îi place la școală și mi-a spus sincer că da, foarte mult. Lipsea doar pentru că trebuia să stea în anumite zile cu fraţii ei mai mici, pentru că părinţii munceau cu ziua și nu aveau cu cine să îi lase. În penultima zi, m-a căutat grăbită prin curtea școlii înainte de începerea orelor: „Mă lăsaţi și pe mine, vă rog, astăzi acasă? Trebuie să stau cu fraţii mei.“ M-a emoţionat că venise să întrebe, mi-a fost clar cât de mult și-ar fi dorit să rămână și că voia să nu fim supăraţi pe ea. Am privit-o ieșind grăbită pe poarta școlii, știam că drumul ei spre casă trecea printr-o râpă, groapa de gunoi a satului. A venit la serbarea de final și și-a făcut curaj să vorbească în faţa clasei despre un lucru care o făcuse pe ea fericită în cele două săptămâni. Ultima dată am văzut-o zâmbitoare, de mână cu un frate mai mic. Doisprezece ani de învăţat și de griji prea mari.

Era iarnă, aproape noapte și ningea frumos. Mă întorceam grăbită spre casă și paralel cu mine mergea o bunică de mână cu nepoata ei, de vreo patru ani, care sporovăia veselă despre ceva. Am încetinit ca să le ascult, am zâmbit și fetiţa m-a văzut, s-a uitat fix la mine, apoi a continuat povestea. Am intrat în scara blocului și m-am întors puţin, nu știu de ce, ca să le văd cum trec mai departe prin faţa ușii. O secundă mai târziu văd un picior mic care se dă în spate, apoi o faţă roșie și un zâmbet larg. Îmi rămăsese datoare cu un zâmbet și nu a vrut să treacă mai departe fără să-l ofere. Câteva fracţiuni de secundă am uitat că sunt „om mare“ și mi-am primit zâmbetul și lecţia.

„Să fii copil e-un lucru serios“ – așa începe refrenul unui cântec care îmi revine de fiecare dată în minte când privesc în ochii unui copil. Privesc cu uimire cum mulţi din jurul meu tratează copilăria în joacă, și nu mă refer aici la jocul copiilor, ci la jocul adulţilor, care cred că pot să spună orice, pentru că oricum cei mici nu înţeleg, care cred că se pot purta oricum, pentru că oricum copiii uită, care consideră că singurii de care sunt responsabili sunt copiii lor. Copiii m-au învăţat însă că, de multe ori, ei sunt doar o oglindire a ceea ce suntem noi, fie că ne place, fie că nu, și că efortul nostru de a-i iubi și de a-i înţelege nu e niciodată în zadar.

M-au mai învăţat că putem trăi fără a ne satisface nevoi imaginare și că le putem oferi din timpul și resursele noastre. M-au învăţat și că nu există „copii ai nimănui“, ci că noi îi facem ai nimănui atunci când uităm că ei există. Mai presus de toate, m-au învăţat că nu e fericire mai mare decât să ai încredere și să iubești și că nu ne ajută cu nimic să ne măsurăm înţelepciunea în ani dacă tot căutăm fericirea în locuri în care nu a fost niciodată. Poate că de aceea ni se cere să fim ca ei.