După teoria atașamentului, formulată iniţial de John Bowlby și nuanţată mai târziu de Mary Ainsworth, tiparele de relaţionare ale unui adult se bazează pe calitatea relaţiei de atașament pe care acesta a avut-o în copilărie cu persoana de referinţă din viaţa sa, de obicei mama.
Teoria atașamentului are limitările ei, printre care faptul că, în forma ei timpurie, teoria excludea modelele de atașament formate în adolescenţă și în viaţa adultă sau faptul că eșuează în a recunoaște rolul pe care alte persoane, factorii culturali, sociali și economici îl au în dezvoltarea personalităţii copilului. Cu toate acestea, teoria reușește să atragă atenţia la modul în care relaţiile cu persoane semnificative din viaţa cuiva influenţează formarea modelelor de atașament din viaţa acelei persoane.
Identitatea noastră, exprimată, pe lângă alţi factori, prin personalitate și caracter, nu se formează în izolare. Suntem fiinţe sociale și ne cunoaștem, ne formăm și ne exprimăm în relaţie cu persoanele de lângă noi. Înţelegerea modului în care aceste relaţii, cu traumele sau beneficiile lor, ne afectează tiparele de relaţionare și de gândire e extrem de utilă pentru fiecare dintre noi.
Disfuncţionalităţile relaţiei cuiva cu o persoană de referinţă din viaţa sa pot genera nesiguranţă, anxietate, gelozie, evitare, comportamente dezordonate, adicţii de substanţe și violenţă. La capătul opus, modelul atașamentului securizant, văzut ca rezultat al unei relaţii în care persoana de referinţă a reușit să transmită siguranţă, produce autonomie, încredere, optimism, echilibru, o bună comunicare și relaţii sănătoase.
Psihologia vorbește despre cum pot fi întrerupte cercurile vicioase ale manifestării unor modele de atașament nesigure, precum și despre modul în care un atașament securizant se poate consolida în viaţa cuiva. Dar ce vreau să subliniez acum e modul în care Dumnezeu poate deveni o persoană de referinţă în viaţa cuiva și cum relaţia cu El, în baza înţelegerii caracterului Său, poate deveni o sursă incredibilă de schimbare a modelului de atașament din viaţa unei persoane.
Biblia spune că Dumnezeu e interesat pe deplin de viaţa și de soarta noastră, că răspunde la rugăciuni (în contrast cu ideea că nu poţi ști niciodată dacă Dumnezeu va răspunde sau nu), că ne iubește și ne preţuiește, că găsește plăcere în a păstra legătura cu noi, că nu e niciodată absent sau indiferent la viaţa noastră. Odată internalizate, aceste idei devin o sursă puternică de atașament securizant în viaţa unei persoane. Am văzut oameni a căror capacitate de relaţionare cu ceilalţi a fost schimbată radical de siguranţa pe care au căpătat-o cu privire la caracterul lui Dumnezeu și modul său de raportare la oameni.
Dumnezeu ne cunoaște și lucrul acesta este mai important decât faptul că noi Îl cunoaștem pe El. Ne cunoaște nevoile cele mai profunde și ne cunoaște tiparele de gândire și de comportament, iar modul în care se raportează la noi este personalizat și menit să ne împlinească nevoile. Rolul Bisericii în general, în misiunea ei biblică, este în mod primordial și esenţial aceasta: să ajute omul să cunoască adevărul despre Dumnezeu, despre caracterul și modul Său de raportare la noi. Doar înţelegerea corectă a caracterului Său desăvârșit și a acţiunilor Sale îndreptate întotdeauna spre binele nostru schimbă viaţa oamenilor. În afara acestei idei centrale, călăuzitoare, orice face Biserica este redundant sau chiar nociv și neavenit.
Norel Iacob este redactorul-șef al revistelor Semnele Timpului și ST Network.
