Recucerirea lumii prin bunătate – De ce şi cum să faci lumea mai bună

1083

„În această viaţă nu putem face lucruri mari. Putem face doar lucruri mici cu o dragoste mare”, spunea maica Tereza. Pe buzele unui necunoscut, astfel de cuvinte ar părea lipsite de valoare. Ar putea fi combătute cu bine cunoscutul proverb: „Cu o floare nu se face primăvară.” Rostite de maica Tereza, ele dobândesc însă o forţă uriaşă.

Vrem o lume mai bună, în care sărăcia, violenţa, corupţia, războaiele şi ura să nu existe. Orice om a fost nemulţumit, măcar o dată în viaţă, de lumea în care trăieşte. Însă, în timp ce mulţi se grăbesc să arate cu degetul ce nu este corect sau ce nu merge bine, mai puţini sunt cei care iau iniţiativa de a schimba lumea în care trăiesc.

Experienţele de viaţă ale lui John Wood şi Babar Ali evidenţiază câteva coordonate importante. Amândoi au descoperit nevoia celor de lângă ei. Amândoi au simţit că este datoria lor să acţioneze pentru schimbarea situaţiei şi, probabil, fără să realizeze de la început amplitudinea pe care urmau să o ia iniţiativele lor, au intrat pe un drum care a schimbat în bine viaţa multor oameni. Niciunul nu s-a gândit la lipsa resurselor sau la implicaţiile acestor eforturi asupra propriei vieţi. În oceanul nepăsării, oameni ca John Wood sau Babar Ali par mai degrabă excentrici şi sunt, cu siguranţă, rarităţi. Exemplul lor are însă forţa de a schimba lucrurile şi, oricât de idealist ar suna, are forţa de a face lumea un loc mai bun.

De la Microsoft, în lumea a treia

John Wood era un anonim, unul care se putea considera un om realizat în viaţă, totuşi, un necunoscut în mulţime. În 1998 era director de marketing la Microsoft. O călătorie în Nepal avea să-i schimbe însă cursul vieţii. Într-un neînsemnat sat nepalez a întâlnit un învăţător de ţară, care l-a invitat să viziteze şcoala locală. John a fost uimit să constate că puţinele cărţi ale şcolii erau considerate atât de preţioase încât erau ţinute sub lacăt, pentru a le proteja de copii. Iniţial, a rugat câţiva prieteni să doneze nişte cărţi.

A fost primul pas al unei iniţiative care urma să schimbe viaţa a sute de mii de copii. Întâlnirea cu lumea a treia i-a schimbat lui John Wood viziunea asupra vieţii şi l-a motivat să încerce să facă lumea mai bună. Prin organizaţia Room to Read, pe care el a fondat-o, a reuşit să le ofere copiilor din ţările sărace ale Asiei şi Africii 7.500 de biblioteci şi 830 de şcoli. De asemenea, organizaţia a oferit 8.800 de burse pe termen lung pentru fetele din aceste ţări.

Cartea sa, Leaving Microsoft to Change the World (Părăsind Microsoft pentru a schimba lumea) a devenit unul dintre bestsellerurile ultimilor ani, impresionând milioane de cititori. „În viaţa fiecărui om există doar câteva momente decisive, clipe când tu şi numai tu defineşti persoana care vei deveni. O parte atât de însemnată din literatura modernă este o elegie a regretului pentru eşecul suferit în recunoaşterea acestor momente sau pentru lipsa curajului de a le folosi. John Wood nu le-a regretat pe niciuna”, scria Geoffrey Moore, într-o recenzie a cărţii lui Wood. „Microsoft nu avea nevoie de mine, dar copiii din Nepal aveau”, mărturisea cu modestie John Wood.

Tânărul învăţător

La finele anului trecut, BBC News impresiona o lume întreagă prin prezentarea poveştii lui Babar Ali. Pentru cititorul român, e doar un nume bizar. Sună mai degrabă a personaj de poveste. Babar este însă un adolescent real, de 16 ani, din Murşidabad (India).

Provenind dintr-o familie săracă, Babar este primul membru al familiei care a avut posibilitatea să meargă la şcoală şi să studieze. Îi place să înveţe şi este considerat unul dintre norocoşi, pentru că nu sunt mulţi cei care îşi permit să plătească 40 de dolari – suma cheltuielilor pentru un an de şcolarizare. Copiii din satul lui, copiii vecinilor şi prietenii de joacă nu îşi permit luxul de a merge la şcoală. Familiile lor sunt sărace, iar ei trebuie să muncească pentru a-şi ajuta părinţii. Aici vine partea impresionantă a istoriei lui Babar.

După ce termină orele de la şcoală, în loc să se joace, băiatul se întoarce în satul lui, îi adună pe copiii săraci şi începe să le predea ce a învăţat în ziua respectivă. „Babar Ali predă lecţiile exact aşa cum le-a auzit de la învăţătorii lui. Unii copii stau pe jos, în praf, alţii pe bănci şubrede, sub un acoperiş rudimentar făcut manual. Găinile familiei scormonesc prin preajmă. În fiecare colţ al curţii sunt copii care învaţă conştiincioşi.” Babar le predă copiilor din satul său de la vârsta de nouă ani.

La început, a fost mai degrabă o joacă, dar azi „şcoala lui Babar” are 800 de elevi care beneficiază de lecţii gratuite. „Este datoria mea să-i educ, să ajut ţara noastră să construiască un viitor mai bun”, spune Babar cu seriozitatea unui om matur. Iniţiativa lui este o lecţie pentru oricine, o replică dată nepăsării umane şi un puternic imbold spre a face lumea mai bună.

Mass-media de tip „bau-bau” şi izolarea individului

Informaţiile pe care le primim ne influenţează radical. O expunere prea mare la violenţă, crimă, dezastre naturale şi războaie mediatizate ne încurajează mai degrabă la izolare faţă de lumea ostilă. Dacă un individ crede că lumea este rea, că societatea este coruptă, fără şansă de recuperare, se va implica prea puţin sau deloc în transformarea ei.

Dacă mass-media decide să ne prezinte doar scandalurile din viaţa „celebrităţilor”, doar cazurile de corupţie sau detaliile din lumea interlopă, o face pentru a obţine profit. Însă expunerea publicului (mai ales a celui tânăr) la o astfel de perspectivă asupra lumii îl educă în direcţia pasivităţii şi a lipsei de acţiune. Ce sens are să te străduieşti să faci lumea mai bună, când pare că este iremediabil coruptă?

Posturile de televiziune şi radio, publicaţiile şi cărţile care promovează perspective pozitive asupra vieţii beneficiază de resurse mai puţine şi se bucură de o expunere mai mică decât celelalte. Aceasta nu înseamnă însă că nu există. Motivaţia personală în sensul schimbării lumii începe cu o nouă perspectivă asupra ei şi asupra viitorului.

Unii, alţii, adică noi

Multora nu ne place societatea în care trăim. Într-o lume marcată de tristeţe şi suferinţă, de cele mai multe ori aşteptăm ca soluţia să vină din altă parte, am prefera ca alţii să facă ceea ce fiecare dintre noi ar putea întreprinde. Unii reuşesc să se mobilizeze şi să schimbe viaţa lor şi pe a celor din jur, chiar dacă o astfel de reuşită este doar la nivel micro.

Alţii consideră că ar fi în zadar efortul, deoarece ajutorul lor va fi prea mic în comparaţie cu nevoia celuilalt. În unele cazuri, oamenii sunt motivaţi să se implice doar dacă acţiunea promite să aibă un mare impact. Doresc să realizeze rapid lucruri măreţe, cu rezonanţă.

Iar dacă acţiunea şi rezultatele obţinute nu sunt de anvergură, concluzionează că nu are rost să se implice. Probabil că în categoria cea mai largă se înscriu cei care îşi alungă din minte astfel de gânduri, considerând că nu au resursele necesare. Cel mai uşor este să găseşti scuze, opinând că iniţiativele caritabile ar trebui să aparţină celor care au mai mulţi bani, mai mult timp sau o mai bună pregătire.

În ocaziile când întoarcem capul, de cele mai multe ori este vorba de nepăsare sau comoditate. Oricine poate să dăruiască ceva – timp, o mână întinsă, un zâmbet, o încurajare, un bănuţ. Dacă unei persoane îi vine uşor să fie în preajma copiilor, să se joace cu ei şi să-i înveţe lucruri utile, poate folosi acest talent pentru a face colţişorul său de lume mai bun. Nu e nevoie neapărat de înscrierea într-o organizaţie care se ocupă de îngrijirea copiilor. Pentru a imprima valori morale şi norme sociale în mintea şi în comportamentul copiilor nu este neapărat nevoie să plece în celălalt colţ al lumii. Avem copiii, bătrânii şi săracii noştri. Uneori, lumea a treia este chiar lângă noi, peste gard sau de cealaltă parte a străzii.

„Cine este aproapele meu?” se întreba un cărturar din vechime. Drept răspuns, Iisus i-a povestit pilda cu samariteanul milos, indicând că „aproapele” este acela pe lângă care treci şi care are nevoie de ajutor. Nimeni nu aşteaptă un om care să schimbe lumea de unul singur. De multe ori, drumul până la destinaţie este lung şi presupune efort şi resurse. Însă niciunul dintre cei care au plecat pe acest drum nu a regretat faptul că s-a străduit să schimbe lumea în bine. O viaţă dedicată unor cauze nobile nu este un timp pierdut, ci unul câştigat. În psihoterapia adleriană, interesul social este considerat principiu de bază – cu cât o persoană este mai interesată de binele celorlalţi, cu atât îşi menţine sau îşi recâştigă propriul echilibru psihic. Stephen Post şi Jill Neimark, autorii cărţii De ce lucrurile bune li se întâmplă oamenilor buni? susţin că aceia care le fac bine altora au o sănătate mai bună, sunt mai puţin deprimaţi, au o stimă de sine mai ridicată şi, în general, se bucură de mai mult succes.

Dacă ei pot, putem şi noi

Unul dintre cei mai cunoscuţi filantropi este Bill Gates, pe care publicaţia Forbes[1] l-a aşezat pe prima poziţie a unui top al celor care donează bani pentru acţiuni caritabile. Majoritatea sumelor donate de Bill Gates au fost destinate combaterii sărăciei şi bolilor. Miliardarul mexican Carlos Slim Helu urmăreşte ridicarea nivelului de trai în Mexic, considerând că problema sărăciei poate fi rezolvată prin educaţie şi locuri de muncă. Principiul care stă la baza actelor sale de caritate este acela că omul nu trebuie învăţat doar cum să pescuiască peştele, ci şi cum să-l vândă, pentru a mânca şi altceva în afară de peşte.[2] „Oamenii care ajung bogaţi prin propria muncă sunt cei mai generoşi. Ei înţeleg că au fost binecuvântaţi şi că succesul afacerilor lor depinde de calitatea învăţământului şi a comunităţilor cu care lucrează”, crede Leslie Lenkowsky, profesor la Centrul de Filantropie al Universităţii din Indiana.

Un alt exemplu este cel al cuplului britanic Chris Hohn şi soţia sa, Jamie Cooper-Hohn. În 2006, câştigurile personale ale familiei au depăşit 150 de milioane de lire sterline, cei doi soţi donând aproape dublul acestei sume, în acelaşi an. Deşi Chris Hohn este recunoscut drept cel mai mare filantrop din Marea Britanie, nimeni nu a reuşit să-i smulgă vreun interviu pe această temă, ca şi cum Hohn, omul care a întemeiat fundaţia de întrajutorare Children’s Investment Fund Foundation, nici măcar n-ar exista. Printre miliardarii generoşi se numără şi Warren Buffett, Michael Bloomberg, Li Ka-shing şi Michael Dell.[3]

Susţinerea unor cauze, ajutorarea unor oameni, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă nu sunt însă o sarcină pe care să şi-o asume doar oamenii bogaţi. Datorită celebrităţii, acţiunile lor de caritate sunt mai mediatizate, generoşii miliardari bucurându-se de recunoaşterea publică a implicării lor în societate. Filantropia nu depinde însă de contul bancar, ci de disponibilitatea de a renunţa în favoarea altora, chiar dacă ai mai puţin decât alţii. Şi, de asemenea, filantropia nu este motivată de dorinţa obţinerii unei aprecieri din partea publicului, ci de dorinţa de a schimba lumea de dragul lumii. A fost probabil cazul regretatului jurnalist Mile Cărpenişan, implicat în diverse campanii umanitare. Cu doar o lună înainte de deces, Mile era implicat într-o campanie pentru susţinerea unui tânăr (Daniel Răduţă) diagnosticat cu leucemie acută limfoblastică.

Cine iubeşte face lumea mai bună

Uneori, oamenii se simt descurajaţi şi neputincioşi în faţa situaţiilor dificile, cu sentimentul că sunt singuri în faţa provocării. Dar descurajarea lor este cauzată de lipsa de informare. „Literalmente, există milioane de oameni care lucrează pe întreaga planetă pentru a aduce pace şi dreptate acestei lumi. Grupurile organizate, alcătuite din oameni cu viziune, cu o dorinţă incorigibilă după dreptate şi egalitate, au fost întotdeauna cei mai importanţi catalizatori pentru a face lumea mai bună.”[4]

Modalităţile de implicare variază de la simpla susţinere financiară a unor organizaţii sau cauze până la folosirea propriilor talente, capacităţi şi abilităţi. Fiecare om se poate alătura unei cauze în care crede. Ajutorarea săracilor, asistarea persoanelor care se confruntă cu diverse probleme (boală, depresie, acces limitat la educaţie, lipsa unui adăpost), susţinerea persoanelor vârstnice, implicarea în diferitele proiecte şi forme de apărare a drepturilor omului, implicarea în susţinerea cauzelor ecologice, preocuparea pentru promovarea artelor şi culturii sau a unei spiritualităţi transformatoare – iată câteva dintre opţiunile pe care le are cel ce doreşte să facă lumea mai bună.

Este mult mai uşor să ne punem în slujba celor pe care îi iubim. Totuşi, nu este suficient să ne limităm ajutorul doar la cei pe care îi cunoaştem. Pentru creştini, exemplul cel mai bun rămâne Iisus Christos, care, conform Evangheliilor, petrecea foarte mult timp în mijlocul oamenilor, ajutând pe oricine avea nevoie. Cea mai mare răsplată a Sa nu era recunoştinţa oamenilor, ci faptul că îi putea face fericiţi. Prin implicarea şi exemplul Său, Iisus a schimbat radical istoria acestei lumi.


[1] David Whelan, Tatiana Serafin, Cristina von Zeppelin, „Billion-Dollar Donors”, www.forbes.com, 24 august 2009
[2] http://www.wall-street.ro
[3] „Billion-Dollar Donors”, www.forbes.com
[4] Ellis Jones, Ross Haenfler, Brett Johnson, The Better World Handbook, Canada, New Society Publishers, 2005, p. 255