Tot mai mulţi oameni aleg varianta coabitării în locul angajamentelor maritale. Mulţi tineri cred că locuirea împreună îi ajută să ia decizii mai bune referitoare la căsătorie, oferind cuplului o modalitate de „călire“ înainte de un angajament pe viaţă. Există și credinţa că a locui împreună înaintea căsătoriei scade șansele apariţiei unor probleme maritale sau a unui divorţ.
Conform studiilor realizate în SUA, peste 60% dintre cupluri locuiesc împreună înainte de căsătorie şi multe altele convieţuiesc, în loc să se căsătorească. Rata coabitării creşte în cazul celor divorţaţi. Mulţi consideră că a trăi împreună pe o perioadă delimitată e o cale bună de a testa relaţia. Cauzele sunt multiple, de la teama de ataşament până la neîncrederea în relaţia în sine.
Mit sau realitate?
Un studiu recent, condus de Casey E. Copen[1] şi colegii săi, pare să arate că nu există efecte negative ale coabitării asupra longevităţii căsătoriei: cuplurile logodite care convieţuiesc înainte de legalizarea relaţiei au aceleaşi şanse ca mariajul să dureze 15 ani (altfel spus, acelaşi risc de divorţ) ca şi cuplurile care nu au locuit împreună înainte de căsătorie.
Totuşi, înainte de a trage anumite concluzii, trebuie spus că acest studiu nu cercetează coabitarea în sine, ci este un studiu al primei căsătorii la americani, bazat pe date provenite din alte cercetări.
Convieţuirea înainte de căsătorie este doar un mic subset de analiză din cadrul întregului raport.Concluziile sunt formulate pe baza unei singure cercetări şi, de aceea, nu pot fi considerate suficiente. Actuala paradigmă psihosociologică este fundamentată pe numeroase cercetări care asociază coabitarea premaritală cu un risc crescut de divorţ.
În plus, chiar studiul lui Copen certifică unele diferenţe privind longevitatea mariajului între cuplurile care coabitează înainte de căsătorie şi cele care nu fac aceasta: „Căsătoria în cazul femeilor care au convieţuit cu primul lor soţ are o şansă mai mică de supravieţuire decât cea în cazul femeilor care nu au locuit cu soţul lor înainte de mariaj.“
Altă precizare importantă este că această cercetare nu include cazurile de „convieţuire secvenţială“ (serial cohabitation) – persoane care au locuit cu mai mulţi parteneri înainte
de a-şi întâlni perechea. Acest aspect este foarte important, rata divorţului în acest caz fiind de două ori mai mare decât în cazul persoanelor care locuiesc doar cu un singur partener înainte de căsătorie (conform Glen T. Staton).
Unde se înclină balanţa
Numeroase alte studii sociologice au demonstrat că persoanele care locuiesc împreună înainte de căsătorie au căsnicii mai puţin satisfăcătoare şi un risc mai mare de a se despărţi.
Galena K. Rhoades şi colegii săi[2] au urmărit rata divorţului la diversele tipuri de cupluri. Cuplurile care s-au mutat împreună înainte de logodnă sau căsătorie au semnalat că sunt nemulţumite de căsnicia lor, înregistrând rate crescute de separare/divorţ, în comparaţie cu
alte cupluri. Astfel, din datele furnizate de studiu, divorţul a fost menţionat de:
- 19% dintre cei care au convieţuit
înainte de logodnă; - 12% dintre cei care s-au mutat
împreună după logodnă; - 10% dintre cei care nu au locuit
împreună înainte de căsătorie.
Pe termen lung, coabitarea destabilizează cuplul, duce la o intensificare a conflictelor şi, la nivel societal, creşte numărul divorţurilor.
Conform aceloraşi cercetători, relaţiile de coabitare sunt caracterizate prin satisfacţie scăzută, comunicare negativă şi agresivitate psihică crescută, în comparaţie cu relaţiile dintre partenerii care nu au locuit împreună înainte de căsătorie[3]. În ceea ce priveşte calitatea relaţiei între parteneri, chiar dacă frecvenţa relaţiilor intime creşte temporar în condiţiile coabitării, angajamentul interpersonal scade.
Verdictul este irevocabil
Una dintre capcanele coabitării este impresia că se câştigă toate avantajele căsătoriei, plus libertatea de a alege. În realitate însă, pe măsură ce relaţia de coabitare se lungeşte şi este mulţumitoare din perspectiva celor doi sau cel puţin a unuia dintre parteneri, este din ce în ce mai greu să se facă pasul spre căsătorie.
Amânarea poate fi cauzată de sentimentul de nesiguranţă sau de aşteptarea ca anumite aspecte care nemulţumesc să se rezolve, pentru ca apoi să fie făcut următorul pas. O altă posibilă piedică este teama să nu existe o persoană mai potrivită, care ar putea fi găsită la capătul unui proces de căutări de tipul încercare-eroare. Un asemenea proces conduce, în final, la epuizare emoţională. Concluzia? „Nici el/ea nu este potrivit/ă … doar am încercat“.
În timp ce căsătoria înseamnă „te vreau în întregime, cu bune şi cu rele, şi mă dăruiesc în întregime ţie“, relaţia de coabitare transmite mesajul „nu sunt foarte sigur/sigură. Putem încerca, să vedem până la urmă ce iese“. Este vorba deci de scenarii total diferite, care nu au cum să decurgă unul din altul. Fapt demonstrat inechivoc de studiile sociologice care au conchis că a convieţui înainte de căsătorie este o idee deficitară, nesănătoasă.
