Dependenţa de Wall Street nu e o comedie neagră

30

E greu de spus că "Lupul de pe Wall Street" este o alegorie despre dependenţa de bani, fiindcă până la o astfel de afirmaţie ar trebui mai întâi să dăm la o parte muntele de vulgaritate prin care regizorul Martin Scorsese a ales să transmită opulenţa vieţii traderilor de succes.* Însă dependenţa de bani pe Wall Street este o realitate greu de contestat, pe care o confirmă nu doar faptul că filmul este inspirat din biografia lui Jordan Belfort, ci și alte istorii de viaţă similare.

E greu de spus că "Lupul de pe Wall Street" este o alegorie despre dependenţa de bani, fiindcă până la o astfel de afirmaţie ar trebui mai întâi să dăm la o parte muntele de vulgaritate prin care regizorul Martin Scorsese a ales să transmită opulenţa vieţii traderilor de succes.* Însă dependenţa de bani pe Wall Street este o realitate greu de contestat, pe care o confirmă nu doar faptul că filmul este inspirat din biografia lui Jordan Belfort, ci și alte istorii de viaţă similare.

Sam Polk a gustat din plin euforia câștigului rapid și masiv doar că, spre deosebire de Belfort, s-a oprit la timp. The New York Times i-a publicat povestea în ediţia tipărită din 19 ianuarie.

„Voiam un miliard de dolari", povestește Polk, care a ajuns să lucreze ca trader la Bank of America la 20 și ceva de ani. La 25 de ani, munca obsesivă l-a urcat pe scara Wall Street și i-a adus privilegii financiare și sociale la care nici nu visase, dar care acum îi erau insuficiente.

Provenind dintr-o familie săracă, în care a fost învăţat să creadă că „dacă ar avea bani, toate problemele s-ar sfârși", Polk a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a ajunge să lucreze pe Wall Street. Și-a depășit, cu ajutorul unui psihoterapeut, chiar și dependenţa de alcool și droguri (pe care o întreţinuse în timpul facultăţii), devenind extrem de competitiv pe piaţă. Psihoterapeutul l-a ajutat să renunţe la băutură, marijuana și cocaină, explicându-i că toate acestea sunt subterfugii prin care încearcă să capete mai mult control asupra propriei vieţi, mai multă putere.

Revelaţia

Experienţa aceasta i-a fost de mare ajutor lui Polk atunci când a avut nevoie de ceva cu care să asocieze dependenţa lui nebună de bani, cu care a început să se confrunte atunci când câștigul la muncă a devenit din ce în ce mai substanţial. „E șocant să mă gândesc cum, în decursul a doar 5 ani, am ajuns ca de la a fi încântat de un bonus de 40.000 de dolari să fiu dezamăgit atunci când, în al doilea an de lucru cu fonduri speculative, am fost plătit cu «doar» 1,5 milioane de dolari."

Fostul trader povestește însă că ceea ce l-a făcut să înţeleagă „limita bogăţiilor nelimitate" a fost, paradoxal, o întâlnire cu șefii lui „absurd de bogaţi". Comentând pe marginea unei propuneri de taxe pe care tot Wall Street-ul o dezavua, Polk s-a trezit întrebând dacă acestă propunere „nu este totuși bună pentru sistem, ca întreg". Șeful lui i-a răspuns însă, sarcastic, spunând că nu are „capacitatea cerebrală" de a se gândi la sistem, ca întreg. „Tot ce mă preocupă acum e cum este afectată compania noastră." Acesta a fost un moment revelator pentru Polk, care mărturisea că a înţeles că șeful lui „se temea că va pierde bani, în ciuda a tot ceea ce avea".

„Din acel moment, am început să văd Wall Street-ul cu alţi ochi. Am observat ura pe care traderii o îndreptau spre guvernul care le-a limitat bonusurile după criza financiară. Am auzit furia din vocile lor când s-au anunţat creșteri de taxe. Traderii dispreţuiau orice sau pe oricine le ameninţa bonusurile. Aţi văzut vreodată de ce este capabil un dependent de droguri atunci când rămâne fără? De orice – să meargă 20 de mile prin zăpadă, să jefuiască o bunică – doar ca să își ia o doză. Așa era și pe Wall Street", povestește fostul trader.

O cultură toxică

„Dependenţii de bogăţie sunt responsabili pentru vastele și toxicele diferenţe între bogaţi și săraci și pentru anihilarea clasei de mijloc", acuză Polk în materialul NYT. „Doar un dependent de bani ar putea simţi că e îndreptăţit să primească un salariu de 14 milioane de dolari – inclusiv un bonus de 8,5 milioane de dolari – așa cum a primit CEO-ul McDonalds, Don Thompson, în 2012, în același an în care compania lui publica o broșură pentru angajaţi în care li se explica acestora cum pot să supravieţuiască din salariul minim."

La capătul unui tratament de suport psihic care l-a ajutat să își recupereze viaţa după retragerea din investiţii, Polk a ajuns să reclame că „Wall Street este o cultură toxică; încurajează megalomania oamenilor care încearcă disperat să se simtă puternici".

Însă fostul investitor nu s-a oprit doar să constate situaţia de pe Wall Street. „Știu că mai sunt și alţii pe acolo" care simt la fel, scria Polk. „Poate putem forma un grup și să ne confruntăm dependenţa împreună. (…) Haide să formăm un fond, în care toţi să depună, să zicem, 25% din bonusurile lor anuale și să le folosim pentru oameni care chiar au nevoie de bani (…) Împreună ne putem aduce contribuţia la binele lumii."

Viaţa bate filmul

Realitatea adicţiei Wall Street nu are nimic din spectaculozitatea care face ca reprezentările cinematografice să aibă încasări de milioane de dolari. Din contră, scrie Kevin Gray pe TheFix, un site specializat în strategii de reabilitare după dependenţă, „în timp ce cultura populară abundă în imagini cu experţi care înoată în râuri de wiskey și se tăvălesc în munţi de cocaină, realitatea acestor zile este la fel de sumbră ca «fabrica de pilule din Florida». Ca milioane de alţi dependenţi din societate, mulţi investitori depind de doza zilnică de analgezice pe bază de reţetă."

Iar ceea ce face greu de combătut fenomenul abuzului de substanţe pe Wall Street, spune același Gray, este faptul că, atunci când foștii dependenţi sunt reabilitaţi, rezultatele sunt, de obicei, trecute sub tăcere.

* De altfel, din cauza vulgarităţii excesive, difuzarea filmului (nerecomandat minorilor, în România) a fost complet interzisă în ţări precum Malaysia, Nepal și Kenia, iar India și Emiratele Arabe Unite difuzează o versiune cenzurată (cu până la 45 de minute) a peliculei. În plus, frecvenţa utilizării unui limbaj profan – peste 500 de utilizări ale unei singure înjurături – a plasat producţia pe primul loc în topul filmelor de ficţiune cu un limbaj execrabil. Nu e de mirare deci că unii afirmă că mesajul moralizator al filmului lipsește cu desăvârșire.

Alina Kartman
Cu peste 9 ani de experiență în presa online din România, Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST.