Video: Povestea micului flautist

1030

„Era un ger năpraznic afară. Ningea mocnit și începuse a se înnopta: era Ajunul Anului Nou. Pe frigul și pe întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiţă cu capul și cu picioarele goale.” Așa îşi începe Hans Christian Andersen unul dintre basme. Atunci, era vorba de o fetiţă cu chibrituri, astăzi însă e vorba de un băieţel cu un flaut, iar pentru această poveste, din fericire, sfârșitul încă nu s-a scris.

Pe străzile aglomerate din Istanbul, oamenii se grăbesc în treaba lor, la fel ca în povestea lui Andersen. Nu este încă Anul Nou, dar mai este puţin și încă sunt multe lucruri de făcut. Este frig și soarele rar își mai face apariţia. Pe trotuar, retras lângă zid, un băieţel de 6 ani cântă la flaut. Muzica nu emoţionează, iar din păcate cei care o aud nu cunosc povestea din spatele flautului de plastic, pe care băiatul l-a cumpărat pe cinci dolari, jumătate din suma pe care o strânge până la sfârșitul zilei în cutia pe care o poartă după el. Este genul de jucărie pe care mulţi copii cam de aceeași vârstă o primesc de sărbători și care, după două săptămâni, ajunge la fundul sacului cu jucării.

Pentru acest băieţel, situaţia este radical diferită. Flautul, la care cântă ore întregi pe zi, îi va hrăni mama și pe cei patru fraţi, care deocamdată trăiesc într-un parc din oraș. Băieţelul mănâncă ce apucă, poate o mandarină, pe care se oferă să o împartă cu jurnalistul care a aflat povestea lui. Dar nici asta nu o poate mânca în liniște, pentru că trebuie să fie atent să nu îl prindă poliţia. Numai el știe de câte ori nu a fost destul de atent sau destul de rapid, iar poliţia i-a confiscat flautul și a trebuit să cumpere altul.

Câteodată, îl apucă durerile de cap, dar continuă să cânte. Din fosta viaţă, își aduce aminte de moartea tatălui său, de oamenii care se împușcau și de bombele care cădeau peste tot în Alep. Este de un an în Turcia și lucrurile nu merg mai bine. El și ceilalţi 1,6 milioane de sirieni care au venit aici sperând să găsească înţelegere au găsit, în schimb, oameni care nu mai au răbdare și milă.

Prejudecăţi și deziluzii

Acordarea azilului pentru oamenii care fug de persecuţie se practică din cele mai vechi timpuri. Referinţe privind această practică există încă de pe vremea hitiţilor, babilonienilor, asirienilor și egiptenilor din Antichitate. Trei milenii mai târziu, protejarea refugiaţilor a devenit mandat al ONU, dar asta nu înseamnă că ne descurcăm mai bine decât în trecut.

În Bulgaria, Agenţia ONU pentru Refugiaţi tocmai a lansat o campanie de educare a publicului cu privire la atitudinile xenofobe ce îi vizează pe refugiaţi. „Ideea campaniei este să îi încurajeze pe oameni să se uite la refugiaţi și să vadă ceea ce sunt – oameni obișnuiţi care au fugit de persecuţie și violenţe îngrozitoare”, a declarat Roland-François Weil, reprezentantul UNHCR în Bulgaria.

Se pare că în ultimul an, din cauza unui aflux de aproximativ 9.000 de cereri de azil, majoritatea din partea fugarilor din Siria, s-au înregistrat mai multe atacuri asupra refugiaţilor. În ciuda apelurilor autorităţilor la toleranţă, trei familii de sirieni au fost date afară dintr-un sat bulgăresc, în luna aprilie. Iar în septembrie, mai mulţi părinţi, profesori și autorităţi locale i-au împiedicat pe 9 copii sirieni să înceapă școala, din cauză că nu s-ar integra în clasă și i-ar trage în jos pe ceilalţi copii.

Ce să faci în Europa

Zilele trecute, peste 150 de refugiaţi sirieni, printre care și bătrâni sau femei cu copii mici, protestau în faţa Parlamentului din Atena, intrând chiar și în greva foamei, care i-a făcut pe unii dintre ei să ajungă direct la spital. Refugiaţii ar vrea să plece din Grecia cu acte în regulă, pentru a căuta un trai mai bun în alte ţări europene, unde cred că sunt condiţii mai bune în comparaţie cu ţara lovită de criză în care sunt acum blocaţi.

Însă Grecia este semnatară a Convenţiei de la Dublin, care include aproape toate ţările membre UE și care stabilește că refugiaţii cer azil și rămân în prima ţară europeană în care ajung. Din cauza poziţionării geografice, Grecia și Italia sunt printre ţările europene cel mai tare lovite de valul refugiaţilor. Dacă aplică aici pentru azil, refugiaţii pot avea acces la ajutoare pentru mâncare, locuinţe și servicii medicale, dar sunt blocaţi într-o economie care nu poate să le ofere și locuri de muncă. Astfel, au reușit să scape de război, însă unde au ajuns nu este niciun fel de rai, ci este un loc unde nu au familie, nu au casă, nu au locuri de muncă și unde oamenii îi tratează ca pe niște intruși puși să ia și ce a mai rămas din economia ţării.

Destine despărţite

Sirienii, desigur, nu sunt nici pe departe singurii străini care se găsesc în această situaţie. Mulţi palestinieni, de exemplu, sunt de două ori mai răvășiţi, după ce prima dată au fugit de războiul din Fâșia Gaza în Siria, iar a doua oară din Siria în Europa. Recent, presa a aflat despre cazul unei fetiţe palestiniene care a fugit din Siria, împreună cu părinţii, în Europa. Barca în care au călătorit s-a scufundat și 500 de persoane au murit, printre care și părinţii fetei. Ea a supravieţuit doar pentru a fi supusă unui alt tip de chin: trăiește într-un orfelinat din Atena și autorităţile nu permit să fie reunită cu unchiul ei, care a primit azil în Suedia.

La nivel mondial, numărul refugiaţilor înregistraţi de ONU la începutul anului 2013 se ridica la 45 de milioane, un număr-record pentru ultimii 14 ani. Peste 55% dintre aceștia provin din Afganistan, Somalia, Irak, Siria și Sudan și se îndreaptă în ţările vecine și spre Europa. Din 2011, în Europa au ajuns 30.000 de refugiaţi sirieni și doar jumătate au primit azil politic. Ceea ce vor acum protestatarii sirieni pare să fie imposibil, pentru că legea nu este de partea lor. Însă legile nu sunt scrise în piatră, se pot schimba. Chiar și papa le-a bătut obrazul europenilor, criticând faptul că ţările din UE își urmăresc primordial interesele proprii, care stau în calea identificării unei politici unite, coerente și eficiente de gestionare a problemei refugiaţilor. În definitiv, Europa ar trebui să fie capabilă să și importe victimele pe care, într-o anumită măsură, exportul masiv de arme europene le-a cauzat.

Eliza Vlădescu
După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 6 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.