Pe 28 august 2011, când la Washington D.C. s-a deschis pentru public Memorialul Martin Luther King jr., s-au împlinit 48 de ani de la faimosul discurs „I have a dream” (Am un vis), al tânărului pastor baptist afro-american.
Conform autopsiei, la vârsta de 39 de ani, când a fost asasinat, Luther King jr. avea o inimă la fel de bătrână ca a unui om de 60 de ani. Era probabil preţul stresului pe care l-a îndurat în timpul celor treisprezece ani de luptă împotriva nedreptăţii și inegalităţii de drepturi în SUA. Boicotul autobuzelor din 1955 și lupta pentru drepturile americanilor de culoare au rămas peste timp moștenirea doctorului King.
Cu toate că, din punct de vedere istoric, realizările sale au fost cruciale, cea mai preţioasă moștenire pe care Luther King a lăsat-o omenirii este, mai degrabă, profunda sa convingere religioasă. Acţiunile lui King, intrate în istorie, au fost puternic înrădăcinate în credinţa sa că voia lui Dumnezeu pe pământ înseamnă dreptate pentru toţi oamenii. King credea că o religie care este interesată doar de sufletul omului și nu este preocupată de lipsurile și condiţiile sociale care îl condamnă pe acesta la o viaţă mizerabilă este o religie muribundă care-și așteaptă înmormântarea.
Din perspectiva acestei motivaţii, King se înscrie într-o serie unică de bărbaţi ai istoriei, erudiţi ai timpului lor (Wycliffe în Anglia, Hus și Ieronim în Boemia, Luther în Germania etc.), care, mânaţi de focul imposibil de ignorat al credinţei, au luptat chiar riscându-și viaţa, pentru a le oferi speranţă celor de lângă ei.
Modul lor de gândire este perfect ilustrat de cuvintele cu dublu înţeles rostite de Martin Luther King jr. în ultimul său discurs, cu o zi înainte de a fi ucis pe 4 aprilie 1968: „Ca oricine, mi-ar plăcea să trăiesc o viaţă lungă. Dar nu mă îngrijorez cu privire la asta acum. Vreau doar să fac voia lui Dumnezeu. Și El mi-a permis să urc pe munte. M-am uitat de jur împrejur. Și am văzut pământul făgăduinţei. S-ar putea să nu ajung acolo cu voi. Dar vreau să știţi în această seară că noi, ca popor, vom intra în ţara făgăduinţei. Și sunt fericit. Nu sunt îngrijorat de nimic. Nu mă tem de niciun om. Ochii mei au văzut slava venirii Domnului.”
Viziunea transcendentală a vieţii ca ocazie de a împlini planurile lui Dumnezeu pentru lume este ceea ce au avut în comun Wycliffe, Hus, Ieronim, Luther, King jr. și mulţi alţii. Ea le-a hrănit statornicia scopului, morala și, în final, altruismul și disponibilitatea sacrificiului, și totuși nu ea i-a făcut faimoși. Ei înșiși nu și-au considerat niciodată viziunea un merit propriu, ci rezultatul unei binecuvântări divine, disponibile tuturor oamenilor. Dacă ar putea fi întrebaţi, ar răspunde fără ezitare că providenţa lui Dumnezeu este cea care i-a făcut faimoși, pentru că i-a ridicat și i-a folosit într-un timp, într-un context și într-o manieră care au schimbat istoria.
Astăzi, statuia de aproape 9 metri a lui King jr. este străjuită în sanctuarul istoriei americane din Washington D.C. de monumentele președinţilor simbol ai Americii: Thomas Jefferson și Abraham Lincoln. Dar istoria, dispusă să-i onoreze ca pe niște eroi și să le aprecieze realizările, totuși nu le ia în considerare acestor oameni cea mai mare dorinţă.
Hus, Ieronim sau King nu și-au dorit să fie martiri sau să intre în istorie, dar și-au dorit să schimbe istoria, oferindu-le oamenilor șansa schimbării. Ei au luptat pentru trezirea unei credinţe vii, a spiritului unui om nou, eliberat prin Iisus Christos, dispus și dornic să împlinească voia lui Dumnezeu pe pământ.
Nu mă gândesc la Wycliffe, la Luther sau la King jr. ca la oameni de care avem nevoie să schimbe istoria. Alăturarea caracterelor statornice ale acestor oameni și a preocupărilor noastre preponderent carieriste și consumeriste nu m-a făcut să mă gândesc în primul rând la cât de mult s-ar schimba lumea prin nașterea altora ca ei, ci la cât de diferiţi ajung să fie oamenii și viaţa însăși când viziunea are ceva transcendental în ea.
Astfel de eroi au ceva ce nu trebuie să ne lipsească niciunuia dintre noi. Nu talentele
lor, nu realizările lor istorice, nu gloria lor, ci claritatea spirituală a viziunii lor despre
viaţă. Și, în mod cert, acesta este singurul lucru pe care ei au vrut să-l dea mai departe.
Norel Iacob este redactorul-șef al revistelor Semnele Timpului și ST Network.
