Uneori constatăm că ne surprinde felul de a gândi al altora în probleme care vizează morala, adică, în esenţă, felul în care discern ei binele de rău și aleg ceea ce consideră a fi bine.
Surpriza poate lua forme diverse, de la nedumerire la revoltă. Fondul ei este discrepanţa – mai mare sau mai mică – între propria viziune morală și viziunea altora, atunci când ne-am aștepta să gândim la fel.
Când două viziuni diferite se „ciocnesc” într-o comunitate, apar probleme ce pot fi escaladate până la adevărate conflicte. Cum și de ce se nasc controversele morale între noi și cum să încercăm o raţionalizare a lor?
Morale demoralizante
Recent, întreaga lume a aflat și a fost scandalizată de manipularea exercitată de firma britanico-americană Cambridge Analytica, prin imixtiunea în datele personale de pe Facebook ale peste 50 de milioane de utilizatori. Scopul ei: câștigul în consultanţa politică oferită pentru campanii electorale răsunătoare, precum cea a președintelui Trump, sau pentru referendumul privind Brexitul.[1] De ce s-au scandalizat atâţia utilizatori pentru faptul că „eul virtual” le-a fost iscodit și apoi ademenit, prin mesaje personalizate, pe placul lor, ca să voteze într-un anumit fel? Pur și simplu, pentru că nu se așteptau la aceasta, nu credeau că o firmă de consultanţă importantă, în colaborare cu o faimoasă reţea de socializare, într-o societate democratică de tradiţie, ar proceda atât de nedemocratic; asemenea metode sunt demne de poliţiile secrete ale unor regimuri dictatoriale, regimuri dezavuate ferm, timp de decenii. Printre aceste metode se aflau nu doar minciuna și înșelăciunea (pretinzându-se că datele sunt folosite în scopuri academice), ci și mita, utilizarea prostituţiei sau șantajul.
Dezvăluirea a stârnit nu doar controverse și anchete, ci și noi reglementări, care să readucă la vechile principii morale activitatea unor asemenea firme ce prelucrează datele personale ale indivizilor, fie ei angajaţi, clienţi, utilizatori etc.[2] S-a reafirmat dreptul fundamental al cetăţenilor de a le fi respectată viaţa privată. Acest drept a fost reîntărit prin măsuri punitive severe asupra responsabililor sau operatorilor de date personale care vor mai manifesta indiscreţie sau neglijenţă; de asemenea, au fost impuse audituri pentru modurile de manevrare a fluxurilor de date și măsuri suplimentare de securizare a datelor.
În „ograda” românească găsim din nefericire numeroase cazuri de încălcare flagrantă a regulilor morale de bună convieţuire, adaptate la specificul locului: împiedicarea desfășurării unor anchete judiciare asupra parlamentarilor suspectaţi de corupţie, prin votul solidar al colegilor; menţinerea în funcţii publice de răspundere a unor condamnaţi penal, pe motivul că hotărârile judecătorești nu sunt definitive; asumări de răspundere ale guvernanţilor pentru măsuri economice păguboase, fără ca răspunderea să se concretizeze în pedepse de vreun fel etc.[3]
Un aspect care diferenţiază societatea noastră de cele occidentale în privinţa gestionării scandalurilor în probleme de interes public este că, la noi, măsurile de redresare, de reintrare în legalitate ori de reparaţie morală se lasă mult așteptate; uneori, la nesfârșit. Dincolo de previzibilitatea sociologică a unora dintre problemele reprobabile ce emerg în spaţiul public românesc, dincolo de previzibilitatea proporţiilor lor, care sunt factorii agravanţi ai societăţii noastre? Ce anume o viciază mai mult?
Specificul moralei
Morala unei societăţi vizează acele obiceiuri, valori, idealuri și reguli pe care și le formează în timp, prin acordul tacit al majorităţii membrilor ei, și care reglementează comportamentul lor (de grup sau individual), în scopul bunei convieţuiri. Buna convieţuire ţine de interesul general, de aspiraţiile firești spre autoconservare, autodezvoltare și de echilibrul dintre acestea. Dacă o comunitate își viciază buna convieţuire, ea se poate redresa prin protestul și vigilenţa civică a membrilor ei ori se poate destrăma prin răsturnarea orânduirii ei, ori poate fi abandonată de acei membri care nu se mai regăsesc în reglementările ei, adâncindu-i astfel derapajele, prin lipsa lor de reacţie civică.
Regulile morale nu sunt scrise, așa cum sunt legile juridice. De pildă, o regulă morală nescrisă ne învaţă să-i protejăm, în aglomeraţii ori în transportul public, pe vârstnici, pe copii ori pe cei cu dizabilităţi; un îndemn moral poate fi acela de a dona sânge pentru pacienţii din spitale, de a recicla gunoiul sau de a strânge fonduri și a întreprinde activităţi de caritate.
Legile juridice se bazează pe regulile, cutumele și normele morale care au fost mai întâi articulate în comportamentul de interacţiune al oamenilor, în diferite medii (cuplu, familie, grup, comunitate, societate). Aceasta deoarece oamenii, din vremuri imemoriale, au convenit asupra unor reguli de trai tocmai pentru a putea urmări și prezerva împreună anumite idealuri și valori comune, pe care nu le-ar fi putut urmări izolat sau în dauna altora: siguranţa vieţii, libertatea, dreptatea, realizarea de sine, educaţia, familia, prosperitatea, solidaritatea, prietenia, comuniunea, spiritualitatea, fericirea etc. De pildă, din valorizarea familiei și îndatoririle legate de întreţinerea copiilor și a părinţilor au apărut legi juridice de Dreptul familiei; din cutuma străveche a grijii faţă de animale, care a luat diverse forme în timp, au apărut legi care reglementează, azi, actualizat, tratamentul aplicat animalelor. Unele norme morale pot fi mai recente, dar și ele își regăsesc esenţa în norme juridice: de pildă, conștientizarea fragilităţii ecosistemelor, a limitării resurselor naturale ale solului, a dus la formularea unor legi de protecţie a naturii și gestionare mai judicioasă a resurselor.
Etica presupune studiul teoretic al moralei și este parte a filosofiei. În același timp, gândirea etică este parte a raţiunii umane, a conștiinţei oricărui om matur, sănătos mintal și lucid. Problematica eticii gravitează în jurul binelui ca valoare fundamentală, al distincţiei dintre bine și rău, al răspunsurilor date la întrebarea: „Cum ar trebui să trăim?”
Vicii și vicieri
Principala problemă ce poate vicia o comunitate cu reguli morale bune, larg acceptate, este ca o proporţie semnificativă a membrilor ei să le încalce, cu toate că le consideră bune, bazându-se pe faptul că alţii, conformiștii, vor ajuta la reechilibrarea ei. Este o atitudine venită din egoism, fie de a nu face ceea ce se face, fie de a face ceea ce nu se face; așa cum, într-un cor, cineva ar mima cântatul sau ar cânta fals, dizarmonic.
În această privinţă, egoismul individului împiedică aprecierea a ceea ce alţii și comunitatea în ansamblu fac pentru el, iar respectul și iubirea de semeni sunt înlocuite cu iubirea de sine (sau și de cei foarte apropiaţi).
Un alt motiv pentru care unii indivizi pot contesta norme morale considerate bune de către o comunitate este spiritul rebel, dorinţa de a ieși din tipare, din uniformizare. În aceste cazuri, nu este sesizat și acceptat acel „paradox” al moralei despre care vorbesc unii filosofi: „că sunt interdicţii care eliberează, că există pe lumea aceasta porunci care dau sens, că sunt posibile imperative care-i înnobilează pe oameni şi, deloc la urmă, că pot fi gândite norme şi reguli care, limitând, prin chiar această limitare dezmărginesc subiectivitatea omenească.”[4]
Un alt context al încălcării regulilor și valorilor morale ne este revelat de studiile de psihologia copilului, iniţiate de savantul elveţian Jean Piaget. Acesta, în urma cercetărilor efectuate pe mii de cazuri de copii, a realizat o descriere stadială a formării judecăţii lor morale.[5] Astfel, primul stadiu cuprinde vârstele între 3 și 5 ani, când copilul nu poate realiza distincţia dintre bine și rău, având o raportare la lume aparte: el este hedonist și gândește fantasmatic, considerând că totul în jurul său este sau poate deveni însufleţit, că tot ce se întâmplă este rezultatul acţiunii cuiva, iar binele și răul sunt evaluate după consecinţele plăcute sau neplăcute. Al doilea stadiu se extinde în jurul vârstei de 7 ani, când copilul este imitativ și judecă ceea ce este rău în funcţie de vizibilitatea consecinţelor sau de discrepanţa între realitatea obișnuită și contextul neobișnuit al actului rău. Abia al treilea stadiu, spre vârsta de 10 ani, este cel în care copilul realizează sau detectează intenţia în spatele actului rău și conștientizează mai clar vinovăţia.
Putem constata în cazul unor adulţi care încalcă regulile morale de care sunt conștienţi și pe care le consideră bune sau le-au considerat bune că au o judecată nematurizată: fie se raportează hedonist la lumea înconjurătoare și, de dragul satisfacerii unor plăceri, dorinţe, pofte, comit acte imorale, fie consideră că fapta nedescoperită, neevidentă, ori practicată pe scară mai largă, așadar obișnuită, nu este prea gravă.
Exact acest gen de gândire morală imatură fundamentează legitimitatea puterii doar pe legalitate, nu și pe moralitate: de pildă, dacă un guvernant este acuzat de corupţie și sunt administrate pentru aceasta probe convingătoare, în stil jurnalistic, dar încă nu este condamnat în justiţie, atunci cei cu gândire morală imatură se prevalează de prezumţia de nevinovăţie; numai că aceasta este un principiu aplicabil doar în justiţie și nu trebuie îmbrăţișată și la nivel de partid, de societate, în spiritul zicalei: „Hoţul neprins e negustor cinstit.” Spiritul zicalei este unul ironic, dar ironia nu mai este percepută ca atare și nu mai are rol moralizator. Pentru cazul în care apar suspiciuni rezonabile că un demnitar este corupt, morala sănătoasă spune că el trebuie să demisioneze sau să fie îndepărtat din funcţie, până la clarificarea situaţiei sale în justiţie. Este o normă adoptată tacit, în comunităţi civilizate și democratice, pentru care reputaţia contează și trebuie preţuită.
Ce se poate face?
Societatea noastră este viciată, așadar, de o percepţie tacită asupra corupţiei, mai ales în mediul politic, care sugerează că fenomenul combaterii ei este sau trebuie să fie exclusiv juridic. Această percepţie poate fi extinsă și asupra altor „vicii” colaterale corupţiei, precum subminarea economiei naţionale, trădarea intereselor naţionale, încălcarea drepturilor unor categorii sociale și favorizarea altora etc. Acest viciu al corupţiei și perceperea lui au fost analizate de eticianul Valentin Mureșan[6], care propune și unele măsuri de combatere a lui.
Astfel, corupţia, care presupune utilizarea în folos propriu a unei funcţii publice, este un fenomen care ţine de morală şi numai secundar de justiţie; el a fost codificat juridic pentru că ţine de morală. În consecinţă, trebuie să existe şi forme de luptă împotriva corupţiei dincolo de/până la penalizări tipic juridice.
Problema sincopei în combaterea la nivel etic, moral, a corupţiei pe plan mondial, dar mai ales în societăţi ca a noastră, care încă nu și-au însușit normele vieţii democratice și ale civismului, este remarcată și de autori străini: „Oare toate naţiunile de pe glob îmbrăţişează strategii de management etic? Da, dar în primul rând din perspectiva combaterii corupţiei prin legi, reguli şi regulamente. Limitele acestei abordări sunt evidente. Ea reduce comportamentul etic la forma sa minimală (nu încălca legea sau regulamentele) şi încurajează o abordare îngustă, legalistă a definirii comportamentului acceptabil.”[7]
Explicaţia pentru această abordare îngustă, legalistă, este că prevederile în domeniu sunt create de juriști, așa cum se constată și din recomandările Comisiei Europene din 2005, pentru România, într-un raport de monitorizare: „Legislaţia existentă în domeniul luptei anticorupţie trebuie aplicată riguros, iar corupţia din structurile de aplicare a legii trebuie atacată ferm. Mai mult, trebuie să existe o implementare total transparentă, responsabilă şi strictă a tuturor codurilor etice şi deontologice pentru funcţionarii publici, însoţită de o aplicare consecventă a pedepselor penale pentru a transmite un mesaj puternic de descurajare a faptelor de corupţie.”[8]
Desigur, toate aceste elemente subliniate sunt cât se poate de necesare și de bine-venite, având în vedere vidul legislativ existent în prealabil și lipsa de reactivitate a cetăţenilor din societatea românească postdecembristă. La acestea se adaugă prea vagul simţ al răspunderii sau al cinstei, ca urmare a unei mentalităţi vechi, dinainte de 1989, în care Statul, ca o entitate abstractă care deţinea marele avut al tuturor și administra totul, putea fi jefuit fără conștiinţa a ceea ce este jaful sau fără mustrarea de conștiinţă pentru gravitatea jafului faţă de o persoană.
Este necesar ca, într-o organizaţie sau instituţie, să existe o cultură organizaţională bine articulată, inclusiv în aspectele etice, care să fie benefică activităţii, obiectivelor și misiunii acelei organizaţii; să-și selecteze membrii conform standardelor sale și să redreseze atitudini sau comportamente „centrifuge” comandamentelor sale.
Și totuși, există anumite elemente și pârghii utile ce pot responsabiliza și produce o conștientizare de către angajaţi, funcţionari publici, manageri etc. cu privire la fenomenul negativ al corupţiei: introducerea unor criterii etice în planul strategic al organizaţiilor; training-urile și coaching-urile cu conţinut etic; introducerea managementului etic în administraţie; instituirea unor comitete de etică și a unor supervizori; organizarea periodică a unor audituri; informarea opiniei publice cu privire la aceste aspecte etice; înfiinţarea de publicaţii de profil și de acţiuni de conștientizare în spaţiul public, în media; implementarea concretă, cu rol preventiv, a codurilor etice ale organizaţiilor, cooptarea tuturor membrilor lor în a fi vigilenţi, a nu tolera asocieri în scop infracţional și a le denunţa pe cele de care au cunoștinţă.
Metodele tipic etice pentru combaterea și/sau prevenirea comportamentului infracţional sunt crearea unei culturi instituţionale anticorupţie și educarea caracterelor – sugerează eticianul V. Mureșan. În acest sens menţionează beneficiile introducerii în cultura noastră organizaţională a managementului etic.
Ca nouă disciplină, managementul etic este o ramură a managementului ce presupune formarea și promovarea unei culturi etice la locul de muncă și care urmărește îmbunătăţirea structurilor organizaţionale și a proceselor decizionale. El se ocupă de crearea metodelor și instrumentelor de conducere ce contribuie la dezvoltarea etică a unei organizaţii și la alegerea direcţiei de dezvoltare. Managementul eticii presupune auditul etic, adică descrierea şi analizarea situaţiei etice curente a organizaţiilor, apoi determinarea situaţiei dezirabile şi decizia asupra măsurilor pentru a o atinge, în perfectă concordanţă cu celelalte forme de management. Aceasta înseamnă dezvoltarea etică a organizaţiei.
Managementul eticii e rezultatul impregnării tot mai vizibile a organizaţiilor cu responsabilitate/moralitate; responsabilitatea aceasta e privită nu doar ca element decorativ, ci ca o condiţie indispensabilă existenţei lor. O organizaţie demonstrează responsabilitate morală atunci când îşi subordonează interesele proprii interesului societăţii.[9]
În esenţă, s-ar cuveni ca, în societatea noastră, dezvoltarea gândirii morale critice și asimilarea de metode de decizie etică să devină obiective explicite în unităţile de învăţământ preuniversitar și universitar, iar apoi și în instituţii și organizaţii, prin training-uri de specialitate cu angajaţii; de asemenea, ar trebui și ar fi cu putinţă să se instituie exerciţiul dezbaterilor morale publice, pe teme de interes larg sau general, cu concursul unor media lucide și neutre; în sfârșit, ar trebui reevaluate și îmbunătăţite criteriile morale din instituţiile românești, de la universităţi la Parlament, de la ministere la tribunale, cu concursul unor comisii de etică și de audit judicios constituite.
Toate acestea se află, în final, sub semnul dezirabilului, însă umanitatea nu a renunţat niciodată la un orizont mai înalt al dezirabilului, chiar inaccesibil, pentru a avea un reper de modificare a realului dezamăgitor. Dezirabilul este echivalentul moral pentru Steaua Nordului – reperul nelipsit al navigatorilor de pe oceanele lumii.
