Vă mai amintiţi atelierele de reparaţii din vremea vechiului regim? Se reparau diverse, de la televizoare, frigidere și mașini de spălat până la mingi de cauciuc și ciorapi de nylon. Oare de ce astăzi, când un frigider dă semne de oboseală prematură, când o imprimantă costisitoare încă n-a apucat a dovedi că și-a meritat preţul, nu avem la dispoziţie pentru ele asemenea soluţii rapide de a le repune în funcţiune? Răspunsul pare să fie mai complex și mai „organizat” decât am crede.

„Obsolescenţă” înseamnă, conform Marelui dicţionar de neologisme, „declasare tehnologică a unui material industrial prin apariţia altuia, mai modern; uzură morală”[1]. Așadar, nu e vorba despre uzura fizică, acea stare a produsului în care degradarea îl face inutil, bun de aruncat. Mai degrabă este o demodare a produsului faţă de altele concurente, nou apărute.

Se înţelege, de aici, rolul publicităţii de a ne convinge să înlocuim cât mai des mărfurile cumpărate cu unele mai șic, mai „șmechere”, cu mai multe opţiuni și aplicaţii etc. Şi, dacă nu prea ne lăsăm convinși, ne vom trezi că relativ noul Ipod sau smartphone începe oricum să dea rateuri, iar reparaţia lui e prea costisitoare sau mai anevoioasă decât cumpărarea unui produs nou.

Seara de Crăciun care a schimbat economia lumii

Cosima Dannoritzer explică, prin intermediul unui documentar, fenomenul obsolescenţei planificate. Conform producătorilor acestui documentar, actul fondator al strategiei de implementare a obsolescenţei planificate l-a reprezentat un acord secret încheiat la Geneva, în seara de Crăciun a anului 1924, între marii producători de becuri electrice din acea vreme, printre care: Philips (Olanda), Osram (Germania), Compagnie des Lampes (Franţa), General Electric, prin subsidiarii săi în Europa (SUA), Associated Electrical Industries (Marea Britanie), Tokyo Electric. S-ar fi creat, astfel, primul cartel, numit Phoebus, care își propunea să controleze piaţa mondială a producţiei și a vânzării de becuri, prin modificarea patentelor lor de fabricaţie: patente care să reducă viaţa unui bec de la 2.500 de ore la 1.000 de ore. Și, într-adevăr, în următorii doi ani, durata de funcţionare s-a redus la 1.500, apoi s-a ajuns la 1.000 de ore, ceea ce a determinat creșterea exponenţială a vânzărilor.

În ciuda faptului că, oficial, acest cartel nu a existat, istoricul și jurnalistul german Helmut Höge a descoperit, după 80 de ani, documente care atestă acordul secret, monitorizarea producţiei și contabilizarea afacerii cu obsolescenţa planificată. Un alt istoric german, care a cercetat împreună cu Höge arhivele corporatiste Osram din Berlin, Markus Krajewski, afirmă[2] că, în 1940, şi guvernul american a investigat compania General Electric pentru suspiciunea de practici anticompetitive.

Giles Slade, scriitor și critic social canadian, este autorul cărţii Made to break. Technology and Obsolescence in America[3], publicată în 2007, la Harvard University Press. Într-un interviu despre cartea sa, acordat pentru Harvard University Press Podcast, acesta declara că, printre puţinele probe care să ateste această strategie deliberată, este o notă informativă din 1932, de la General Electric, prin care „șeful departamentului de cercetare și dezvoltare îl informa pe un director executiv că poate garanta creșterea vânzărilor de becuri cu 60%, prin reducerea duratei lor de funcţionare”.

O altă informare, care arată că strategii erau conștienţi de lipsa de etică a măsurilor luate, îi aparţine companiei Tokyo Electric, din 1927; aceasta anunţa cartelul Phoebus că și-a mărit de cinci ori vânzările, dar că, „dacă această creștere în afacerea noastră, ca rezultat al unor asemenea iniţiative, înseamnă în mod direct o pedeapsă grea, atunci foarte probabil că este  un lucru nerezonabil și chiar ne va descuraja”.

Ţelul creșterii economice și obsolescenţa inovatorilor

La fel s-a întâmplat în anii 1940, cu producţia ciorapilor de damă din nylon, creaţi de firma franţuzească DuPont. Materialul era atât de rezistent, încât putea fi folosit la tractarea automobilelor. Dar, pentru a stimula vânzările, aceiași chimiști geniali care i-au inventat au fost nevoiţi să îi slăbească, să-i fragilizeze, pentru a se conforma ordinului producătorului. Mărturisește despre aceste modificări chiar moștenitoarea de azi a familiei DuPont, care deplânge nu doar fenomenul obsolescenţei planificate, ci și situaţia stânjenitoare a inventatorilor și a inovatorilor, care se confruntau cu probleme de etică profesională.

În interviul menţionat, Giles Slade relatează despre turnura obsolescenţei în industria de automobile în aceeași perioadă, anii 1920-1930. General Motors, prin reprezentantul său Alfred P. Sloan Jr., a adoptat strategia de a schimba frecvent câte ceva în construcţia și designul automobilelor, pentru a le induce cumpărătorilor dorinţa de a achiziţiona ceea ce reprezenta „ultimul răcnet” în domeniu. Astfel, din 1931 s-a reușit depășirea vânzărilor pe care le înregistra firma concurentă, Ford. Diferenţa se explică prin faptul că Henry Ford[4] era un inginer de modă veche, modest și muncitor, care se implica direct în îmbunătăţirea producţiei sale, alături de angajaţi, urma principiul ingineresc de a crea mașini cât mai bune și durabile și refuza orice colaborare cu băncile, despre care spunea că „se pricep la un singur lucru: să umble cu șmecherii, să jongleze cu bani”.

Istoricul Markus Krajewski declara despre obsolescenţă, în filmul documentar amintit: „Important este că ideea aceasta, ca instituţie, încă există.” Cum a prins ea rădăcini în producţia de azi a întregii lumi occidentale? Se pare că prima propunere oficială de a se stabili, prin lege, reducerea duratei de funcţionare a produselor îi aparţine brokerului american Bernard London. Aceasta a apărut pe fondul crizei economice din perioada 1929-1933, ca o soluţie de redresare a economiei prin creșterea consumului. Bernard London a publicat, în 1932, o lucrare intitulată chiar așa: Ending the Depression through Planned Obsolescence[5].

Pe atunci, London nu a fost luat în serios. Nu se putea impune așa ceva prin lege. Dar în anii 1950, în Statele Unite, designerul industrial Brooks Stevens a lansat strategia seducţiei prin reclame și design, pentru a accelera ritmul consumului de produse și al înlocuirii lor cu altele mai stilate, mai la modă, chiar dacă vechile produse încă funcţionau. Aceasta era obsolescenţa psihologică, iar Stevens o definea public: „a insinua în cumpărător dorinţa de a deţine ceva un pic mai nou, un pic mai bun, un pic mai devreme decât e necesar”.

De atunci, această seducţie comercială a cuprins toată lumea occidentală, iar după revoluţiile din ţările socialiste din Est, le-a acaparat și pe acestea. Până atunci, ţările socialiste mergeau pe principiul economisirii resurselor și al performanţelor de funcţionare a produselor, neexistând mecanismele economiei de piaţă, ale liberei iniţiative și ale concurenţei. Ele aveau o economie planificată la nivel de stat, se confruntau cu resurse limitate și cu o piaţă de desfacere limitată, cea a ţărilor membre CAER. În condiţiile acestea, planificarea obsolescenţei produselor ar fi fost nu doar imposibilă tactic și tehnic, dar și păguboasă economic.

Francezul Serge Latouche este un critic al societăţii de consum, al strategiei politice de a redresa economia, mai ales în vremuri de criză, prin creșterea consumului. Latouche ţine prelegeri în diverse ţări pentru a determina schimbarea acestei mentalităţi periculoase. El spune: „Cine crede că o creștere economică la infinit este compatibilă cu o planetă finită ca resurse este fie un nebun, fie un economist! Problema e că acum am devenit cu toţii economiști… Cu această economie a creșterii, ne aflăm într-un bolid care gonește cu toată viteza, fără șofer, și ne vom ciocni de un zid sau vom cădea de pe o stâncă în prăpastie.”

Pe culmile producţiei de gunoaie

Astăzi, bătălia dintre inventatorii de bună-credinţă și cei angajaţi ai unor trusturi, care se adaptează la cerinţele producătorilor, a fost câștigată de cei din a doua categorie. Iar în cursurile școlilor de inginerie și design au apărut teorii referitoare la „ciclul de viaţă al produselor”, care sunt o formă mascată de a trata subiectul obsolescenţei planificate.

Latouche enumeră cei trei factori care întreţin mentalitatea creșterii economice prin consumul exagerat: publicitatea, obsolescenţa planificată și creditul bancar. Suntem stimulaţi să achiziţionăm mărfuri perisabile de care nu avem nevoie, pentru care nu avem destui bani, dar pentru care ne împrumutăm la bănci.

Din câte se pare, susţinătorii acestei mentalităţi consideră că e vorba doar de fireasca avansare tehnologică a producţiei și că, în definitiv, totul e la alegerea consumatorului, într-o societate liberă. Un articol din The Economist afirmă: „Consumatorii văd uneori în absolescenţa planificată un complot sinistru al producătorilor pentru a-i păcăli. Dar Philip Kotler, un guru al marketingului, afirmă: «Așa-zisa, în mod exagerat, obsolescenţă planificată reprezintă munca forţelor competitive și tehnologice, într-o societate liberă – forţe care duc la permanenta îmbunătăţire a bunurilor și serviciilor.»” E ușor de sesizat aici retorica incorectă de a contraargumenta prin apelul la autoritate. Philip Kotler este, într-adevăr, un cunoscut specialist în marketing, dar asta nu înseamnă că ne putem rezuma la o opinie a lui într-o problemă atât de complexă.

Replica celor ce critică această mentalitate este următoarea: oamenii păcăliţi prin publicitate și reclamă, prin politicile băncilor și prin produse atractive în care „ticăie” deja momentul fatal apropiat, nu aleg de fapt liber. Mai mult, ei sunt amăgiţi să creadă că achiziţia cea nouă este a unui obiect mai bun și mai durabil, că noutatea presupune automat îmbunătăţire. Iar mărturiile celor ce au investigat diverse tipuri de produse arată contrariul: ele sunt create pentru a se bloca după un timp ori după un număr de utilizări, iar posibilitatea reparării lor este deliberat îngreunată sau prea costisitoare.

Huma Kamis, de la Federaţia Elveţiano-Franceză a Consumatorului (FRC), declară în cadrul unui articol: „În ultimii opt ani, am făcut teste comparative. E dincolo de orice îndoială că obsolescenţa este programată în interiorul produselor.” Același articol menţionează, ca exemplificare, că postul de televiziune franco-german ARTE a difuzat, în februarie 2011, un documentar despre modul concret, tehnic, în care imprimantele unei firme celebre erau programate să se defecteze după 18.000 de imprimări, fără a se oferi servicii de mentenanţă.

Cel mai grav efect al consumului exagerat, forţat în mod artificial, este că planeta noastră e rapid spoliată de resurse și umplută de gunoaie nereciclabile sau nereciclate. De pildă, Ghana a devenit locul de deversare a containerelor cu deșeuri electronice provenite din diverse ţări avansate economic. Nu este o situaţie singulară, ci una care se multiplică și ameninţă viaţa generaţiilor viitoare, mai ales în condiţiile în care legislaţia internaţională nu oferă sprijin. Aceste deșeuri conţin substanţe foarte toxice, care se infiltrează în pânza freatică și circulă pe zone extinse.

Au apărut organizaţii neguvernamentale și diverse asociaţii care militează pentru o industrie nepoluantă, pentru protecţia, în al doisprezecelea ceas, a mediului. De pildă, Avaaz.org este o reţea pentru campanii internaţionale, răspândită în 18 ţări, cu peste 38 milioane de membri, care „luptă pentru a se asigura că deciziile globale reflectă viziunea şi valorile cetăţenilor lumii”. Pe 21 septembrie anul acesta, Avaaz.org a organizat cel mai mare marș pentru acţiune climatică, în care peste 650.000 de oameni au ieșit în stradă, în toate colţurile lumii, pentru a cere schimbarea politicilor de mediu.

În același timp, curente de opinie precum cel promovat de Serge Latouche sau Giles Slade îndeamnă la un trai mai modest, imun faţă de diverse mode, la economisirea energiei electrice, a combustibilului, a apei, la reciclarea materialelor. Și au apărut, într-adevăr, iniţiative de a deschide ateliere care refolosesc materialele aruncate la gunoi sau care repară și repun în circuit produsele defecte. De pildă, un astfel de atelier este La Bonne Combine (Afacerea cea bună), dintr-un canton al Elveţiei.

Așa cum observa Mahatma Ghandi, „lumea e destul de mare pentru a satisface nevoile tuturor, dar e prea mică pentru a satisface lăcomia individuală”. Să sperăm că avansarea noastră în civilizaţie va ţine seama de această înţelepciune și că bunul-simţ și etica nu vor suferi și ele de obsolescenţă.

 

Footnotes
[1]„Editura Saeculum, 2000, dexonline.ro/definitie/obsolescenţă”.
[2]„«The Great Lightbulb Conspiracy. The Phoebus cartel engineered a shorter-lived lightbulb and gave birth to planned», spectrum.ieee.org, septembrie 2014”.
[3]„  Fabricat ca să se strice. Tehnologie și obsolescenţă în America”.
[4]„Așa este el descris de autorii ruși Ilya Ilf și Evgheni Petrov, care l-au cunoscut în 1936, când adunau date pentru cartea lor, America fără etaje, Iași, Polirom, 2012.”
[5]„A pune capăt recesiunii prin obsolescenţa planificată”.

Note

„Editura Saeculum, 2000, dexonline.ro/definitie/obsolescenţă”.
„«The Great Lightbulb Conspiracy. The Phoebus cartel engineered a shorter-lived lightbulb and gave birth to planned», spectrum.ieee.org, septembrie 2014”.
„  Fabricat ca să se strice. Tehnologie și obsolescenţă în America”.
„Așa este el descris de autorii ruși Ilya Ilf și Evgheni Petrov, care l-au cunoscut în 1936, când adunau date pentru cartea lor, America fără etaje, Iași, Polirom, 2012.”
„A pune capăt recesiunii prin obsolescenţa planificată”.
SURSĂ:Semnele timpului, noiembrie 2014, ediți tipărită
DISTRIBUIE:
Corina Matei
Corina Matei, doctor în Filosofie al Universității din București, este conferențiar la Universitatea „Titu Maiorescu” și jurnalist creștin. Pe lângă activitatea de la Semnele timpului, realizează emisiunea „Convorbiri de seară” la Speranța TV și susține rubrica „Alice în Țara Mirărilor” a revistei online Femei de 10. Este autoarea cărților: Ordinea și dezordinea simbolurilor, Morală, educație, comunicare în era focului rece, Postmodernity’s Fugitive Truths.