În contextul atentatului din Paris, alte probleme se desfășoară aproape pe neobservate. A fost nevoie de întrebarea tulburătoare a unei fetiţe, adresată suveranului pontif cu ocazia vizitei în Manila, pentru a pune în discuţie o realitate cruntă, care pentru unii oameni reflectă viaţa de zi cu zi.

Papa Francisc a primit o întrebare copleşitoare din partea unei fetiţe abandonate. Glyzelle Palomar are doar 12 ani, dar gândește mult prea matur pentru vârsta ei. Duritatea vieţii din Filipine a învăţat-o însă să reflecteze și să îndrăznească. Acest lucru a încercat să-l facă și în faţa papei Francisc.

„Mulţi copii ajung să fie implicaţi în reţele de trafic de droguri şi prostituţie. De ce permite Dumnezeu să ni se întâmple lucrurile acestea? Copiii nu sunt vinovaţi de nimic”, a spus fetiţa.

A fost suficient pentru a-i smulge liderului catolic un gest de compasiune: o îmbrăţișare. „Este singura care a pus o întrebare pentru care nu există răspuns şi nici măcar nu a putut să o exprime în cuvinte, ci mai degrabă în lacrimi”, a spus papa.

Există în comentariul făcut de papă un transfer de responsabilitate, de la drama fetiţei la atitudinea cotidiană a celor care asistă la astfel de situaţii. Dramele copiilor reflectă atitudinile celor care ar putea să facă ceva și preferă să treacă mai departe indiferenţi.

Atenţia disproporţionată a Europei

Întrebarea fetiţei are darul de a reliefa dezechilibrul din societatea umană. Europa pare să fie mai mult preocupată acum de terorism, însă și aceasta cu dublă măsură. Cele 2.000 de victime ale atentatului din Nigeria nu au avut privilegiul de a atrage atât de mult atenţia ca cele 17 victime din Paris.

Această atitudine disproporţionată l-a determinat pe un jurnalist de la Foreign Policy să atenţioneze că marșul de la Paris a fost o greșeală de ordin strategic. Are și argumente în susţinerea ipotezei sale, iar unul dintre acestea este în conexiune cu întrebarea fetiţei din Manila.

Conform jurnalistului american, răspunsul pe care l-a dat Occidentul atentatului nu a făcut decât să dea satisfacţie terorismului, legitimând acţiunile acestuia. Grupările islamiste au dorit să atragă atenţia și au reușit să o facă. În afară de o dorinţă simplă de răzbunare, o parte a scopului militanţilor integriști a fost de a provoca reacţii exagerate, care ascund în spatele lor teama.

Dincolo de calculele posibil eronate ale politicienilor, transpare însă o problemă căreia presa nu i-a acordat atenţia necesară. A făcut-o însă fetiţa de 12 ani din Manila. Este vorba de reliefarea unei realităţi triste, care naște multe întrebări și puţine răspunsuri.

În spatele unei întrebări

Terorismul pare să fie acum problema numărul unu a Occidentului. Potrivit Global Terrorism Index, în 2013 au fost înregistrate aproximativ 18.000 de decese la nivel mondial cauzate de acest factor. Cifra este mare, mai ales că este rezultatul unei creșteri cu 60% comparativ cu anul precedent. Însă marea majoritate a acestor decese au avut loc în locuri controlate de insurgenţi (Nigeria, Afganistan, Pakistan, Irak , Siria etc.). În ţările europene, riscul unei catastrofe umanitare de proporţii cauzate de terorism este totuși scăzut. Prin comparaţie, numărul victimelor asociate altor factori este mult mai mare.

Revenind la problema ridicată de fetiţa filipineză, statisticile dezvăluie că în Filipine aproximativ 1,2 milioane de copii trăiesc pe străzi, iar 35,1% dintre copii trăiesc în sărăcie. Nu este un element specific doar acestui colţ al lumii, dramele de acest gen regăsindu-se la nivel global. Nici lumea civilizată nu se poate lăuda cu o situaţie exemplară.

Sclavia este una dintre problemele „bătrânului continent”, dar nu și singura. Imigraţia economică, corupţia și crima organizată, sărăcia extremă sunt doar câteva dintre problemele care ar putea oricând să genereze marșuri de protest sau de solidaritate. Politicienii însă nu au demonstrat în stradă alături de cetăţeni pentru a-și exprima determinarea în lupta împotriva acestor probleme globale. Terorismul a reușit totuși să îi scoată în stradă într-un număr impresionant.

Ar fi motive suficiente ca episodul marșului de la Paris să fie repetat, cel puţin dacă luăm în calcul problema sclaviei juvenile. Este vorba de un alt fel de terorism, care poate că nu atrage atât de mult atenţia opiniei publice, deși fenomenul lasă în urma lui vieţi distruse și copilării irosite. Conform unui raport Walk Free, ar fi vorba de 30 de milioane de sclavi la nivel global, iar estimările Organizaţiei Internaţionale a Muncii relevă existenţa a aproximativ 10,5 milioane de copii care sunt folosiţi pentru activităţi domestice sau muncesc în condiţii grele sau cu un înalt caracter de risc „câteodată similare cu cele ale sclavilor”. Mai multe companii mari au fost acuzate că apelează la serviciile copiilor. Philip Morris, Victoria’s Secret, Microsoft, chiar și Samsung au fost incluse pe o listă neagră a beneficiarilor de pe urma sclaviei juvenile. Lista este însă mai lungă și nu se limitează doar la sclavia prin muncă.

Una dintre formele cele mai agresive de sclavie este chiar cea semnalată de către Glyzelle. Și este o problemă nu doar a insulelor filipineze, ci chiar a Europei. Directorul Agenţiei pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA) a declarat că „traficul de persoane reprezintă o componentă a traficului modern de sclavi. În fiecare an, un număr considerabil de copii din Uniunea Europeană devin victime ale traficului pentru exploatare sexuală, exploatare prin muncă, adopţie şi prelevare de organe. Acestea sunt semnale de alarmă.”

Și România este vizată în mod direct. Conform site-ului Ambasadei SUA la București, România este ţară de origine, tranzit şi destinaţie pentru copii traficaţi. Reprezintă aproximativ o treime din totalul persoanelor traficate. Deși problema este gravă, amploarea ei nu se cunoaște cu exactitate, din cauza lipsei unor date concrete. România nu este singulară în privinţa acestei probleme. Fenomenul este la limita ignorării, fapt dovedit de lipsa monitorizării din partea autorităţilor statelor membre UE.

Problema nu poate fi rezolvată decât prin politici publice bine coordonate. Este ceea ce solicita și Ambasada SUA. Însă aceasta nu înseamnă că cetăţeanul de rând poate privi pasiv cum fenomenul ia amploare. Chiar dacă efectele nu sunt atât de vizibile precum cele generate de terorism, dramele copiilor ar putea fi contracarate și prin solidaritatea societăţii civile. Dacă pentru jurnaliști a fost posibil un marș de susţinere, de ce pentru copii nu este posibil? Ar fi creată astfel ocazia de care Glyzelle Palomar ar beneficia pentru a nu mai fi frământată de o întrebare fără răspuns.