Problemele care se ivesc în viaţa noastră nu sunt altceva decât obstacole cognitive pe care nu avem abilităţile necesare să le depășim[1]. Întrebarea cea mai importantă când suntem în impas este: cer ajutor sau îmi rezolv singur problemele?
Să apelez la prietenii mei, la familie, la partenerul de viaţă, la consilieri specializaţi sau să mă retrag în mine însumi şi să caut resurse pentru a depăşi situaţiile dificile? Este interesant că argumente pertinente se găsesc pentru ambele variante.
Problemele mele, ajutorul lor…
Când stai de vorbă cu altcineva, ţi se clarifică gândurile. Nu o dată, probabil, ni s-a întâmplat ca, după o discuţie liberă, deschisă, cu o persoană în care avem încredere, să apară senzaţia că s-a ridicat puţin povara de pe sufletul nostru şi viitorul nu ne mai este atât de întunecat. Ce se întâmplă de fapt?
Fenomenul ruminării explică în parte această situaţie. Când individul încearcă disperat să găsească o rezolvare pentru problemele sale, după un timp de meditaţie profundă, ajunge
la concluzia că există doar o singură soluţie… una şi numai una. Apar anumite cărări bătătorite în raţionamentele lui, adevărate şleauri cognitive, care îl împiedică să găsească alte variante de lucru.
Simpla verbalizare a problemelor şi mai ales întrebările pe care le formulează interlocutorul îi oferă individului şansa unor noi perspective asupra realităţii şi, implicit, şansa identificării unor noi soluţii rezolutive.
„O problemă, oricât de simplă, nu poate fi rezolvată la nivelul de gândire care a generat-o”, ar fi spus, într-un anumit context, Albert Einstein.
Această afirmaţie care cochetează cu truismul oferă totuşi o explicaţie logică a incapacităţii noastre de a ieşi din impas. Când cineva a ajuns într-o situaţie problematică pe care o consideră insurmontabilă, înseamnă că nu mai are alte resurse şi abilităţi cognitive pe care să le poată folosi.
Experienţa proprie devine astfel insuficientă. Individul se află într-o situaţie similară celei în care automobilul împotmolit se afundă tot mai puternic cu cât se încearcă mai mult să fie scos de acolo. Este nevoie de cineva din exterior care să îl ridice sau să îl împingă afară din groapă.
Când ceri ajutorul altora, câştigi timp şi eviţi risipa de energie. Nimănui nu îi este uşor să se frământe cu problemele care apar şi să analizeze fiecare variantă de lucru, să ţină cont de toate pericolele potenţiale. Pot să apară tulburări ale somnului, irascibilitate, stări depresive chiar. Efortul cognitiv şi, mai ales, simţământul responsabilităţii pentru deciziile luate descurajează multe persoane care se angajaseră pe drumul autonomiei decizionale.
Şi nu trebuie neglijat faptul că ajungi mai uşor la formularea unei decizii atunci când te sfătuieşti cu cineva. Nu întâmplător, în activităţile înalt creative, astăzi se merge preponderent pe activitatea echipei, a grupului de cercetători, în detrimentul activităţii individului, oricât de prestigios sau competent ar fi acesta.
Capul face, capul trage…
„Eu mă cunosc cel mai bine. Cine poate să ştie ce este mai bine pentru mine, exact pentru mine, dacă nu mă cunoaşte suficient de bine? Eu îmi ştiu istoricul relaţiilor sociale şi îmi cunosc, într-o oarecare măsură, forţele şi resursele psihice de care dispun.”
Pentru că valoarea acestui argument este certă astăzi, strategiile consilierilor, în majoritatea cazurilor, este de a îndruma individul să-şi găsească propriile soluţii, ca în maieutica lui Socrate[2]. Iar cei care nu vor să fie consiliaţi avansează singuri în anevoiosul, dar şi fascinantul drum al descoperirii soluţiilor optime, al înfruntării obstacolelor, al trăirii intense a satisfacţiei victoriei.
Să cerem ajutorul celorlalţi sau să stăm pe picioarele noastre?
Este un indicator al maturităţii să stai pe picioarele tale, să te descurci singur. Care este obiectivul final al oricărui părinte sau profesor? Să dezvolte în copil, respectiv în elev, spiritul critic, puterea gândirii, o voinţă puternică şi abilităţi optime pentru depăşirea majorităţii obstacolelor pe care le poate întâlni în viaţă. O persoană matură este o persoană care poate purta responsabilităţi. O astfel de persoană este capabilă să culeagă informaţii relevante, să ia decizii prompte şi să finalizeze proiectele începute.
Succesul generează succes. Odată ce ai reuşit într-o activitate, sentimentul competenţei îţi oferă multe resurse motivaţionale, energetice pentru reuşita de mai târziu. Încrederea în forţele proprii reprezintă cel mai puternic imbold pentru a înfrunta provocările ulterioare.
Și atunci?
Care este, aşadar, cea mai bună atitudine în faţa problemelor? Să cerem ajutorul celorlalţi sau să stăm pe picioarele noastre?
Răspunsul corect ar fi: depinde de structura propriei personalităţi. Tendinţa de a nu ţine cont niciodată de altă opinie, de fi prea independent, s-ar putea să ducă în timp la apariţia unor trăsături de caracter greu de suportat de cei din jur: infatuarea, aroganţa, atotsuficienţa etc. – trăsături care vor eroda majoritatea legăturilor sociale şi familiale.
În acelaşi timp, tendinţa de a cere tot timpul sfatul celorlalţi, de a nu întreprinde nimic de teama unui eşec, trebuie combătută prin încercarea de a rămâne pe propriile picioare, de a începe să iei propriile decizii, chiar dacă există riscul insuccesului. Va fi, eventual, un eşec anticipat, care nu poate avea efecte pe termen lung, dar va garanta, cu siguranţă, drumul
propriei maturizări.
Așadar, să evităm extremele în procesul decizional: nici independenţă absolută, dar nici o dependenţă bolnăvicioasă. Să căutăm un echilibru care ne poate oferi relaţii sociale trainice și adevărate reușite profesionale.
