Denisa Selagea a pierdut multe lucruri până acum, de la chei și telefon până la răbdare și ocazii. A pierdut din vedere și multe cuvinte care trebuiau spuse. Așa că, de data aceasta, s-a gândit să le coasă pe hârtie înainte să se piardă, ca să fie citite înainte de a fi prea târziu.
Dragii mei,
Astăzi am decis să vă scriu o scrisoare în loc de a vă da telefon. Unor cuvinte le șade mai bine cusute cu pixul pe hârtie decât lăsate slobode să fluture dintr-o zi în alta, pierzându-se printre necuvinte. Și ca să fiu și mai sigură că nu se vor pierde, am să vă pun chiar eu scrisoarea în cutia poștală. S-o parcurgeţi alene, să nu vă împiedicaţi de lacrimile dintre rânduri!
Mai întâi vreau să vă mulţumesc din nou pentru tot ajutorul îndesat și înfundat în traista de zi cu zi. Nu știu unde mai încape atâta. Mulţumesc că aţi luat copiii de la școală și v-aţi îngrijit de ei până am venit de la serviciu. Mulţumesc, mamă, pentru că ai călcat tot maldărul de rufe proaspăt spălate și că ai lăsat mâncare gătită în frigider. Și ţie, tată, îţi mulţumesc că ai schimbat roata spartă de la bicicletă și că ai legat roșiile în grădină. Aseară, când vă pregăteaţi de drum, v-am găsit ceva mai aplecaţi și mai cărunţi ca ieri. Dar la fel de voioși și de harnici ca întotdeauna. V-am petrecut cu inima și cu dorul până când întunericul nopţii v-a ascuns privirilor mele. De câte ori plecaţi, se rupe ceva din mine, ceva ce crește numai în preajma voastră, ca o pâlpâire celestă care înmoaie totul în senin și frumos. V-am strâns în gând și în piept ca pe o viitoare amintire, blândă și caldă, balsam pentru vremuri aprige care vor să vină. Aș vrea să vă opresc înăuntrul meu, să nu vă mai las să plecaţi; să mâncăm castane coapte la gura focului, povestind de pe vremea când timpul era mic ștrengar.
Tată, mi-ai promis că-mi vei dai reţeta ta de pâine! Te rog, nu încă! Mai vreau să simt gustul de acasă, pe care numai pâinea ta îl are. Pentru că, pe lângă făină și drojdie, apă și sare, mai trebuie să fie încă ascunse în ea ingrediente fără nume. Roșul copt al cireșelor din curtea bunicilor sau nucile verzi de la tanti Măriuca le regăsesc pitite între feliile de pâine, trezind din nou în mine prospeţimea și aromele copilăriei. Frământă-mi și mie trecutul cu frumos și util, așa cum numai tu știi a face, până crește, dospindu-se frumos, la cald, sub poveţele tale!
Te rog, nu te mai îngrijora că obosești mai repede când tunzi pomii din livadă! Nu-ţi face griji, nu ţi-ai pierdut puterile de-a lungul anilor! Doar mi le-ai dat mie, mai întâi cu linguriţa, când mi-am pierdut dinţii de lapte; sau când alergai cu mine pe stadion, făcându-mi galerie, până prindeam din urmă părerile tale bune despre mine. Mi-ai dat drept jucărie o stropitoare cu litere, ca să-mi ud imaginaţia. Și am udat-o până s-a făcut mare și nu mi-a mai încăput în gânduri. S-a răsfrânt peste hârtiile din birou și de sub pat, impulsivă și sălbatică. Și tu ai luat-o la mână și ai strunit-o cu frânghii, domesticind-o într-o carte. Și chiar dacă paginile cărţii sunt din mine, copertele sunt aripile pe care tu mi le-ai împrumutat până am învăţat să zbor. Tu mi-ai fost primul profesor de înălţimi. De atunci mi-au crescut aripi mai lungi, să zbor mai sus, ca să te urmez mai îndeaproape. Așa că stai liniștit! Puterile tale sunt la mine. Am eu grijă de ele să nu se piardă. Am să le dau nepoţilor tăi, ca să aibă și ei ce da mai departe.
Mamă, nu te mai amărî de ridurile din jurul ochilor! Sunt doar faldurile cortinei date deoparte, să se poată vedea mai bine frumuseţea ta interioară. Și crede-mă, mamă, pe zi ce trece te faci tot mai frumoasă! Timpul a aţipit în cutele tale, ca o melodie de demult, suspendată în pliurile unui acordeon uitat deschis. Culorile glasului tău îmi stăruie și acum în minte, pastelate și calde. Mereu gata să mă înveţe să fiu fericită pe degeaba, să cânt când doare mai tare și să dau fără să aștept nimic înapoi. Când te-ai îmbolnăvit de cancer, am luptat multe nopţi nedormite cu teama că te voi pierde. Nu ţi-am înţeles atunci pacea și liniștea în faţa unei posibile despărţiri. Și mă încăpăţânez încă să o înţeleg, ca să te mai ţin lângă mine ca învăţătoare, buchisind după tine speranţa Eternităţii. Mai spune-mi, te rog, cum să-mi liniștesc grijile în tăcerea din spatele rugăciunii; învaţă-mă cum să trăiesc, nezgomotos în aparenţe, doar adâncindu-mi răbdarea în certitudini viitoare! Roagă-te pentru mine, mamă, să nu cresc niciodată prea mare în păreri bune despre mine, dar nici atât de mică, încât să mă las intimidată de uriașii din jurul meu!
Mamă, încă mai am de învăţat să folosesc mașina de cusut de la tine. De când mă știu, mi-ai lărgit și strâmtat hainele și valorile ca să mi se potrivească mai bine. O croitoreasă desăvârșită, știind să desfaci ce era în plus și să adaugi unde era lipsă. Cu material sau prin cuvinte. M-ai cusut înapoi când îmi lăsam gândurile să mi se desfacă sau îmi dădeai drumul să zburd când simţeam că mă sufoc. Dar capodopera ta, mai presus de toate, este lucrătura ta migăloasă de-o viaţă în a-mi coase inima de Iisus. Zi și noapte ai lucrat cu cântece și întâmplări din Biblie. Și când am vrut să mă smulg, aţele tale m-au urmărit lungi în conștiinţă, trăgându-mă înapoi acasă. Încet, cu timpul, m-am deprins să mă cos eu singură de Cer: cum mă scol de dimineaţă și seara înainte de culcare. Mi-am cârpit cu albastru căutările și rostul, transcriind în viaţa mea modelul lăsat de tine.
Vă mulţumesc!
Dragii mei, timpul nostru împreună atârnă greu de miez copt și dulce. Dar cu cât mai mult se pleacă ramura sub greutatea fructului pârguit, cu atât mai aprig se va zbate creanga rămasă goală la vremea recoltei. Cuvintele îmi fug printre degete când încerc să le-nmoi în cerneală. Mă-nţeapă și mă mușcă de îmi dau lacrimile. Dar tocmai de aceea am vrut să vă scriu astăzi. Să nu las plânsul să-mi sperie cuvintele. Am căzut la învoială cu ele să stea curajoase pe pagină și am să le lustruiesc c-o batistă udă, până oglindesc preţuirea și dragostea ce vi le port în suflet de o viaţă. Și când or să se termine cuvintele dintre noi, o să mă mângâi cu acestea, trăite și citite de voi. Îmi vor servi de baston la dorul de-mpreună, rămas șchiop de două inimi. Și când ne vom revedea, ajunși în sfârșit la început, întregi și vindecaţi de timp, ne vom îmbrăţișa așa vreo câţiva ani; și-apoi ne vom lua începuturile și le vom înnoda într-o nouă ţesătură, la care firul nu se va mai rupe niciodată. Și-am să vă scriu atunci o altă scrisoare, cu litere turnate dintr-o altă cerneală, care nu întinează și nu pătează.
PS: Vă aștept mâine pe la mine. Mi s-a făcut dor de voi. Poate facem niște cozonaci împreună.
Citește și: Pentru cei care ne-au iubit întâi | Îmbătrânirea părinţilor
