Crimele de la Caracal, care au răvășit întreaga ţară și al căror ecou a răzbătut până în presa străină, au readus în prim-plan un subiect despre care se discută arareori în societate, cel al copiilor care dispar, fără ca nimeni să-i mai găsească și să-i aducă acolo unde le e locul: în braţele părinţilor.

Joia trecută – o zi ca oricare alta pentru Alexandra, o fată de 15 ani din comuna Dobrosloveni, și pentru familia ei. Iadul însă pândea chiar după colţ. De fapt, pentru a fi mai exacţi, la strada principală, acolo unde Alexandra aștepta o mașină cu care să ajungă la Caracal. În timpul vacanţei, circulă doar două microbuze spre Caracal, ambele înainte de ora 7:30. Așa că Alexandra a luat o mașină de ocazie, după ce trebuie să-l fi scrutat, preţ de o secundă, pe omul de la volan. Aflat la vârsta la care, de obicei, oamenii își cresc și răsfaţă nepoţii, probabil că bărbatul nu i-a inspirat niciun gând de teamă Alexandrei, care a urcat încrezătoare pe scaunul din dreapta șoferului, neștiind că, deși doar 8 kilometri o despărţeau de Caracal, nu va mai ajunge niciodată la destinaţie.

Povestea Alexandrei a stârnit emoţie, revoltă și stupefacţie – orice părinte și-a putut imagina cu ușurinţă că ar putea fi în postura teribilă a familiei fetei. Sentimentul sălciu că ești fără apărare, pe cont propriu, iar copiii, cu atât mai mult, a lovit puternic în locuitorii ţării unde, scria cu câţiva ani în urmă scriitorul Radu Pavel Gheo, aventurier nu e cel care emigrează, ci acela care decide să rămână acasă.

Oamenii și-au dat seama că un criminal nu trebuie să arate neapărat ca fiorosul Mr. Hyde, personajul fictiv al lui Stevenson. La fel de bine poate avea chip de bunic, unul care își rotunjește pensia făcând ocazional (și ilegal) taximetrie.

Dar mai ales au realizat, cu infinită indignare, că aici nici măcar curajul unui copil care luptă cu toate armele pentru viaţa lui nu îi servește la nimic, câtă vreme este găsit abia atunci când nu mai are nevoie de ajutor. Doar că acest ultim gest de curaj a limpezit un caz de dispariţie care trenează de ceva vreme – cel al Luizei, fata ucisă de același agresor în urmă cu câteva luni. Și, mai ales, a adăugat ani cine știe câtor vieţi care ar fi putut fi curmate în lipsa apelului disperat la 112, de omul care luneca nestingherit, la adăpostul mașinii sale argintii, printr-o mare de posibile victime, vinovate doar de faptul că voiau să ajungă în oraș.

O statistică neagră

În România, există părinţi care nu mai mănâncă, nu mai dorm și nu mai trăiesc pe de-a-ntregul de săptămâni, luni și ani întregi, după ce copiii lor par să fi intrat deodată în pământ. Nimeni nu le spune ceva despre ei. Nici măcar dacă mai sunt în viaţă.

Aproximativ 3.000 de persoane dispar în fiecare an din România, majoritatea copii. În timp ce 95% dintre cazuri sunt rezolvate într-un interval de câteva zile, în majoritatea cazurilor fiind vorba de plecări voluntare, sute dintre ele rămân închise în dosare prăfuite sau în foldere uitate de vreme, șansele de soluţionare devenind, cu fiecare zi și an care trece, din ce în ce mai subţiri.

Tot mai mulţi copii trăiesc situaţii de viaţă în care fuga de acasă pare să fie cea mai bună soluţie. Au nevoie de sprijinul nostru imediat și consistent pentru a realiza că este o falsă soluţie, este un risc suplimentar pentru exploatare, abuz, trafic de copii. O atenţie deosebită trebuie acordată copiilor din centrele de ocrotire și copiilor lipsiţi de protecţie parentală, urmare a fenomenului migraţiei economice. Fuga reprezintă în viziunea lor o soluţie pentru toate problemele cu care se confruntă, fără să realizeze că, dincolo de uşa casei sau a instituţiei de protecţie, sunt adesea provocări mai mari, greu de gestionat”, precizează Gabriela Alexandrescu, președinta executivă a organizaţiei Salvaţi Copiii România.

Potrivit datelor Federaţiei Europene pentru Copilul Dispărut și Exploatat Sexual, la nivel european, 58% dintre copiii dispăruţi sunt victime ale unei forme de abuz și exploatare, 19% sunt răpiţi în cadrul proceselor de stabilire a custodiei parentale, în timp ce 17% sunt scoși din ţară de persoanele implicate în dispariţia lor.

Doar în 2018, au fost raportate 4.794 de cazuri de dispariţii de copii, iar despre ei nu se știe nimic nici astăzi. În 2019, România are în baze 534 de copiii dispăruţi, unii de foarte multă vreme.

Conturul unei lumi neprietenoase, în ochi flămânzi de părinte

Odată ce intri pe site-ul Copii Dispăruţi, devii conștient că așa trebuie să arate coșmarul cel mai teribil al unui părinte: copii care zâmbesc sau se încruntă, în fotografii recente sau tocite de vreme, și despre care nimeni nu știe nimic, ca și cum n-ar fi fost copii în carne și oase, ci numai niște siluete de fum. Site-ul are o evidenţă a copiilor dispăruţi până în anul 2015, cel mai vechi caz de dispariţie fiind înregistrat în anul 1973.

În data de 20 octombrie 1973, pe traseul de 200 de metri dintre grădiniţă și casă, a dispărut Lucian Cristescu, pe care părinţii îl alintau Ţiţi. La cei 4 ani ai săi, Ţiţi era un copil vesel, prietenos cu toată lumea, care știa că locuiește în „curtea cu aprozar”. În mod inexplicabil, copilul a dispărut pe un traseu foarte cunoscut, lăsând-o în urmă pe mama care cumpăra mere de la aprozar, de mână cu mezina familiei, și alergând să-și prindă din urmă tatăl. Ţiţi n-a mai ajuns niciodată acasă, deși părinţii lui îl așteaptă încă, decenii mai târziu.

Apelând la bunăvoinţa unui fost coleg de școală, devenit înalt demnitar, tatăl a obţinut o favoare nemaiîntâlnită în anii comunismului: un anunţ al dispariţiei a fost publicat în ziar.

Anchetele Miliţiei nu s-au soldat cu niciun rezultat. Părinţii erau chemaţi la două săptămâni pentru a fi chestionaţi despre eventualele schimbări intervenite și erau trataţi ca și cum ar fi fost vinovaţi de dispariţie. Au fost chemaţi să identifice mulţi copii, unii găsiţi pe stradă, alţii de la orfelinat, iar unii nici măcar nu corespundeau ca vârstă. În orice caz, niciunul dintre ei nu era Ţiţi.

Disperarea i-a împins pe soţii Cristescu să caute chiar și acolo unde nu ar fi mers în mod obișnuit. După ce un preot i-a asigurat că fiul lor trăiește, a urmat periplul la clarvăzători și ghicitori, fiecare dintre ei oferindu-le câte o versiune diferită despre soarta copilului lor.

Nu se poate să ne fi uitat, dacă a fost luat şi mai e în viaţă, crede tatăl, care încă mai așteaptă ca Ţiţi să apară de undeva. În 2009, tatăl spera ca articolul care depăna povestea dispariţiei băiatului să i-l aducă acasă, dacă, rămas în viaţă, Ţiţi avea să-l citească, să vadă fotografiile „și undeva, acolo, într-un sertăraș al memoriei să-i fi rămas ceva”.

Tinereţea soţilor Cristescu s-a topit demult, sub tortura fiecărei zile departe de fiul lor, care ar trebui să aibă acum o vârstă cu mult mai matură decât aveau ei la vremea în care l-au pierdut. Acum, albiţi de timp și de dor, mai au doar o dorinţă: să-l mai atingă, pentru ultima oară, pe Ţiţi.

Doamne, că peste tot unde am auzit, peste tot am fost”, se jeluiește și Georgeta Vlăsceanu, mama Roxanei Mădălina, care a dispărut, la numai 4 ani, în urmă cu 36 de ani. Roxana era în grija bunicii, părinţii fiind la lucru în dimineaţa în care, în timp ce fetiţa își aștepta educatoarea în faţa casei, pentru a merge împreună cu ea la grădiniţă, a dispărut fără urmă. Mama nu-și mai dorește nici ea nimic, decât să o vadă, să știe că trăiește și să-și potolească tot dorul și zbuciumul în care s-au dizolvat toate zilele și orele în care nu și-a mai văzut copilul.

Într-o seară de decembrie, în anul 2005, a dispărut și Andreea Simon, o fetiţă frumoasă de 9 ani, în Miercurea-Ciuc, pe drumul de câţiva zeci de metri dintre casă și un magazin alimentar. Andreea cumpărase pentru cei ai casei apă minerală și smântână, pe care le aducea într-o sacoșă de pânză. Nimeni n-a mai găsit-o pe fată și nici măcar vreun rest de sacoșă, deși au fost scotocite toate străzile, lacurile, pădurile și halele dezafectate. Mama Andreei spune că nu și-a pierdut speranţa, încă o mai așteaptă acasă, deși s-au scurs 13 ani de la dispariţie, iar dosarul în care principalul suspect a fost pus sub învinuire pentru omor calificat nu a mai ajuns în instanţă.

Bunica Andreei, care și-a crescut nepoata până la vârsta școlară, i-a păstrat păpușile și creioanele, la fel ca oricare alt lucru rămas de la ea, pentru ca Andreea să le găsească neatinse când se va întoarce. Cu viaţa îngheţată în meandrele întunecate ale unei nopţi de decembrie, bunica pare să nu-și dea seama că, dacă ar mai trăi, Andreea ar fi trecut demult de vârsta păpușilor și a creioanelor colorate.

Pendulând între speranţă și deznădejde, bunica își frânge mâinile derulând, pentru cine știe a câta oară, în sens invers, un scenariu pe care nu-l poate accepta. Dacă n-ar fi trimis-o la oraș, la mama ei, dacă nu s-ar fi gândit că școala de acolo e mai bună decât cea de la sat… Roasă de remușcări, așa cum sunt toţi părinţii nevoiţi să retrăiască întunericul zilei în care le-au dispărut copiii, bunica, mai are, la răstimpuri, tresăriri de nădejde înșelătoare. Parcă a lătrat câinele, parcă se aude, în curte, vocea Andreei…

Când ultima speranţă se leagă de un portret

Toate cele 3 familii care și-au pierdut copiii, dar și multe altele se agaţă de o speranţă – poate că vor obţine informaţii noi despre copilul lor după ce au reușit să obţină un portret care îl prezintă nu așa cum îl reţine memoria lor, ci așa cum ar trebui să arate după ce anii și-au pus amprenta pe chipul lui.

Inspectorul Florin Lăzău, de la Serviciul Criminalistic al IPJ Bihor, este singurul poliţist din ţară specializat în „îmbătrânirea imaginii”. Nu e o muncă ușoară; cere migală, intuiţie și pasiune. Poliţistul are nevoie de fotografii ale copilului, dar și de cele ale părinţilor și fraţilor, pentru a realiza un portret cât mai exact de adult. Pentru o acurateţe mai bună a imaginii, ar avea nevoie și de informaţii despre stilul de viaţă al persoanei, dar, acestea lipsind, portretul realizat este destul de relativ, spune el.

Se pot modifica dimensiunile feţei, elementele faciale, timp în care am în imagine, în memorie evoluţia trăsăturilor faciale în timp. Aici informaţiile sunt foarte puţine referitor la stilul de viaţă, la eventuale boli sau suferinţe fizice. Intră în joc foarte mult imaginaţia artistului, ceea ce înseamnă că pune foarte mult accent pe intuiţie”, povestește Lăzău, introducându-ne în culisele muncii sale.

Poate că nu sunt prea multe șanse ca tot acest travaliu al portretului să rezolve ceva, însă un părinte disperat se agaţă cu toată puterea chiar și de un fir de pai. Iar într-un caz nerezolvat timp de două decenii, portretul de adult al unei fetiţe dispărute la 9 ani a însemnat o șansă unică pentru o tardivă, dar atât de dorită reîntâlnire cu familia.

Carmen Kraiczar a dispărut în 1994 din zona gării Curtiușeni, judeţul Bihor. Cel mai probabil, fetiţa a urcat din joacă într-un tren care a plecat înainte ca ea să reușească să coboare și a fost găsită de poliţiștii din Râmnicu Vâlcea. A fost internată într-un centru de plasament și, mai dramatic încă, i s-a dat un alt nume fetiţei care nu știa decât limba maghiară. În cele din urmă, a fost adoptată de o familie din Italia.

Cu timpul, fetiţa a uitat multe lucruri. N-a ajutat-o nimeni, la început, atunci când a spus cine este și de unde vine. Mai întâi, a fost nevoită să se acomodeze cu viaţa dură din casa de copii, iar apoi a început o viaţă nouă, printre străini, după ce a fost adoptată de o familie de italieni. În timp, fata a uitat aproape tot ce ţinea de viaţa ei veche, de la limba maternă la numele ei real. N-a uitat însă niciodată că a existat cândva o familie, familia ei, unde tata îi cumpăra agrafe și unde își îndesa nuci în buzunarele șorţului și alerga printr-un câmp de pepeni, după cum își amintea vag și de niște pomi roșii, străjuind gara de unde a pornit totul.

În 2007, poliţistul Florin Lăzău a realizat două portrete ale fetei, unul după o descriere a tatălui, iar celălalt îmbătrânind imaginile copilului de altădată. Portretele au fost afișate peste tot, inclusiv pe un site dedicat dispariţiilor de copii, iar Carmen a văzut imaginile întâmplător și a început să realizeze că ea și fetiţa dispărută în 1994 ar putea fi aceeași persoană. În 2014, Carmen și familia ei se regăseau, după 14 ani de despărţire, ani în care se întâmplaseră multe. Inclusiv i se născuse un frate, pe care urma să-l vadă pentru prima oară, iar mama ei se stinsese, răpusă de boală și de o durere prea tăioasă pentru o inimă de părinte.

Săpând printre motive reale și scuze ale eșecului

Procedurile învechite și lipsa echipamentelor de localizare sunt două dintre motivele pe care poliţiștii le invocă atunci când vorbesc despre dificultatea găsirii copiilor dispăruţi.

Se face mult prea puţin pentru acești copii dispăruţi. Sigur că cifra de 500 de minori este prea mare. Poliţia nu deţine nici măcar sisteme de localizare. Pentru a depista telefoanele minorilor, este nevoie de autorizaţii și ajutor de la alte instituţii și aceste proceduri împing la 24 sau 45 de ore uneori”, declara în aprilie 2019 Cosmin Andreica, președintele Sindicatului Europol.

Orice întârziere în intervenţie poate schimba dramatic cursul situaţiei, spunea Andreica, subliniind că, în 48 de ore, un minor poate fi rănit, poate fi transportat la distanţe mari sau scos în afara ţării.

Un copil dispărut în România este, de cele mai multe ori, un copil lăsat în voia sorţii, scrie jurnalista Adriana Oprea, care se ocupă de acest subiect încă din 2005. În cei aproape 15 ani de activitate, jurnalista spune că n-a văzut nici măcar un afiș alb-negru, oricât de ieftin, pentru vreun copil dispărut, care să fi fost tipărit de vreun guvern ori partid politic. Unii copii fug de acasă și ajung victime ale reţelelor de trafic de carne vie. Alţii sunt răpiţi de cunoscuţi sau necunoscuţi ori se rătăcesc aproape de casă și nu mai sunt găsiţi vii, pentru că la noi căutările se opresc odată cu lăsarea nopţii, notează amar jurnalista.

Ce s-a întâmplat cu un mecanism care ar fi salvat viaţa copiilor răpiţi dezvăluie pe de-a-ntregul indiferenţa autorităţilor faţă de acest subiect sumbru. Mecanismul „Alertă răpire copil!” a costat 300.000 de euro, 236.000 fiind finanţare de la Comisia Europeană, și a fost inaugurat în aprilie 2011. În cazul răpirii sau dispariţiei unui copil, urma să fie lansată o alertă cu poza și semnalmentele copilului, aceasta fiind difuzată în mod repetat, la fiecare sfert de oră, pe telefoanele mobile, pe afișajele electronice din gări și din staţiile de metrou, precum și la televizor, radio și în mediul online. Doar că mecanismul nu a fost activat niciodată, scrie Adriana Oprea, care amintește că și linia telefonică de urgenţă 116.000, număr rezervat în toate statele UE pentru a sesiza dispariţia copiilor, a avut aceeași soartă tristă, după ce nu s-au găsit fonduri guvernamentale pentru acoperirea costurilor de operare.

În timp ce orice părinte căruia i-a dispărut copilul tânjește, după ani de peregrinaj prin valea plângerii, la deznodământul de care a avut parte familia Kraiczar, crimele de la Caracal îl avertizează că scenariul poate curge și pe un alt făgaș, unul atât de întunecat, încât n-are forţă nici să îl numească. Iar, dacă faptul că există printre noi, sub masca unor cetăţeni responsabili, persoane care plănuiesc răpiri, violuri și crime, doar așteptând victima potrivită, este unul cutremurător, gândul că reacţia autorităţilor e mai degrabă anemică, atunci când nu e haotică, în situaţii-limită în care orice secundă contează, nu poate decât să pulverizeze orice iluzie cu privire la siguranţa celor mai vulnerabili dintre noi.

Jurnaliștii de la Recorder au întocmit „cronologia neputinţei”, marcând într-un articol amplu toate bâlbele, comportamentele neprofesioniste și greșelile care au jalonat drumul de la dispariţia celor două fete la arestarea ucigașului.

După ce valul de demiteri, rapoarte oficiale, declaraţii politice și acuzaţii între instituţii și partide politice va rămâne doar un subiect de arhivă, viaţa părinţilor Luizei și Alexandrei încă va rămâne pietrificată în ziua în care telefonul copilului lor a tăcut pentru totdeauna. Părinţii de copii dispăruţi încă se vor teme că povestea lor nu are nicio șansă la un final fericit, iar cei care-și ţin copiii lângă ei vor fi măcinaţi de gândul că sunt singuri în misiunea lor de a-și proteja copiii în ţara în care ai nevoie de pile ca să-ţi găsești copilul răpit.

Despre lipsa de pregătire a celor care lucrează în instituţiile-cheie ale statului, precum și despre politizarea dramelor care au loc în România s-a mai scris, iar pe aceste teme va curge încă multă cerneală. În spatele tuturor acestor detalii, de care depinde viaţa unui copil, stă însă o dezumanizare generală, scrie jurnalistul Cristian Striblea, o lipsă de reacţie la „stimuli umani corecţi”. Viaţa nu mai e importantă în sine, devine importantă doar dacă se intersectează cu sângele și carnea noastră sau dacă acela care strigă după ajutor e o persoană care „contează”.

Potrivit raportului Ministerului de Interne, poliţistul care a preluat apelurile la 112 ale Alexandrei ar fi fost „refractar”, neimplicându-se în a obţine informaţii despre locul în care era sechestrată fata și neoferindu-i sfaturi despre comportamentul pe care ar trebui să-l adopte până la sosirea echipajelor de poliţie. Unul dintre deputaţii care au ascultat înregistratrea apelului Alexandrei spune că este vorba de un dialog „răvășitor”, în timp ce informaţiile Digi24 susţin că operatorul i-ar fi spus fetei să nu ţină linia ocupată.

Chiar dacă ne mărginim la raportul MAI, dând credit doar informaţiei oficiale, verigile lipsei de umanitate devin tot mai clare, într-un lanţ întreg de care au vorbit jurnaliștii în ultimele zile.

Corupţia ar putea să nu fie cea mai mare problemă a noastră, scrie Alin Popescu, CEO la Avocatnet.ro, plasând, în capul listei de diagnostice pe care le avem, abrutizarea. Faptul că multor oameni nu le mai pasă de alţii. Indiferent că sunt obligaţi sau nu să le pese”.

Mama Roxanei crede că fiica ei n-a fost găsită și pentru că oamenii care au văzut ce s-a întâmplat cu ea au ales să tacă, de teamă sau pentru a scăpa de neplăcerile declaraţiilor la poliţie. Ar putea fi vorba doar despre o suspiciune nefondată a unei minţi care nu a evadat din chingile suferinţei de zeci de ani.

Dar știm, pe de altă parte, ce ușor ne este să alegem tăcerea – când suntem călători, iar șoferul dintr-un mijloc de transport în comun ignoră sau umilește o persoană în scaun cu rotile; când femei sunt înjunghiate chiar și de zeci de ori de soţii lor, nu într-o grotă, ci într-un apartament de bloc în care pereţii au urechi întotdeauna. Ni s-a tocit de tot auzul (a se citi „compasiunea”), spune scriitoarea Petronela Rotar, povestind pe Facebook că a intervenit într-un conflict conjugal care sucombase în bătaie sălbatică, ea fiind „singura” din bloc care a auzit strigătele care se prelingeau, din apartamentul cu violenţă până departe, în stradă. Ni s-a tocit, nu știm bine când, sensibilitatea la nedreptatea și abuzurile care nu ne ating direct pe noi sau pe apropiaţii noștri.

Uneori tăcem complice și în mediul online. Atunci când persoane înfășurate în invizibile robe de judecător emit sentinţe despre „fetele cuminţi” – care n-ar fi ţinte ale violatorilor, așa cum a fost Alexandra – și jonglează nonșalant cu ipoteze despre moralitatea victimelor. Sau tăcem atunci când oamenii se bucură deșănţat că o mișcare religioasă care n-are puritatea doctrinară cu care se mândresc ei a fost scoasă în afara legii ori pentru că un om care militează pentru o morală diferită de cea creștină a fost ucis cu brutalitate.

Tăcând, ferecându-ne ochii și urechile și atașând vieţii diferite etichete de preţ nu facem altceva decât să construim o lume a zidurilor, în care nimeni nu este în siguranţă. Dimpotrivă, toţi suntem cu atât mai expuși, cu cât, așa cum sublinia unul dintre cei care au comentat evenimentele ultimelor zile, facem din derapajele noastre de indiferenţă și de insensibilitate mai degrabă o regulă decât un accident.