Rușinea care (nu) ne schimbă

Dacă rușinea ar fi un personaj, principala lui caracteristică ar fi abilitatea de a se strecura în cele mai întunecoase cotloane, evitând orice dâră de lumină și orice discuţie despre el.

O tehnică foarte bună de supravieţuire, de altfel, pentru că exact de aici își trage toată forţa rușinea, din teama noastră de a o exprima și de a-i neutraliza astfel efectele, explică cercetătoarea Brené Brown.

Radiografiind rușinea care ne controlează

Să vorbești despre rușine e o experienţă cu adevărat incomodă, dar adevărul neplăcut este că, pe măsură ce evităm să o redăm în cuvinte, controlul ei asupra vieţii și bunăstării noastre emoţionale se intensifică.

În esenţă, rușinea are de-a face cu teama de a nu fi suficient de buni, ceea ce ne face să ne retragem, să ne izolăm de ceilalţi, punctează psihologul Harriet Lerner, observând că, deși uneori participăm la teama, durerea sau furia colectivă, rușinea e trăită în singurătate, departe de ochii celorlalţi.

După ani de cercetare, Brené Brown a definit rușinea drept „o durere intensă, născută din convingerea că avem defecte majore, și, din această cauză, nu merităm să fim iubiţi și să aparţinem unui grup”. Situaţiile în care simţim rușine pot fi nenumărate, dar Brown afirmă că a găsit în cercetările ei 12 categorii de rușine, în funcţie de circumstanţele generatoare (înfăţișarea fizică, situaţia financiară și ocupaţia, maternitatea/paternitatea, situaţia familială, parentingul, sănătatea fizică și psihică, dependenţa, relaţiile sexuale, îmbătrânirea, religia, traumele sau situaţia în care ceilalţi ne etichetează).

Prin natura ei, rușinea ne face să vrem s-o ascundem. Uneori nici măcar nu o numim, referindu-ne la ea cu termeni care exprimă emoţii înrudite și care nu sunt interșanjabili, precum umilinţă, stânjeneală sau vinovăţie. Problema cu această abordare este mai mult decât una legată de semantică – atâta vreme cât nu identificăm în mod corect emoţia cu care ne confruntăm, lăsăm rușinea să fie păpușarul care trage sforile comportamentului și convingerilor noastre.

Există o rușine sănătoasă?

Atunci când experimentăm rușinea, trăim cel mai adesea un disconfort intens, sentimentul că suntem inadecvaţi, nedemni, dorinţa de a ne ascunde, dar, de asemenea, simţim mânie (orientată spre interior sau spre ceilalţi), spune Bernard Golden, specialist în managementul mâniei.

Oricât de dureroasă ar fi rușinea, ne cantonăm în ea pentru că adesea camuflează alte sentimente de care dorim să ne protejăm, precum singurătatea sau tristeţea, explică expertul în relaţii Margaret Paul.

Rușinea poate fi, la rândul ei, o sursă de furie, depresie și anxietate, afectând negativ relaţiile. Ea își pune amprenta asupra sănătăţii noastre fizice, provocând hipertensiune arterială, probleme cu stomacul, insomnie, dependenţă de alcool sau narcotice și tulburări de alimentaţie. Un studiu din 2008, care a identificat o legătură între diferite tipuri de rușine și simptome ale tulburărilor alimentare, a constatat că rușinea indusă din exterior (teama că suntem judecaţi de ceilalţi) se asociază cu simptome ale anorexiei, iar rușinea care vine din interior (prin autoevaluări negative) este asociată cu simptome de bulimie.

Pe de altă parte, mulţi specialiști susţin că nu ar exista nicio corelaţie între rușine și un comportament pozitiv.

De fapt, aici este vorba de ceea ce unii experţi numesc rușine toxică, nesănătoasă, care are puţin de-a face cu faptul de a te simţi rușinat într-un anumit context (toată lumea simte gustul acestei emoţii la un moment dat) și care vizează obiceiul de a te autoevalua prin filtrul rușinii. După cum remarcă Golden, există teorii care sugerează că rușinea toxică apare dintr-un feedback negativ primit în copilărie – ni se spune că suntem răi, inadecvaţi, greșiţi, în loc să fie etichetate ca atare anumite comportamente precise.

Brené Brown este unul dintre cercetătorii care pun semnul egalităţii între conceptul de rușine și cel de rușine toxică, apreciind că, prin natura ei, rușinea este nocivă și consideră că singura rușine sănătoasă este, de fapt, vinovăţia.

Vinovăţia este sănătoasă pentru că ne provoacă un disconfort intens legat de un comportament nepotrivit, determinându-ne să reparăm greșelile și să ne corectăm reacţiile care nu sunt conforme cu valorile noastre. Pe de altă parte, rușinea este distructivă pentru că erodează sentimentul că avem valoare, ne înstrăinează de ceilalţi și chiar ne conduce spre comportamente autodistructive sau menite să-i rănească pe cei din jur.

Rușinea este distructivă pentru că erodează sentimentul că avem valoare, ne înstrăinează de ceilalţi și ne conduce spre comportamente autodistructive.

Oamenii care ascund un secret de care le este rușine sunt mai afectaţi de gândurile legate de acest secret decât cei care tăinuiesc lucruri care îi fac să simtă vinovăţie, potrivit unui studiu publicat în 2019 de Asociaţia Americană de Psihologie. Secretele legate de sănătatea mintală, de experienţe traumatice trăite sau de insatisfacţia provocată de aspectul fizic s-au asociat mai frecvent cu rușinea, în timp ce secretele legate de rănirea sau de trădarea cuiva ori de deformarea adevărului au indus mai frecvent vinovăţia.

În cazul secretelor care ne împovărează, este necesar să observăm modul în care acestea se reflectă în comportamentul nostru, spune Michael Slepian, coordonatorul studiului. Tocmai pentru că vinovăţia ne atrage atenţia asupra a ceea ce avem de făcut în continuare, glisarea de la rușine la vinovăţie ajută oamenii nu doar să se descurce mai bine cu secretele lor, dar și să găsească resursele de a merge mai departe, conchide cercetătorul.

Este o concluzie util de reţinut într-o lume în care convingerea că putem schimba comportamentul altora folosind pârghia rușinii este adânc înrădăcinată, inclusiv în mintea părinţilor sau educatorilor.

Folosind rușinea ca pârghie pentru schimbare

Vorbind despre utilitatea folosirii rușinii ca instrument de descurajare a nerespectării regulilor, Krystine Batcho, profesor la Le Moyne College, explică de ce a face de rușine un copil sau un adult nu poate fi o strategie corectă de modificare a comportamentului. Nici măcar în cazul în care rușinea chiar ar descuraja comportamente indezirabile.

Înainte de a admonesta pe cineva cu șfichiuitorul „Să-ţi fie rușine!”, ar trebui să realizăm că rușinea are la bază dezaprobarea celorlalţi, pe când vinovăţia e alcătuită din convingerea proprie că modul în care am acţionat a fost greșit, notează Batcho. Așadar, chiar atunci când rușinea funcţionează ca un antidot pentru comportamentele inacceptabile, preţul plătit este prea mare, dacă inventariem efectele negative ale rușinii. Pe de altă parte, atunci când o persoană se simte incapabilă să schimbe un comportament greșit, rușinea o poate determina să se ascundă, evitând, odată cu oprobiul public, și ajutorul pe care l-ar putea primi, comportamentul indezirabil fiind astfel întărit.

În patru decenii de cercetare, nu a existat niciun studiu care să fi arătat eficienţa folosirii rușinii împotriva adicţiei.

Trecând în revistă o serie de studii despre folosirea „confruntării” în tratamentul dependenţei (o metodă de terapie ce urmărește rușinarea pacienţilor prin atacuri verbale și chiar tactici extreme de umilire), cercetătorii William Miller și William White au constatat că, în patru decenii de cercetare, nu a existat niciun studiu care să fi arătat eficienţa folosirii rușinii împotriva adicţiei. Dimpotrivă, cercetările au arătat că umilirea pacienţilor dependenţi poate avea efecte dăunătoare, iar consilierii care adoptă un stil empatic, de susţinere, obţin rezultatele cele mai bune.

Atunci când le spunem copiilor noștri că ar trebui să le fie rușine, ar trebui să știm că mesajele adultului construiesc imaginea de sine a copilului și au un impact cu atât mai mare cu cât cel care le transmite este o persoană dragă sau o persoană cu autoritate, spune Batcho, amintind că există studii care reliefează faptul că nivelurile ridicate de rușine la preșcolari sunt legate de debutul depresiei la această vârstă fragedă.

Cum putem deveni rezilienţi la rușine?

Virajul de la rușine la compasiune faţă de noi înșine și vindecare presupune parcurgerea a cel puţin trei etape, susţine Brené Brown. Mai întâi, este nevoie să recunoaștem rușinea și simptomele ei, dar și factorul care o declanșează. În al doilea rând, trebuie să practicăm vigilenţa critică, învăţând să discernem ideile și așteptările care activează rușinea (sunt realiste? Pot fi împlinite?).

Împărtășirea experienţei prin care trecem unei persoane apropiate, care manifestă empatie, reprezintă o strategie bună de construire a rezilienţei, pentru că rușinea nu poate supravieţui într-un mediu empatic, susţine Brown. Atunci când devenim capabili să vorbim cu alţii despre rușine, atingem vindecarea și putem modifica traiectoria vieţii noastre.

Construirea relaţiilor apropiate cu oameni cărora le pasă de bunăstarea noastră amplifică eficienţa eforturilor unei persoane de a se elibera de rușine. Strategia este cu atât mai valoroasă cu cât se știe că persoanele controlate de rușine tind să recreeze relaţiile toxice din copilărie, fie pentru că nu cred că merită ceva mai bun, fie pentru că acestea redesenează conturul singurei normalităţi pe care au cunoscut-o.

În cazul în care rușinea își are rădăcinile în abuz, neglijare sau altă experienţă traumatică, poate fi necesar ajutorul unui terapeut care să ghideze persoana pentru a identifica impactul pe care îl are rușinea asupra vieţii cotidiene, dar și strategiile cele mai eficiente pentru contracararea ei.

Păcat, rușine și jocul de-a v-aţi ascunselea

Biblia ne arată că rușinea a fost primul rezultat al căderii în păcat. Conștienţi de goliciunea lor și de faptul că urmau să culeagă roadele neascultării lor, Adam și Eva s-au ascuns de chipul Celuia care fusese până atunci bucuria lor.

De atunci și până astăzi, continuăm să ne ascundem ori de câte ori rușinea preia controlul, iar aceasta este, până la urmă, o reacţie normală, cu condiţia să ne ascundem în locul potrivit, scrie autorul creștin Jon Bloom. Analizând cazul regelui David, care încearcă să șteargă prin crimă rușinea adulterului, dar și pe cel al femeii samaritene, rușinate de trecerea ei dintr-o relaţie eșuată în următoarea, Bloom observă că instinctul nostru de a ne ascunde, într-o lume a păcatului, este firesc, dar că locurile în care ne refugiem sunt pe cât de numeroase, pe atât de greșite, fie că este vorba de reţelele de socializare, Netflix, garaj, birou, modă, treburi casnice sau orice altceva.

Cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla, ne susură rușinea în adâncul minţii noastre, este să fim cunoscuţi exact așa cum suntem și să fim respinși.

Singurul loc în care ne putem ascunde, unde suntem vindecaţi de rușinea noastră (fie că noi înșine am plonjat în ea sau alţii ne-au forţat să-i gustăm amăreala) este înaintea Omului durerii, care a pășit, pentru salvarea noastră, pe un drum al celei mai sfredelitoare dintre rușini – „era așa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă”(Isaia 53:3).

Cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla, ne susură rușinea în adâncul minţii noastre, este să fim cunoscuţi exact așa cum suntem și să fim respinși pentru că nu am fost îndeajuns de buni. Unul Singur ne știe toate secretele, fiecare imperfecţiune, fiecare fisură și fiecare pată și totuși nimeni nu ne va iubi vreodată mai mult decât o face El. Iar frumuseţea acestei iubiri este cel mai bun solvent pentru orice rușine a noastră.

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.