Deși ideea demnităţii umane poate părea relativ nouă pe scena istoriei, ideea valorii omului are o istorie consistentă, după cum ne-o confirmă naraţiunea Genezei biblice, Cicero, Kant și alţii[1].
Definirea acestei valori însă ne pune constant în dificultate și rămâne o provocare recunoscută curent: ce este demnitatea umană – o atitudine nobilă și stabilă, integritate morală, statut elevat sau un statut existenţial?
Poate uneori zâmbim când auzim artiști contemporani referindu-se la „valoarea” lor în propriul text artistic și ne amintim de proverbul românesc legat de izul laudei de sine. Care este acea demnitate profundă, de neatins?
Pentru a răspunde, vom încerca o explorare mai degrabă existenţială și practică.
În vocabularul de astăzi, ideea de demnitate suferă din pricina semnificaţiilor contradictorii. Ca un ecou al exemplului biblic al lui Lameh (descendent al lui Cain), care, umflat de importanţă, pretindea mai mult decât i se cuvenea, și epoca noastră este martora unei inflaţii similare a valorii de sine. Această concentrare exagerată pe sine, o formă modernă de idolatrie, se manifestă într-o lume în care vanitatea este celebrată și superficialitatea se deghizează adesea în virtutea eficienţei. Într-un astfel de peisaj, urmărirea demnităţii autentice devine obscură, pierdută în clamarea pentru recunoaștere și respect.
Pe acest fundal al valorilor distorsionate, avem nevoie de repere autentificate. Iar atunci când căutăm verificarea demnităţii practice în oameni, o explorare a vieţilor celor care, din punct de vedere istoric, au fost consideraţi cu adevărat demni devine nu doar relevantă, ci și necesară.
Evadarea de pe un drum fără ieșire[2]
În secolul al XIX-lea, în SUA, demnitatea sclavilor nu era considerată inerentă umanităţii lor (aceasta era de obicei considerată inferioară). În 1849, Araminta Tubman, cunoscută sub numele de „Minty”, se ruga ca Dumnezeu să intervină în modul în care stăpânul ei le trata. Minty se născuse într-o familie de sclavi din Maryland, în jurul anului 1820. Demnitatea era un privilegiu al stăpânilor ei. La începutul vieţii sale, Minty a cunoscut brutalităţile sclaviei – de la faptul că a fost angajată ca infirmieră la o vârstă fragedă și până la faptul că a suferit la 12 ani o rană la cap care i-a schimbat viaţa și care a lăsat-o cu afecţiuni cronice. Cu toate acestea, aceste adversităţi nu au făcut decât să-i alimenteze hotărârea. Pentru că stăpânul nu s-a schimbat în urma rugăciunilor, ea a început să se roage să fie scăpată de acel stăpân. La puţin timp, stăpânul a murit, ceea ce a provocat multă incertitudine în administrarea plantaţiei. Văzându-și viaţa și familia în pericol, Minty și-a plănuit evadarea, ca să nu fie vândută mai spre sud. Astfel, a pornit într-o călătorie periculoasă spre Pennsylvania, prin intermediul Căii Ferate Clandestine. Acesta nu a fost doar un zbor spre libertate, ci primul pas într-o misiune mai amplă de eliberare. Un prim gest după eliberare a fost să-și schimbe numele în Harriet, în onoarea noului statut de om liber. Însă, pentru ea, „libertatea părea goală dacă nu o putea împărtăși cu oamenii pe care îi iubea”, așa că s-a hotărât să se întoarcă și să-și salveze prietenii și familia.
În timpul vieţii ei, Harriet a fost supranumită „Moise” de aboliţionistul William Lloyd Garrison, deoarece, la fel ca Moise din Biblie, a condus acest popor din sclavie spre libertate.[3] Pe parcursul unui deceniu, ea a condus aproximativ 70 de oameni înrobiţi spre libertate, inclusiv pe propriii ei părinţi, și a oferit instrucţiuni care i-au ajutat pe mulţi alţii să evadeze. Folosirea strategică a Căii Ferate Subterane, o reţea de rute secrete și case sigure, a fost marcată de un curaj și o abilitate extraordinară.
Rolul ei s-a extins în timpul Războiului Civil, când a servit ca cercetaș, spion, asistentă medicală și chiar agent de gherilă pentru armata Uniunii, folosindu-se de cunoștinţele sale despre geografia și societatea sudistă. După război, activitatea ei de susţinere nu s-a diminuat, ea îndreptându-și atenţia către chestiunea votului femeilor și continuându-și lupta de o viaţă pentru egalitate și dreptate.
Cu harpa în Babilon
Pe bătrânul continent, la nici un secol mai târziu, în București, în 1923, în familia lui Eugen Lovinescu și a Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu se naște Monica. Aripile unei tinereţi demne s-au ciocnit de flagelul comunist, din pricina căruia a plecat în Franţa în 1948, unde a cerut azil politic. Începând din 1951 și până în 1974, a colaborat la emisiunea în limba română a Radiodifuziunii Franceze, iar din 1962 a colaborat la Radio Europa Liberă, unde a avut două emisiuni săptămânale, care au rămas în memoria colectivă a românilor contemporani cu ea: „Actualitatea culturală românească” și „Teze și antiteze la Paris”. S-a impus nu doar ca eseist și critic, ci și ca un far al gândirii libere. Implicarea sa la Radio Europa Liberă a poziţionat-o ca un adversar formidabil al regimului comunist din România, ceea ce a făcut ca, în 1977, să devină victima unei tentative de asasinat.
Mai târziu, după Revoluţie, reflectând la viaţa sa în exil, și-a publicat jurnalele sub titlul „La apa Vavilonului”. Discutând cu Doina Jela, a explicat titlul sub care a publicat jurnalul: „La apa Vavilonului, șezusem și plânsem. Ce imagine a exilului e mai grăitor-biblică decât aceasta? Or, cum viaţa mea s-a desfășurat în cea mai mare parte sub semnul exilului, titlul mi s-a impus de la sine. Cu atât mai mult cu cât m-am străduit să adaug câteva file […] la istoria unui fenomen nemaicunoscut la noi în asemenea proporţii; un exil de mii și mii de români răspândiţi pe atâtea ape al [sic!] Vavilonului de-a lungul a vreo jumătate de secol.”[4]
Ce a făcut-o ca, alături de soţul ei, Virgil Ierunca, să realizeze săptămânal o emisiune radio adresată poporului pe care îl părăsise? Ar fi putut să savureze libertatea singură. În schimb, a ales să trimită raze de lumină și să păstreze flacăra speranţei vie, iar angajamentul său de neclintit pentru promovarea libertăţii de exprimare și a idealurilor democratice în faţa unui regim opresiv ilustrează un respect profund pentru valoarea intrinsecă a fiecărui individ. Prin faptul că le-a dat voce celor reduși la tăcere și a susţinut principiile libertăţii intelectuale, acţiunile Monicăi Lovinescu, deși n-au scos la propriu oamenii din regimul opresiv, au alimentat speranţa, au cultivat curajul dorului de libertate și au reafirmat inerenta demnitate umană pe care regimul comunist o oprima. Acestea au fost acordurile harpei ei pe malurile Babilonului. Viaţa ei subliniază ideea că demnitatea nu este doar un drept inerent, ci este ceva ce trebuie apărat și promovat în mod activ, în special în mediile în care este ameninţată.
La școală printre gloanţe
Mult mai aproape de prezent, ne vorbește despre demnitate Malala Yousafzai, care ne arată altă faţă a demnităţii – dreptul la cunoaștere și la autodeterminare, indiferent de sex. Născută în 1997 în Pakistan, Malala este cunoscută pentru rezistenţa împotriva interdicţiei talibanilor de a permite educaţia fetelor. Curajul cu care a luat cuvântul susţinând dreptul fetelor la educaţie a făcut-o și pe ea să treacă printr-o tentativă de asasinat la doar 15 ani. A supravieţuit și a continuat acţiunile de promovare a dreptului la educaţie pentru toţi, devenind cea mai tânără laureată a Premiului Nobel în 2014.
Vorbind în faţa Adunării Naţiunilor Unite, la 12 iunie 2013, Malala Yousafzai și-a exprimat devotamentul neclintit faţă de cauza educaţiei, în special pentru fete: „Nu vorbesc în numele meu, ci în numele tuturor fetelor și băieţilor. Îmi ridic vocea – nu ca să strig, ci ca aceia fără voce să poată fi auziţi. Cei care au luptat pentru drepturile lor: dreptul de a trăi în pace, dreptul de a fi trataţi cu demnitate, dreptul la egalitate de șanse, dreptul de a fi educaţi.”
Povestea Malalei nu este doar o poveste despre curajul personal, ci și o poveste despre puterea educaţiei de a ridica indivizi și societăţi, precum și un memento al luptei continue pentru egalitatea între sexe și dreptul la educaţie. Cuvintele ei reflectă idealul ei ferm de a promova și a asigura oportunităţi educaţionale pentru toţi, în special pentru fete, precum și credinţa ei în puterea transformatoare a educaţiei pentru a crea o lume mai echitabilă.
Demnitatea vieţii trăite
Ce le dă demnitate acestor oameni? Rezilienţa lor de neclintit și concentrarea fără egoism în slujba celorlalţi, curajul și perseverenţa lor, integritatea și impactul lor. Prin rezistenţa lor neobosită și prin angajamentul lor altruist, aceste personalităţi nu numai că au susţinut libertatea fundamentală a conștiinţei și exprimarea acesteia, ci au evidenţiat și rolul esenţial al conștiinţei morale în definirea umanităţii noastre. Omenirea, creată de la început după chipul divin, a decăzut în faliment moral, transformând demnitatea dăruită prin creaţie într-o formă grotescă de autoidolatrie. Cu toate acestea, viaţa și moartea sacrificială a lui Iisus Hristos ne-au oferit o cale de a ne recăpăta statutul, dar și conștiinţa practică de copii ai lui Dumnezeu. Când oamenii reflectă în viaţa lor, mai mult sau mai puţin intenţionat, dar în mod constant, acest act suprem prin care demnitatea umană a fost recuperată ca aspiraţie, dar și ca actualitate, vieţile lor devin vieţi ale dăruirii, care reconfirmă demnitatea umană inerentă – viaţa celuilalt merită sacrificiul de a-mi da viaţa pentru el.
Pe cruce, în faţa ispitei de a Se sluji mai mult pe Sine sau pe ceilalţi, Iisus a ales omenirea. Dăruirea de sine a lui Hristos este întruchiparea caracterului lui Dumnezeu, un dar de viaţă pentru umanitate. Atunci când oamenii imită această dăruire dezinteresată, așa cum a făcut Iisus pentru lume, ei reflectă o fărâmă din acea demnitate supremă asupra lor și asupra celorlalţi. Prin urmare, cei care-L reflectă pe Dumnezeu în caracter nu consideră că persoana lor merită mai mult decât a altora, iar cei care-L urmează pe Dumnezeu își exercită neabătuţi conștiinţa slujirii aproapelui. Atunci se recuperează ceva din demnitatea cu care am fost înzestraţi la creaţie.
Laurenţiu Nistor analizează conceptul de demnitate umană prin prisma unor figuri istorice și contemporane, ilustrând cum valorile și acţiunile noastre zilnice pot afirma sau submina acest ideal esenţial.
