Nu-mi amintesc prea multe despre momentul acela. Îmi amintesc însă căldura lui și felul în care emana scop și spirit.
Dar decorul este neclar. Incert e și cântecul care pulsa dinspre scenă. Știu că venea de la un bun prieten de-al meu, a cărui faimă iluminată de reflectoare nu îmi provoca niciun sentiment de gelozie, niciun simţământ că sunt pe dinafară. Interpreţii și spectatorii trăiau un soi de magnetism reciproc, asemenea părţilor unui atom. Și în nucleul meu – mintea mea, cuprinsă de satisfacţie și pace – s-a născut pentru prima dată un gând care continuă să-mi apară ori de câte ori mă surprind simţind ce am simţit atunci: „Fă lumea mai mică.“
De ce apare această idee în conștiinţa mea de fiecare dată când îmi dau seama că mă bucur? Nici măcar nu e un gând pe care să-l fi putut transforma într-o maximă, un principiu care să-mi ghideze acţiunea. Este pur și simplu un gând care revine ori de câte ori mă simt profund fericit. Cititorul ar trebui avertizat că am 25 de ani și nu ofer în niciun caz un răspuns definitiv la întrebarea pe care o pune acest articol. Dar cred că este în sfârșit timpul să îmi dezvolt această imagine recurentă pe care o am uneori, a lumii care se reduce spre calm și simplitate. Sper ca, făcând acest lucru, să îi pot ajuta pe cei care poate gândesc la fel ca mine și delicat să îi provoc pe cei care gândesc diferit.
Cu cât este mai mică lumea – spaţiul pe care trebuie să-l ocupaţi tu și fluturele –, cu atât este mai probabil ca acesta să aterizeze cu graţie pe degetul tău.
S-au spus multe despre felul în care fericirea te eludează mereu atunci când o urmărești. Sunt sigur că știm cu toţii figura de stil care aseamănă fericirea cu un fluture și cred că este o metaforă adecvată. Aripile delicate ale unui fluture sunt cele care ne ademenesc și îi permit lui să scape. Aceleași elemente care pe noi ne inspiră să-l urmărim sunt cele care pe el îl fac evaziv. Când vine vorba de a savura frumuseţea fluturelui, nu ai altă posibilitate decât să rămâi în atmosfera lui și să aștepţi cu răbdare, cu speranţă, să aterizeze pe tine sau să fii mulţumit să îl urmărești zburând prin briză.
Prin urmare este rezonabil faptul că, cu cât este mai mică lumea – spaţiul pe care trebuie să-l ocupaţi tu și fluturele –, cu atât mai mult îl vei putea urmări și cu atât este mai probabil ca acesta să aterizeze cu graţie pe degetul tău. Având în vedere acest lucru, ne-am putea da seama că fericirea nu este de fapt fluturele, ci atmosfera în care fluturii pot fi văzuţi și simţiţi.
În acea noapte, în faţa scenei, nu prindeam în cele din urmă un fluture. Nu îl capturam între palmele mele ca într-o scoică și nu-l privam de zborul său palpitant, care este tocmai lucrul care ne face să-l dorim în primul rând. Eram într-un spaţiu în care se nășteau fluturi; cu fiecare ciupire a unei coarde, cu fiecare notă dulce cântată, eram în atmosfera potrivită pentru a asista la lucruri minunate.
A face lumea mai mică nu se referă doar la spaţiul fizic în care te afli. Ci implică tot ceea ce contează pentru tine, sfera preocupărilor tale. „Prioritar este să dăm prioritate lucrurilor prioritare“, spunea Stephen Covey. Dacă există mai puţine „lucruri“ de care să te preocupi, păstrarea priorităţilor va fi o sarcină mai ușoară. Desigur, nu ar trebui să manifestăm frivolitate sau să alegem calea cea mai ușoară atunci când ne stabilim priorităţile. Dar, odată alese în mod responsabil – sau acceptate cu curaj –, priorităţile noastre ar trebui să fie limitate, pentru ca bucuriile noastre să aibă loc să crească. Iisus știa acest lucru când a spus: „Nu vă îngrijoraţi dar de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei“ (Matei 6:34).
Ruminarea și îngrijorarea excesivă au devenit o obișnuinţă atât pentru tineri, cât și pentru bătrâni și cred că acest lucru ar putea avea legătură cu faptul că ne petrecem atât de mult timp cufundaţi în propriile noastre gânduri. Indiferent cât de calmi părem la suprafaţă, în adâncimile noastre sufletești există întotdeauna curenţi puternici de regret, dezamăgire și anxietate. Îi iubesc foarte mult pe verișorii mei mici și e o mare bucurie pentru mine să mă joc cu ei și să îi drăgălesc.
Gândul că prin atenţia și preocuparea mea pentru ei le pot face viaţa mai bună mă ajută să mă simt mai viu și mai împlinit. Când petrec timp cu ei, uit de grijile mele, de preocupările mele. Prioritare pentru mine sunt, dintr-odată, doar bucuria și educaţia lor. A face lumea mai mică poate însemna, așadar, și a te concentra pe altul, pe ceva din exteriorul tău, ridicându-te deasupra agitaţiei din interiorul tău și urmărind sau plutind pe valurile altora.
S-a demonstrat că este imposibil să îndeplinim corect două sarcini în același timp. Creierul nu lucrează cu ambele simultan, ci doar trece de la o preocupare la alta, reorientându-se constant. Este evident că, cu cât avem mai multe îngrijorări în mintea noastră, cu atât mai repede vom obosi, ne vom frustra și ne vom îndepărta de orice sentiment de plăcere. Micșorarea lumii este o modalitate de a ne concentra mai mult timp asupra a ceea ce contează și de a nu ne îndepărta atenţia de la lucrurile care necesită timp pentru a-și descătușa binecuvântarea.
Faceţi lumea mai mică și lăsaţi timpul și răbdarea să se ocupe în tihnă de lucrurile cele mai importante.
Ne-am putea gândi că a ne îngrijora pentru ieri, azi și mâine e o dovadă de o mai mare responsabilitate faţă de timpul nostru. Dar aceasta ar însemna să prioritizăm cantitatea mai presus de calitate. Cu cât „lumea timpului“ este mai mare, cu atât mai multe îngrijorări individuale se găsesc în ea și, implicit, cu atât vom avea mai puţin timp de alocat rezolvării fiecărei dintre aceste preocupări. Faceţi lumea mai mică și lăsaţi timpul și răbdarea să se ocupe în tihnă de lucrurile cele mai importante!
Suntem atât de plini de lucruri! Marele poet englez William Wordsworth a exprimat-o cel mai bine atunci când scria: „Lumea este prea mult cu noi.“ Aceasta este o întorsătură atât de ciudată a condeiului, dar este atât de potrivită! Prea des simţim că viaţa este ca o tufă spinoasă, iar noi stăm în mijloc. Ne simţim incapabili să ne mișcăm confortabil, nefiind siguri de ce spini să ne îndepărtăm mai întâi, și nu știm ce frumuseţe poate fi ascunsă de ochii noștri din cauza norului gros al preocupărilor noastre.
În acele momente avem nevoie de ceva care să ardă acești spini. Trebuie să ne aruncăm toate grijile. Există Cineva pentru care nicio lume nu este niciodată prea mare și care are cu adevărat grijă de noi.
Matthew Hurlow s-a îmbarcat în aceeași misiune ca noi toţi: să afle cum să savureze viaţa, cu sens și împlinire, convins fiind că numitorul comun al tuturor experienţelor care ne aduc satisfacţie este sentimentul că lucrurile sunt simple, clare și bine delimitate.
