De ce copiii români sunt campioni europeni la violenţă

1413

Un raport UNICEF atestă că lumea de astăzi nu este prea ospitalieră faţă de copii, așa cum am arătat în articolul „Lumea azi, un loc de joacă prea violent pentru copii”. Însă România în mod special se confruntă cu o realitate tulburătoare, având cei mai violenţi elevi cu vârste cuprinse între 11 şi 15 ani, dintre toate statele lumii civilizate. Evident, în faţa acestei situaţii dezastruoase, întrebările abundă.

Conform raportului UNICEF, România se află pe primul loc într-un clasament ruşinos al violenţei în şcoli. Asta în ciuda faptului că de zece ani există o lege clară care interzice orice formă de violenţă asupra minorilor. Mai în glumă, mai în serios, unii ar spune că ocupă și România primul loc la ceva.

Însă, dincolo de ironiile pe care statistica UNICEF le poate genera, rămâne  evident faptul că ceva nu funcţionează în sistemul de educaţie românesc. Aproape 60% dintre elevii români cu vârsta între 11 şi 15 ani admit că au participat la acte de violenţă verbală sau fizică împotriva colegilor de şcoală.

Părinţii, abonament la bătaie

Cauzele acestei situaţii extrem de îngrijorătoare provin în primul rând din cauza violenţei în familie. Datele UNICEF arată că, atunci când un copil face ceva greşit, prima reacţie a 54% dintre părinţi este de a ridica vocea, iar 11% dintre părinţi pălmuiesc imediat copilul sau îl trag de păr.

Ultimul studiu al Organizaţiei Salvaţi Copiii — România a arătat că 63% dintre micuţii chestionaţi au răspuns că au fost bătuţi, însă fără să rămână urme. Și atunci, cine promovează violenţa?

Situaţia este și mai gravă, dacă se iau în calcul numeroasele situaţii care au rămas neevaluate sau care au foat evaluate greșit de către cei care aveau datoria să asigure protecţia copiilor molestaţi. Doar 54% din cazurile de violenţă au fost evaluate corect de către asistenţii sociali, chiar dacă ei au fost pregătiţi în acest sens, se arată în comunicat. La aceasta se mai adaugă alte numeroase acte de violenţe peste care s-a așternut tăcerea. UNICEF estimează că la fiecare caz raportat există alte 100 neștiute.

Mulţi ar putea invoca faptul că statisticile surprind doar situaţiile extreme și că utilizarea „nuielei” nu este chiar dăunătoare, mai ales în condiţiile în care face parte din tradiţia educaţională românească (20% din părinţi chiar cred că bătaia este ruptă din rai). Însă, în contextul exploziei de violenţă din școlile românești, părinţii ar trebui să se întrebe ce semnale transmit atunci când apelează la metode punitive.

Dar școala are „mâinile curate”?

Surprinzător este că tocmai școala conferă mediul propice pentru manifestările violente ale copiilor. De fapt, existenţa fenomenului este conștientizată de mult timp de către toţi actorii implicaţi. Declaraţii în acest sens au fost din abundenţă. Mai puţin însă s-au văzut efectele măsurilor de contracarare a fenomenului.

De pildă, fostul ministru al Educaţiei, Daniel Funeriu, susţinea că „toleranţa mea faţă de astfel de acte antisociale este zero. Trebuie să le oferim profesorilor, directorilor şi părinţilor toate mijloacele pentru combaterea acestui fenomen.”

Declaraţia sa a fost făcută în urma unui caz extrem de mediatizat petrecut în anul 2010. Era anul în care a fost făcut public și un studiu care a evaluat 37 de ţări și care clasa România pe locul doi în ceea ce privește violenţa în școli. Între timp am „progresat” și am ajuns în top,  ceea ce arată cât de eficiente au fost măsurile adoptate.

Confruntat cu creșterea exponenţială a cazurilor de violenţă în școală, actualul ministru al Educaţiei, Remus Pricopie, considera anul trecut că unităţile de învăţământ trebuie să recunoască faptul că au probleme în ceea ce privește violenţa sau consumul de droguri. „Dacă noi nu scăpăm de această inhibiţie și de acest reflex să punem sub preș probleme grave, nu vom rezolva niciodată lucrurile”, a afirmat ministrul într-o conferinţă de presă.

Jos masca!

S-ar putea ca aceasta să fie o soluţie viabilă. Ar fi cu adevărat un start important nu doar pentru școala românească, ci pentru societate, în ansamblul ei. Altfel factorii de decizie din cadrul sistemului de educaţie vor continua să facă declaraţii de război împotriva violenţei fără ca acesteia să i se poată declara și decesul.

Încercarea de mascare a realităţii este, de fapt, una dintre carenţele tradiţionale ale societăţii românești. O demonstra același ministru atunci când evidenţia discrepanţele evidente chiar din statistici, fiind judeţe care au raportat 70 de cazuri de violenţă și altele care au menţionat 2.500 de cazuri în același interval de timp. „Statistic vorbind, nu este posibil. Asta înseamnă că de fapt noi nu știm ce măsurăm, fiecare măsoară ce vrea”, a susţinut Pricopie.

Iar aici nu este vorba doar de școală ca instituţie. Anul trecut, președintele executiv al Organizaţiei Salvaţi Copiii — România, Gabriela Alexandrescu, atenţiona că lucrurile stăteau foarte rău și din cauza profesorilor: „Din ultimul studiu realizat de UNICEF în școli reieșea că 75% din școli au probleme de violenţă. Din acest studiu reiese că 88% dintre profesori ceartă copilul atunci când face o greșeală, 33% dintre profesori jignesc sau umilesc copilul și 7% afirmă că bat copiii în școală.” În aceste condiţii, cine (mai) modelează comportamentul copiilor?

Dar biserica?

În general, atunci când se abordează importanţa educaţiei, se acceptă ca de la sine înţeles că școala împreună cu familia și biserica constituie agenţii fundamentali în formarea tinerei generaţii.

În contextul acesta al violenţei aproape endemice, este justificat să ne întrebăm care este rolul bisericii pentru stoparea unui fenomen care poziţionează România pe un loc rușinos.  Sunt peste douăzeci de ani de când a fost reintrodusă educaţia religioasă în școală. Nimeni nu ar putea acuza confesiunile religioase din România că sunt indiferente faţă de deviaţiile sociale ale tineretului. Și totuși acestea se întâmplă.

În aceste condiţii, este legitim să ne întrebăm dacă orele de religie reușesc cu adevărat să își atingă obiectivul. Impropriu numite ore de educaţie religioasă, ele sunt, de fapt, forme de catehizare cu efectele pe care acum începem să le observăm. Multe persoane din cadrul societăţii civile au semnalat existenţa acestei probleme. Poate că a sosit timpul unei evaluări oneste a rezultatelor pe care le-a generat în societatea românească transferul bisericii în școală.

Nu ar fi pentru prima oară când se constată că în România sunt biserici mai multe, dar etică mai puţină. Nici frecventarea bisericii și nici a orelor de religie nu vor schimba mecanismul comportamental al elevului român, ci asimilarea unei filosofii de viaţă care să transceadă caracterul preponderent informativ al învăţământului românesc. Altfel, vom continua să privim cu admiraţie spre premiile obţinute de olimpici, dar și să continuăm să ne menţinem pe podiumul european al violenţei și al lipsei de etică.