Îmbrăţisând (chiar și) eșecul care ne bântuie

„Lucrul făcut în grabă este sortit eșecului”, spunea Herodot, reliefând astfel una dintre rutele cunoscute spre înfrângere. Nu este ușor să facem pace cu eșecul în niciun context, dar cel mai greu de gestionat pare cel care sfidează faptul că am dat tot ce aveam mai bun pentru a reuși.

Oamenii au un apetit insaţiabil (și bine slujit de cinematografie sau de literatura motivaţională) pentru povești despre eșecuri răsunătoare, repetate sau stânjenitoare care se încheie, în cele din urmă, apoteotic. Suntem mult mai reţinuţi atunci când este vorba de eșecuri proprii – ne simţim rușinaţi, vulnerabili, prea puţin competenţi atunci când suferim o înfrângere și vorbim rar despre aceste experienţe, cu excepţia situaţiei în care lucrurile au luat între timp o turnură mai fericită. Poate chiar evităm să acceptăm provocări și să ne asumăm riscuri de teama unui eșec, fără să ne dăm seama că germenele înfrângerii deja se dezvoltă în solul fricii de a greși.

Rușinea pe care o aduce cu sine eșecul se poate manifesta în foarte multe moduri, iar uneori răspunsul corpului la eșec îl imită pe cel la durere fizică, spune profesorul Bradley Staats, subliniind cât de important este să învăţăm ceva din eșecuri mai degrabă decât să le ascundem. Atunci când discută cu studenţii care ezită să își asume riscuri, Rachel Simmons, directoarea programului Phoebe Lewis Leadership de la Smith College, îi sfătuiește să identifice cel mai rău lucru la care se pot aștepta în caz de eșec, resursele la care pot apela și posibilele beneficii culese de pe urma nereușitei.

Teama de eșec poate avea multe cauze, însă, în cazul generaţiilor tinere, tot mai inabile în gestionarea unui eșec obișnuit, specialiștii spun că problema rezidă în convingerea că orice eșec poate fi ocolit prin muncă asiduă, dar și în stilurile moderne de parenting, orientate spre înlăturarea oricărui obstacol din calea copilului

Efortul, de la beneficii la limite

Raportarea noastră la eșec are de-a face cu perspectiva pe care o avem asupra potenţialului nostru, susţine Carol Dweck, cercetătoare la Universitatea Stanford. Astfel, unii cred că ne naștem cu o cantitate fixă de inteligenţă și de talent (mentalitatea rigidă), prin urmare văd în eșec indiciul că și-au atins potenţialul, în timp ce alţii cred că orice abilitate a lor poate fi dezvoltată prin exerciţiu și efort (mentalitatea flexibilă), motiv pentru care tratează eșecul ca pe o oportunitate de a învăţa mai mult.

Supralicitarea rolului pe care îl joacă efortul în evitarea eșecului a dat rezultate mai degrabă în cazul adolescenţilor din familii dezavantajate economic.

Părinţii cer adesea excelenţa de la copii, asigurându-i că efortul este cheia care le va deschide toate ușile spre succes. Cercetările au arătat însă că supralicitarea rolului pe care îl joacă efortul în evitarea eșecului a dat rezultate în cazul adolescenţilor din familii dezavantajate economic, dar nu și în cazul celor cu un statut economic bun, scrie Rachel Simmons, inventariind studii care au arătat o asociere între eforturile perfecţioniste ale tinerilor bogaţi și vulnerabilitatea la droguri, alcool, anxietate și depresie sau prezenţa unui nivel crescut de CPR (Proteina C reactivă, un marker al inflamatiei generale și al leziunilor tisulare prezente în organism) la adolescentele care nu voiau să renunţe la obiective imposibil de atins. În cazul adolescenţilor din medii avantajate economic, nu motivaţia este problema, ci perfecţionismul nesănătos și incapacitatea de renunţare atunci când obiectivul ales nu este tangibil – scriu și psihologii Suniya Luthar și Nina Kumar.

Concluzia nu este că ar trebui să-i ferim pe tineri de eforturi și de munca susţinută, spune Simmons, ci mai degrabă că ar trebui să nu ne mai formăm o mentalitate a invincibilităţii. Oricâte virtuţi ar naște în noi, efortul sârguincios nu reprezintă neapărat un cec în alb spre orice reușită, iar eșecul este zdrobitor pentru tinerii care au trăit cu iluzia că toate lucrurile sunt controlate de voinţa și perseverenţa lor.

Există însă căi mai bune de a gestiona binomul succes-eșec, punctează Simmons, precum urmărirea unui scop (potrivit studiilor, adolescenţii care au un scop în viaţă se bucură de o satisfacţie sporită și de o mai mare maturitate psihologică), tratarea eșecului ca pe o caracteristică a procesului de învăţare, dar și ca pe un indicator pentru nevoia de a persevera în efortul depus sau ca pe un semn că te îndrepţi într-o direcţie nouă.

(Re)învăţând să ne confruntăm cu eșecul

La Smith College există un program de destigmatizare a eșecului (prin ateliere unde se dezbat teme precum perfecţionismul sau sindromul impostorului, prin campanii care să le amintească studenţilor că un procent ridicat vor lua și note mai puţin bune ori prin proiectarea pe un ecran din mijlocul campusului a mesajelor în care studenţi de nota 10 își povestesc cele mai mari eșecuri). Iniţiativa este cu atât mai necesară cu cât mulţi dintre studenţi („care au trebuit să fie aproape perfecţi pentru a fi acceptaţi într-o școală precum Smith College”) nu au trăit încă experienţa eșecului și ar putea fi copleșiţi de ea, explică Simmons.

Universitatea Harvard și Universitatea Standford au inventat conceptul „privarea de eșec”, prin care redau incapacitatea studenţilor de a gestiona eșecurile obișnuite.

Programele de gestionare a eșecului au proliferat în universităţile și colegiile americane, la mai bine de un deceniu după ce Universitatea Harvard și Universitatea Standford au inventat conceptul „privarea de eșec”, prin care redau incapacitatea studenţilor lor (cu rezultate academice impresionante de altfel) de a gestiona eșecurile obișnuite.

Lipsa de rezilienţă la eșec apare la intersecţia dintre o cultură care ne învaţă că faptul de a fi copleșiţi de ce avem de făcut e un semn al eșecului, pe de o parte, și stilul parental ultraprotectiv, pe de altă parte, care netezește orice asperitate din calea copiilor (părinţii „plug de zăpadă” sau părinţii „elicopter”). Oricât de absurdă ar părea ideea că un tânăr de 18 ani nu știe cum să gestioneze un eșec, ea este rodul diferitelor moduri în care i-am îndepărtat pe copii de condiţiile în care învăţau în mod natural să se confrunte cu greșelile și să înveţe ceva din ele – conchide Dona Lisker, decan la Smith College.

Transparenţa legată de eșec și beneficiile ei

Eșecurile care survin după ce am dat tot ce era mai bun pentru a reuși poartă în ele o încărcătură mare de suferinţă, motiv pentru care ne desprindem mai greu de ele, dar chiar și acest tip de eșec poate reprezenta o sursă de creștere și de fericire, susţine Arthur  Brooks, autor și profesor la Universitatea Harvard. Dacă relaţia, locul de muncă, examenul sau proiectul în care am eșuat a avut o miză importantă pentru noi, este posibil să ne privim ca și cum am fi o anexă a eșecului nostru, dar există strategii de a gestiona această suferinţă.

Poate că cel mai important lucru care poate fi spus în legătură cu eșecurile neașteptate, scrie Brooks, este că alunecarea într-o spirală a ruminării menţine eșecul în prim-plan și ne poate aduce pe muchia catastrofizării – o distorsiune cognitivă care constă în anticiparea celor mai sumbre situaţii. A te gândi obsesiv la o înfrângere nu doar că nu te va proteja de dezamăgirile viitoare, dar te va face un ostatic al trecutului, reticent la experienţele noi și programat pentru noi eșecuri, remarcă profesorul.

Studierea eșecurilor proprii (dar și ale altora) ne ajută să le reducem la dimensiunea lor reală, afirmă Xiaodong Lin, profesor la Colegiul Profesorilor din cadrul Universităţii Columbia. Poate fi util să scriem o listă a eșecurilor suferite, pentru a dobândi o perspectivă nouă, mai logică, asupra lucrurilor, dar și pentru a ieși din bucla ruminării. În schimb, dacă lăsăm nereușitele să ne ruleze în minte la nesfârșit le menţine pe nisipul mișcător al emoţiilor.

Dacă fiecare cercetător ar alcătui un CV „alternativ” cu eșecurile (care să conţină examenele ratate, cererile de bursă respinse, lucrările nepublicate), cel mai probabil acesta ar fi de câteva ori mai lung decât CV-ul real, scrie Melanie Stefan, de la Institutul de Tehnologie din California, campusul din Pasadena. De fapt, un astfel de bilanţ, deși deprimant, odată făcut public, i-ar ajuta pe alţii să se confrunte într-o manieră mai productivă cu eșecul, într-o societate în care cariera multora pare un șir lung și constant de victorii.

Oricât de nepopulară ar părea această idee originală, publicată de Stefan în revista Nature în anul 2010, ea a fost deja aplicată de profesorul Johannes Haushofer, de la Universitatea Princeton, care a postat pe site-ul său un „CV al eșecurilor” (în 2016). Haushofer a povestit că prima ocazie în care a întocmit un astfel de CV a fost în 2011, pentru a încuraja un prieten care suferise un eșec profesional. Pentru că răspunsul a fost pozitiv, profesorul s-a gândit să își facă publică lista de eșecuri, explicând că intenţia sa a fost aceea de a corecta ideea eronată a studenţilor și cercetătorilor mai tineri potrivit căreia majoritatea proiectelor în care se implică îi și reușesc. De fapt, dacă CV-ul său cu eșecuri pare scurt, explicaţia cea mai plauzibilă este că i-au scăpat din vedere o serie de eșecuri, dar o listă lungă dezvăluie caracteristici dezirabile ale autorului (de exemplu, faptul că este dispus să încerce lucruri noi), conchide Haushofer.

Te-ar putea interesa și: Obsesia perfecţiunii. Cum îţi poţi rescrie mentalitatea?

Chiar dacă majoritatea oamenilor încearcă să-și mascheze eșecurile, de teama de a nu trăda incompetenţă, a vorbi despre eșecurile tale cu colegii creează o atmosferă de încredere și crește productivitatea, susţine profesorul Bradley Staats. Atunci când ceri părerea altora despre ce n-a mers bine, „activezi în ei acel spirit de ajutor” și le arăţi că preţuiești opiniile lor, ceea ce duce la închegarea relaţiilor și la creșterea eficienţei muncii, concluzionează Staats.

Cum să lași în urmă un eșec

Practicarea autocompasiunii reprezintă un mijloc de a slăbi strânsoarea sentimentelor de regret, de rușine sau de neputinţă pe care le declanșează eșecul. Autocompasiunea poate fi învăţată prin câţiva pași simpli, explică Kristin Neff, profesor la Universitatea din Texas: observă cum te simţi, fără a-ţi nega sau exagera sentimentele, amintește-ţi că nu ești singurul care a eșuat în modul în care ai făcut-o și spune-ţi exact lucrurile pe care le-ai folosi pentru a-l ridica pe un prieten care ar fi în situaţia ta.

Analiza alternativelor pe care ni le-a lăsat pe masă eșecul ne ajută să privim lucrurile în perspectivă și să trasăm tușe mai groase itinerariului nostru sau să-l redesenăm, scrie autoarea Siobhan Curham, încurajându-i pe cei care au suferit dezamăgiri majore să descopere noile variante devenite posibile acum, după ce planul A nu a funcţionat.

Experimentarea eșecului în mod repetat ne ajută să facem faţă mai bine consecinţelor decât dacă eșuăm foarte rar.

Experimentarea eșecului în mod repetat (prin crearea unui mediu în care ne simţim pregătiţi să înfruntăm eșecul, asumarea riscurilor și adoptarea unei mentalităţi flexibile) ne ajută să controlăm teama de eșec și să facem faţă mai bine consecinţelor decât dacă eșuăm foarte rar. Antreprenorul Jia Jing povestește cum a reușit să își lucreze mușchii eșecului, înfruntând teama de respingere tocmai prin expunerea, timp de 100 de zile, la situaţii în care probabilitatea de a fi respins era una ridicată.

Teama de eșec se tratează în paralel cu perfecţionismul, pentru că ambele merg mână în mână. Potrivit cercetătorilor, persoanele cu toleranţă scăzută la eșec au orientare scăzută spre realizări și îndeplinirea obiectivelor, dar și o teamă accentuată că nu vor obţine performanţe ridicate într-un moment crucial. Aceste trăsături sunt întâlnite și la perfecţioniști, fie că au rezultate slabe sau performanţe ridicate, observă profesorul Arthur C. Brooks, determinându-i să se concentreze mai degrabă pe evitarea eșecului decât pe asumarea riscurilor care i-ar putea duce la reușită.

Renunţând la vânarea permanentă a succesului și stabilindu-ne obiective legate de dezvoltarea și perfecţionarea abilităţilor noastre vom reuși să atenuăm impactul pe care îl au eșecurile asupra noastră, subliniază profesorul Xiaodong Lin. Lucrurile valoroase pe care le creăm în viaţa profesională și personală derivă mai mult din cunoștinţele și experienţa noastră (și nu din realizările bifate), așadar ele se datorează și eșecurilor inevitabile în acest proces de dezvoltare și maturizare, conchide Lin.

Ori de câte ori reușim să facem faţă unui eșec fără să ne considerăm a fi una cu el, învăţăm și cum să empatizăm mai mult cu ceilalţi. Cum să relaţionăm cu cei care lasă înfrângerile să-i definească. Sau cum să ne strunim aroganţa și tendinţa de a-i judeca pe ceilalţi. Pentru că, în tăcerea apăsătoare a eșecului avem răgazul și onestitatea de a ne pune întrebările de care (simţim că) ne putem dispensa în anotimpul succesului.

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.