Mutaţii în marile orașe | Copiii – un accesoriu sufocant?

Adulţii care aleg să nu aibă copii sunt deseori descrişi ca persoane egoiste, atât de preocupate de propria viaţă încât perspectiva sacrificiilor pe care le-ar implica creşterea unui copil li se pare respingătoare. Este, oare, această opinie adevărată sau reprezintă doar o judecată nedreaptă?

Carolina Miranda susţine că nu şi mărturiseşte că, după căsătorie, a fost deseori întrebată de ce nu are copii. „A spune pur şi simplu «nu vreau copii» mă transforma într-o provocare ce trebuia depășită. Am participat la multe petreceri ţinându-le piept inchizitorilor care îşi asumaseră misiunea să mă convingă că trebuie să mă reproduc.“

„A spune pur şi simplu «nu vreau copii» mă transforma într-o provocare ce trebuia depășită.

Carolina Miranda este scriitoare, iar soţul său este artist şi, prin urmare, este nevoit să călătorească mai des decât alţii pe distanţe mari. Celor doi le place viaţa pe care o duc şi nu o califică nicidecum drept egoistă. „Am ales să îmi dăruiesc viaţa în alt fel. Sigur, poate că într-o zi o să regret această decizie. Poate o să regret o grămadă de alte lucruri. Că n-am petrecut mai mult timp cu tatăl meu. Că m-am purtat mizerabil cu un prieten. Că am mâncat prea multă pizza. Dar poate că aş regreta şi mai mult că am făcut un copil, deşi pur şi simplu n-am vrut asta niciodată.“

Ceea ce povesteşte autoarea americană nu este nicidecum un episod izolat între graniţele Statelor Unite. Povestea este aproape identică cu cea a Mariei (58 de ani) şi a lui Dragoş (59 de ani), care au decis de la bun început să nu aibă copii. În schimb, după cum au mărturisit pentru România Liberă, ei au ales să-şi facă unul altuia viaţa cât mai frumoasă, să aibă preocupări comune şi să se respecte. S-au bucurat mereu de timpul liber, de posibilitatea de a rămâne la petreceri până târziu şi de a merge în numeroase vacanţe.

O geneză târzie…

Familia a fost baza marilor oraşe antice din China şi Orientul Mijlociu şi, mai târziu, din nordul Europei, după cum afirmau Joel Kotkin și Ali Modarres, autorii unui articol publicat de City Journal. Același articol arată că istoricul Philippe Ariès, în faimosul său studiu L’enfant et la vie familiale sous l’ancien régime, argumenta că noţiunea de „familie modernă“ îşi are originea în urbanizarea continentului, oglindită în viaţa burgheză din picturile lui Rembrandt. Alt istoric, britanicul Simon Schama, în The Embarrassment of Riches (1987), descria oraşul olandez tipic de secol aXVII ca pe „o republică a copiilor“. Ulterior, emigranţii europeni au dus aceste valori peste ocean, unde urbanistul Sam Bass Warner observă că până la mijlocul anilor ’50 ai secolului trecut se manifestă un puternic „angajament faţă de familism“.

Tendinţa reflectată în declaraţiile Carolinei Miranda este, deci, relativ nouă. În anii ‘60, sociologi precum Herbert Gans identificau o prăpastie tot mai adâncă între persoanele orientate spre familie şi cele care se bucurau de ceea ce le oferea viaţa de oraş. În prezent, specialişti precum teoreticianul în studii urbane Richard Florida şi profesorul Eric Klinenberg, de la New York University, menţionează arareori noţiunea de familie în lucrările lor şi descriu oraşele occidentale moderne ca „oferind toate condiţiile pentru ca traiul de unul singur să fie un experiment social interesant“[1]. Probabil că cea mai concludentă descriere a oraşului post-familie le aparţine sociologilor Richard Lloyd şi Terry Nichols Clark, citaţi în articolul din City Journal, care văd oraşul ca pe o „maşinărie pentru distracţie“. Întrucât şcolile, bisericile şi asociaţiile locale nu mai alcătuiesc fundaţia noului oraş, activităţile principale au loc în domeniile recreaţional, artistic, cultural şi în restaurante – un sistem construit pentru individul modern, liberal și libertin.

… cu rădăcini ramificate

Nu este o coincidenţă faptul că aceste tendinţe s-au resimţit concomitent cu revoluţia sexuală şi cu reaprinderea mişcării de emancipare a femeii. „Eliberarea sexuală“ fără ruşine şi fără teama de consecinţe a inclus promovarea şi întreţinerea relaţiilor sexuale în afara relaţiilor heterosexuale şi monogame (precum căsătoria) şi, drept consecinţă, a atras după sine promovarea intensă a nudităţii (prin reviste devenite ulterior foarte celebre, precum Playboy – apărută în Statele Unite în decembrie 1953, sau Penthouse – apărută în Marea Britanie în 1965), folosirea pe scară largă a metodelor contraceptive (pilula contraceptivă a fost aprobată de Administraţia Alimentelor şi Medicamentelor din SUA în 1960), legalizarea avortului (prin decizia Curţii Supreme în procesul Griswold vs. Connecticut din 1965 şi, ulterior, legalizarea sa doar în primul trimestru de sarcină, în procesul Roe vs. Wade din 1973) şi normalizarea relaţiilor homosexuale sau a altor forme alternative de sex[2].

Un alt factor care a favorizat relaţiile sexuale pre şi extramaritale este şi apariţia tratamentelor cu antibiotice în cazul bolilor cu transmitere sexuală, după cum explică Andrew Francis, profesor la Universitatea Emory. Penicilina a devenit un panaceu pentru bolile cu transmitere sexuală, iar revoluţia sexuală a început după ce oamenii au câştigat bătălia cu sifilisul, explică Francis.

Un alt factor care a favorizat relaţiile sexuale pre şi extramaritale este şi apariţia tratamentelor cu antibiotice în cazul bolilor cu transmitere sexuală.

În prezent, aceşti factori au determinat nu doar creşterea vârstei medii a primei căsătorii (27 de ani pentru fete şi 29 de ani pentru bărbaţi)[3], dar şi scăderea numărului de familii tradiţionale, alcătuite din mamă, tată şi copil/copii. Dacă lucrurile evoluează precum în prezent, în 2016, cei mai mulţi copii se vor naşte în familii necăsătorite sau cu un singur părinte, avertizează și Oficiul Naţional de Statistică din Marea Britanie.

În plus, natalitatea înregistrează un regres la nivel global. Anul 2012 a cunoscut o rată a natalităţii de 19,14 de naşteri la o mie de persoane, în scădere de la 22 la mie în anul 2000. Iar scăderea nu se înregistrează doar în ţările dezvoltate, precum Franţa (12 la mie), Norvegia (10,8 la mie) sau Suedia (10,4 la mie), ci şi în ţările în curs de dezvoltare: Brazilia (17,4 la mie), Chile (14,2 la mie) sau Tailanda (12,8 la mie).

Datele pot părea contrariante, în condiţiile în care în prezent femeile infertile au la dispoziţie o mulţime de tratamente care le pot ajuta să devină mame. Chiar şi aşa, femeile decid să nu devină mame şi să ducă o viaţă în care a avea totul nu include şi un copil.

Motivele familiei fără copii

Motivele amânării conceperii unui copil sau ale deciziei de a nu naşte unul nu sunt neîntemeiate. În primul rând, până la 25 de ani, tinerii sunt încă ocupaţi cu studiile superioare şi adesea frustraţi de imposibilitatea de a-şi găsi un loc de muncă stabil şi satisfăcător într-o economie care înaintează cu frâna trasă. În al doilea rând, tinerii se confruntă cu o incertitudine cu privire la viitor – nu ştiu dacă vor putea să-şi plătească ratele sau costurile de întreţinere, dacă vor mai avea un loc de muncă în viitorul apropiat şi dacă vor putea să întreţină un copil, după cum arată un sondaj de opinie realizat de Allstate/National Journal Heartland Monitor.[4] În al treilea rând, „există parteneri care doresc să rămână într-o relaţie de «simbioză totală» şi să se bucure de beneficiile vieţii de cuplu.

„Noţiunea de familie cu urmaşi are tendinţa de a se modifica pentru că oamenii nu se mai hazardează să aibă copii dacă nu au ce să le ofere.“

Este adevărat că sunt puţine aceste cupluri, în care iubirea faţă de partener este atât de mare, încât nu există spaţiu pentru o altă persoană“, explică Gyorgy Gaspar, psiholog la Institutul Român de Psihoterapie Integrativă într-un interviu pentru România liberă. Fenomenul este explicat în cadrul aceluiaşi articol şi de Augustin Cambosie, vicepreşedintele Federaţiei Române de Psihoterapie: „Noţiunea de familie cu urmaşi are tendinţa de a se modifica pentru că oamenii nu se mai hazardează să aibă copii dacă nu au ce să le ofere. Şi nu e vorba doar de securitatea financiară, ci şi de un mediu cultural şi social ridicat.“

La fel ca în cazul Mariei şi al lui Dragoş, cei care aleg să nu aibă copii se bucură de mai mult timp liber pentru propria persoană şi pentru partener şi investesc mai multă energie emoţională în cuplu. Alţii nu vor să intre în rolul de părinte pentru că le e teamă că nu au abilităţile necesare pentru a creşte un copil sau pentru că relaţia cu partenerul se deteriorează. „O parte din cercetările de specialitate transmite ideea conform căreia apariţia copiilor este o perioadă de maxim stres în viaţa de cuplu, iar partenerii uşor anxioşi pot să fie puternic influenţaţi de aceste informaţii“, mai spune Gaspar.

Ce pierd familiile fără copii

Din păcate însă, repercusiunile nu se lasă aşteptate, iar trecerea timpului are efecte uneori ireversibile. Unul dintre parteneri sau chiar ambii îşi pot pierde abilitatea biologică de a concepe un copil pe cale naturală, ceea ce deschide calea unor dileme etice referitoare la reproducerea asistată, sub numeroasele ei forme.

În al doilea rând, tinerii care amână naşterea primului copil riscă să nu ajungă, la vârsta senectuţii, să-şi cunoască nepoţii sau să fie bunici măcar pentru câţiva ani. La fel, tinerii care devin părinţi sau bunici la o vârstă înaintată dispun de mai puţină energie pentru a a se juca, a-i educa sau a-i instrui pe copii, ceea ce îi poate transforma în părinţi absenţi din viaţa copiilor. Nu intenţionat, ci de nevoie.

În al treilea rând, cuplurile care decid să nu aibă copii nu se pot bucura de beneficiile dovedite ştiinţific ale familiilor cu copii. Oamenii care devin părinţi pe cale naturală sau în urma unei adopţii trăiesc mai mult decât cei care nu au copii, relevă un studiu de amploare, efectuat de cercetătorii danezi de la Universitatea Aarhus din Danemarca şi publicat în luna decembrie a anului trecut, în Journal of Epidemiology and Community Health. Studiul arată că femeile care nu au copii sunt expuse unui risc de patru ori mai mare de a muri prematur decât femeile cu copii.

La bărbaţii fără copii, riscul de moarte prematură este de două ori mai mare decât la bărbaţii care au copii. Legătura nu este una cauzală, dar cercetătorii intuiesc că rata mortalităţii este mai scăzută în rândul părinţilor datorită unor schimbări psihologice şi de comportament survenite ca urmare a faptului că devin părinţi. În plus, studiul a arătat că incidenţa bolilor mentale în rândul părinţilor este de două ori mai scăzută decât în rândul persoanelor fără copii. Ipoteza pe care o înaintează cercetătorii este că a avea un copil reduce nivelul de stres, influenţând altfel riscul de apariţie a unei boli mentale.

În al patrulea rând, familiile cu copii au o rată mai scăzută a divorţurilor, după cum observa sociologul Paul H. Jacobson în anii 1950 şi după cum o confirmă şi studii mai recente[5]. Concluzia este că rata divorţurilor în rândul celor fără copii este aproape dublă faţă de cei care se bucură doar de prezenţa partenerului de viaţă. Aceasta se întâmplă, pe de o parte, din cauza discuţiilor legate de dorinţa de a nu avea un copil a unuia dintre parteneri, dar, pe de altă parte, şi din cauza lipsei acestui liant care să întărească legătura dintre cei doi.

Viitorul fără copii sau viitorul fără speranţă

Vorbim despre un fenomen real, tot mai răspândit, dar deocamdată necuprins în statistici. Cu siguranţă, acesta are şi va avea implicaţii majore asupra societăţii, prin impactul asupra familiilor, forţei de muncă, sănătăţii populaţiei – în ansamblu, asupra viitorului speciei umane. Într-un sens, preocuparea prea mare pentru prezent afectează viitorul. Conform lui Ali Modarres, profesor de geografie urbană la Universitatea de Stat din California, scăderea ratei natalităţii (în Roma antică, în Veneţia de secol XVI sau în Tokyo de astăzi) este corelată cu eroziunea interesului faţă de familie, dar şi cu scăderea vitalităţii economice[6].

Viitorul oraşelor depinde, prin urmare, de scopul pe care acestea doresc să îl aibă, explică Modarres. Oraşul modern, post-familie, prezintă interes pentru un segment de populaţie majoritar, care însă nu are suficiente resurse pentru a asigura viitorul urban.

Dacă oraşele mari doresc să supravieţuiască, acestea trebuie să găsească o strategie pentru a fi atrăgătoare pentru familiile cu copii, care au susţinut urbanismul timp de milenii.

Oricum ar fi, ne găsim în faţa unei schimbări mari; viitoarele familii, viitoarea societate occidentală evoluează pe o cale nouă şi încă necunoscută în toată complexitatea efectelor pe care le va produce. Și dacă, dintr-o perspectivă seculară, ne preocupă mai degrabă impactul social și economic al imploziei demografice din marile orașe, dintr-o perspectivă creștină ne preocupă tabloul pe care îl nuanţează inedit această deja confirmată tendinţă. O lume în care se nasc mai puţini copii nu este doar o lume mai lipsită de altruism și de joc, ci este și o lume în care individualismul va crea noi probleme morale și, implicit, va complica labirintul redresării societăţilor occidentale metropolitane.

Consumerismul grefat pe stilul de viaţă din ce în ce mai individualist al omului urban generează atitudini discreţionare, tot mai vehement justificate, faţă de valorile universale ale relaţiilor interumane, în general, și ale familiei, în particular. Fără a da verdicte în cazuri particulare, tendinţa e de natură îngrijorătoare și constituie, alături de alte indicii, un semn al crizei pe care o experimentează societatea umană, în special acolo unde legile firești ale vieţii au fost cel mai mult modificate și reglementate artificial, adică în marile orașe.