Cine spune când se termină de fapt viaţa?

4093

O lume întreagă a rămas șocată la vestea că Michael Schumacher a suferit un accident teribil la schi. Acum, atât familia cât și fanii sunt puși în faţa unei alte realităţi, „Schumacher ar putea să rămână în comă indusă pentru restul vieţii", conform neurochirurgului-șef al Clinicii Universitare din Oldenburg. Dacă ne gândim la ultimii ani din viaţa lui Ariel Sharon, care a murit pe 11 ianuarie, înţelegem că veștile nu sunt bune, dar, mai mult decât atât, ce înţelegem de fapt?

Comă, comă indusă, stare de conștienţă minimă, stare vegetativă permanentă, moarte cerebrală, iată câte stări pot urma unei leziuni cerebrale severe. Michael Schumacher este în comă indusă, Ariel Sharon a rămas în comă pentru opt ani de zile, după un infarct, iar Nelson Mandela se afla în luna iunie în stare vegetativă permanentă.

Toate aceste stări vin cu probabilităţi diferite de vindecare și abordări medicale diferite, dar realizarea unei distincţii între ele este câteodată foarte greu de făcut, iar un diagnostic greșit poate însemna decuplarea de la aparatele de respiraţie artificială a unui pacient care avea totuşi şanse de recuperare.

Zonele gri dintre viaţă și moarte

Medicilor le este foarte greu să facă previziuni privind starea de sănătate a unui pacient care a suferit un traumatism cerebral. Unii își revin foarte bine, de-a dreptul miraculos, chiar și după ani de zile, alţii își revin, dar se recuperează extrem de greu, pe când alţii nu își revin deloc, și până la urmă regresează de la starea iniţială, care poate nici nu a fost foarte severă. Indiferent că vorbim despre progresie sau regresie, de multe ori acești pacienţi trec dintr-o stare în alta, de la un nivel de conștienţă la altul, făcând ca limitele dintre ele să fie greu de identificat chiar și pentru medici.

Ariel Sharon a fost ţinut în viaţă în Ierusalim, într-o stare de comă, pentru opt ani, deși presa mai scria că deschidea ochii și i se spunea să se uite la televizor, deși nimeni nu știa dacă putea să vadă sau să audă ceva. Într-un final, organele interne au fost cele care au cedat.

Coma indusă, în care se află acum Michael Schumacher, este o metodă des folosită de medici, care permit creierului rănit să se odihnească și să se vindece singur, restrângând celelalte nevoi ale organismului. Și din această stare lucrurile pot progresa sau regresa de la sine.

Poate cea mai grea diferenţiere se face între starea de conștienţă minimă și starea vegetativă permanentă. Cercetătorii de la Universitatea din Liège, Belgia, spun că pacienţii minim conştienţi răspund la sunete, în timp ce pacienţii aflaţi în stare vegetativă, nu, conform Descoperă.ro.

În final, legea identifică moartea cu moartea cerebrală, adică atunci când creierul nu mai poate comanda nici măcar respiraţia spontană, în momentul consultului nu prezintă reflexe de trunchi cerebral și are o activitate corticală minimală. Cu toate astea, în mai multe cazuri persoane care au fost declarate moarte din acest punct de vedere și-au revenit. „Sunt suficient de multe asemenea cazuri, încât să fie semnificativ din punct de vedere statistic", a declarat un procuror american pentru Christian Science Monitor.

 

Legea și zonele gri

O altă problemă cu delimitarea acestor zone gri, care caracterizează diversele faze în care se poate afla o persoană pe moarte, este dată și de implicaţiile legale ale unor asemenea cazuri.

La sfârșitul anului 2013, o adolescentă din Statele Unite a apelat la medici pentru a-și scoate amigdalele, dar a fost declarată în moarte cerebrală după ce a suferit un infarct miocardic pe masa de operaţii. Cel puţin trei neurologici au consultat cazul și au declarat că fata era în moarte cerebrală, motiv pentru care spitalul intenţiona să o deconecteze de la aparatele care o mai ţineau în viaţă. Mama sa, o credincioasă practicantă, nu a acceptat, spunând că fiica ei este încă în viaţă.

Cazul a ajuns la tribunal, iar, în final, mama a primit custodia asupra fetei, pe care a dus-o într-o locaţie nespecificată.

Într-un alt caz din Texas, un bărbat și-a găsit soţia acasă inconștientă, iar când a ajuns la spital doctorii au declarat stare de moarte cerebrală. Cei doi soţi, ambii paramedici, discutaseră despre ce vor face în asemenea momente, iar soţia refuzase să fie ţinută în viaţă de aparate. Cu toate astea, spitalul a refuzat cererea soţului de a nu o mai ţine în viaţă, deoarece femeia era gravidă, iar în Texas legea interzice sustragerea tratamentului de menţinere a vieţii în cazul pacientelor gravide, indiferent de dorinţa lor personală. Pe 14 ianuarie, soţul a dat în judecată spitalul, scrie CSM.

Cine va decide?

Din ce în ce mai multe persoane își iau inima în dinţi și pornesc din timp o discuţie cu cei dragi, comunitatea religioasă din care fac parte, atât în scris, cât și verbal, despre dorinţele lor în ceea ce privește aceste zone gri, spune Wendy Patrick, procuror din San Diego. După părerea ei, acesta este cel mai bun lucru care se poate face, pentru a se lua cele mai bune decizii. Atunci când familiile sunt aruncate într-o asemenea situaţie, sentimentele devin prea puternice pentru a mai putea avea o gândire clară asupra subiectului.

Subiect creează, de asemenea, și oportunitatea de a-l aduce înapoi pe Dumnezeu în discuţie, având în vedere dimensiunile etice și morale care ţin de terminarea unei vieţi. „La evrei, se spune o rugăciune de sărbătorile sfinte, prin care recunoaștem că Dumnezeu este Cel care decide cine trăiește și cine moare. În zilele de azi, această decizie stă în mâinile noastre. Acum, de multe ori se întâmplă ca oamenii să moară când suntem noi pregătiţi ca ei să moară. Cineva trebuie să decidă când să oprească un tratament sau un aparat. Problema este că gândirea noastră morală nu a reușit să prindă din urmă dezvoltarea tehnologiei", este de părere rabinul Ed Feinstein, din Encino, California.

Alina Kartman
Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST. Are peste 9 ani de experiență în presa online din România și, atunci când nu scrie pentru ST, îmbină jurnalismul cu videografia și copywriting-ul la studioul KiteMedia.