America nu va mai fi niciodată la fel (video)

486

Când vine vorba despre sporturi, nu există ţară mai devotată și mai implicată decât America. Dacă nu îţi plac sporturile, nu ești american. Dacă nu îţi place fotbalul american, nu ești bărbat american. Dacă ești homosexual, nu ești atlet american. Sau da?

La aproape un an după aprobarea primei organizaţii sudenţești LGBT, Universitatea Notre Dame din SUA, un adevărat simbol al catolicismului american, vine cu o campanie de susţinere a studenţilor homosexuali, implicaţi în activităţile sportive ale universităţii.

Departamentul de atletism a realizat un videoclip de 2 minute pentru susţinerea proiectului „You Can Play”, ce promovează egalitatea și respectul pentru toţi atleţii, indiferent de orientarea sexuală. Reprezentanţi ai tuturor celor 26 de echipe de atletism au participat la realizarea lui, dintre care doi studenţi, Dooley și Kacsits, au recunoscut că nu sunt heterosexuali.

Dooley a crescut într-un mediu conservator din Texas, iar la Notre Dame a ajuns într-un campus în care „afilierile religioase și cultura rezultantă erau ca o oală sub presiune pentru cineva care se lupta cu orientarea sexuală”, scrie Huffington Post.

Dooley a continuat să se lupte cu sine și să își ascundă homosexualitatea până când, în septembrie 2011, a încercat să se sinucidă. Atunci a fost momentul în care a trebuit să le spună adevărul colegilor de echipă și să se aștepte la ce e mai rău, dat fiind faptul că în America domeniul sportiv este rezervat exclusiv heterosexualilor.

Dooley însă a primit sprijin din partea colegilor, iar pentru conducerea universităţii este important să arate acest lucru, având în vedere că fenomenul atleţilor homosexuali începe să ia amploare. Notre Dame susţine diversitatea, respectul și acceptarea reciprocă, un mesaj transmis deja de mai multe ori și de papa Francisc cu privire la problema homosexualilor.

Până la urmă, universitatea vrea să transmită că, dacă știi să joci, atunci poţi să joci, iar acesta este singurul lucru care ar trebui să conteze pentru acceptarea sau respingerea unui atlet. Până la urmă sportul este printre puţinele activităţi din lume unde nu contează cine ești și cum ești, unde nu există inechitate socială și diferenţe rasiale, unde contează doar să îţi ajuţi echipa. Cu toate astea, în sporturile americane nu este așa.

Cum înţelegem umanitatea

În sporturile americane, în special în cele de contact, precum fotbalul american, există o acceptare generală a ideii că atleţii homosexuali sunt lași, fricoși, timizi, efeminaţi, pe când cultura celebrează masculinitatea feroce. Atleţii se dau mari cu scene de lupte ca în filme, cu accidente terifiante și cu o bravadă masculină ca în scenele din James Bond, iar fanii le celebrează ca atare. Cum ar putea un atlet homosexual să le explice coechipierilor că masculinitatea lui este intactă? Și mai important, ce echipă ar vrea să își asume riscul de a fi prima care să „rupă barierele”?

The Atlantic compară această situaţie cu cea în care afro-americanii au fost primiţi pentru prima dată în armata americană. Ei au fost nevoiţi să împingă barierele a ceea ce trecea drept masculinitate. Iar când au fost trimiși în teritoriile ocupate de germani, s-au trezit împingând barierele umanităţii în sine, așa cum era ea percepută de germani.

„Grupurile se definesc în funcţie de ce sunt și ce nu sunt. Negrii nu pot fi niciodată bărbaţi, doamnele nu pot fi niciodată soldaţi, iar homosexualii nu pot niciodată să joace fotbal”, urmează firul logic, The Atlantic.

De fapt, în vestiarele echipelor de fotbal american cele mai profesate injurii sunt la adresa homosexualilor. Sunt la fel de dese precum erau în trecut cele la adresa afro-americanilor. Din acest motiv, cei de la Liga Naţională de Fotbal (NFL) declarau, sub anonimat, că fotbalul american nu este încă pregătit pentru un jucător profesionist, care să își recunoască orientarea homosexuală în mod public.

Pentru că altfel, există o mulţime de jucători profesioniști care și-au ascuns toată viaţa orientarea și nu și-au recunoscut homosexualitatea, decât după ieșirea la pensie sau nici atunci. Ceea ce arată că ideea conform căreia homosexualitatea știrbește din calităţile fizice pe care ar trebui să le aibă un judecător profesionist de fotbal american este de fapt o problemă de cum înţelegem umanitatea.

O problemă de intimitate

Există însă o altă problemă, extrem de sensibilă, ce nu ţine de prejudecăţi. Și anume schimbarea „balanţei chimice” în vestiar și în camera de strategie. Este o problemă pe care mulţi o resimt, dar pe care nu vor să o discute.

Ce se întâmplă în vestiare, când știi că unul dintre colegii tăi este homosexual? Ar trebui să existe vestiare separate? „Cum ar trebui să răspund când cineva se uită la mine, întâmplător, din greșeală sau intenţionat?”, întreba un jucător.

Aici intervine frica unui bărbat de a-i fi atribuit rolul femeii și de a se găsi deodată într-o situaţie total străină și potenţial periculoasă, în care este privit ca obiect sexual de către cineva care este la fel de puternic sau poate chiar mai puternic decât el.

Din acest punct de vedere, pot fi înţeleși selecţionerii și antrenorii care nu vor homosexuali în echipă, pentru că se tem că vor altera „balanţa chimică”. Se tem că niciodată nu vor putea fi integraţi și acceptaţi pe deplin, iar o echipă care joacă într-un mediu de neîncredere și frică nu poate performa.

O problemă „rezolvată” deja

Există o linie foarte fină între a accepta o persoană diferită și a-i respecta drepturile, și a promova un anumit tip de comportament. Președintele Obama a promovat mișcarea LGBT, trimiţând atleţi homosexuali la Jocurile Olimpice de la Sochi, pentru a-i arăta lui Putin că, dacă exclude atleţii homosexuali va avea echipe mai slabe. Asta deși nu există nicio legătură între orientarea sexuală și performanţele fizice.

Pe de altă parte, o mulţime dintre școlile americane de pe ale căror bănci ies viitori atleţi profesioniști sunt creștine, iar programele sportive sunt dominate de o cultură creștină. De exemplu, Universitatea Georgetown este o școală catolică. Și ea a făcut un videoclip asemănător cu cel de la Notre Dame, deși în el nu apar studenţi homosexuali. Conform lor, această poziţie este în concordanţă cu poziţia Bisericii Catolice, care spune că „toţi oamenii se nasc cu o demnitate ce trebuie recunoscută și respectată”, scrie Chicago Tribune. Cu toate astea, principalul rol al acestor universităţi este de educator, însă nimeni nu discută despre cum se potrivește asta cu imoralitatea actului homosexual în sine, așa cum este perceput și de Biserica Catolică.

Însă la acest moment discuţia este puţin depășită. În februarie, cei de la NFL spuneau că doar peste vreo 10-20 de ani o să fie ales un homosexual declarat să se alăture marilor echipe de fotbal american. La începutul lunii mai, Michael Sam a fost primul jucător profesionist de fotbal, declarat homosexual, care să fie ales în NFL, chiar dacă a fost la coada listei. Nimeni nu îi dăduse nicio șansă.

Acest lucru are un impact pe care oricine îl poate înţelege. Momentul în care a aflat vestea a fost filmat și publicat la televizor și pe internet. De fericire, Sam și-a sărutat partenerul, de mai multe ori. Probabil, așa cum se obișnuiește, acasă urmăreau taţi împreună cu fiii lor, bărbaţi obișnuiţi împreună cu colegii de fraternitate, niciun colţ al societăţii americane (și nu numai) nu a scăpat de impactul selecţiei și a ceea ce a urmat.

America nu va mai fi niciodată la fel. Niciun băiat nu va mai crește gândindu-se că este imposibil să ajungi în NFL dacă ești homosexual. Toate grijile din vestiare și de la dușuri au fost reduse la zero. „Să fii gay e normal acum pentru toţi copiii care se uită la TV sâmbăta seara și poate și pentru unii dintre părinţii lor”, scrie The Guardian.

Alegerea lui Sam nu a fost nici pe departe un accident. Executivii de la NFL își cunosc foarte bine puterea de a influenţa și cunosc foarte bine și profilul fanului de fotbal armerican- devotat, tradiţonal, din „centura biblică”. Sam știa și el foarte bine ce făcea când a declarat că este homosexual, în februarie. Știa că dacă va fi ales, acest lucru va schimba „minţi și inimi”, conform The Guardian.

Foto: Torsten Bolten

Eliza Vlădescu
După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 6 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.