Pentru că aș vrea să tragem concluzii și să ne formăm opinii după ce privim oamenii în ochi, după ce stăm lângă ei, după ce îi ascultăm și vorbim cu ei. Pentru că aș vrea să nu mai fim dominaţi de frici egoiste, ci să înţelegem că dragostea găsește soluţii mai bune decât găsește frica.

Am zăbovit secunde bune în faţa fotografiei cu tabăra Petra Olympou acoperită de zăpadă. În faţa ochilor aveam cortul familiei Marko, din Siria, despre care scriam aici că era la fel de curat și de ordonat precum casele noastre, doar că… nu era o casă. Mă uitam la cortul dărâmat înspre interior, copleșit de atâta zăpadă, și m-a cuprins o nostalgie ciudată. În minte mi se derulau, ca într-un film, imagini statice din tabără. Buzele arcuite în jos ale unuia dintre unchii Marko. Obrajii luminoși ai mamei lui Sipan. Ochelarii tatălui lui Sipan, care îţi atrăgeau atenţia la cei doi ochi sfredelitori, dar blânzi. Râsetul năzdrăvan al surioarei lui, care, după ce mi-a cântărit intenţiile cu detectorul inocenţei unui copil de 5 anișori, a început să îmi aducă bomboane și să insiste să le primesc, că ea mai are…

Dumnezeu știe de câte ori s-a prăbușit și-apoi s-a ridicat iar speranţa în acest cort. Acum se prăbușise cortul, din fericire gol.

tabara_olympu_web

Locatarii au fost mutaţi, împreună cu toţi ceilalţi refugiaţi din tabără, într-un hotel (de nici nu mai contează câte stele) în Katerini sau în Volvi. Gândul că oamenii aceia au un acoperiș deasupra capului îmi șterge orice nostalgie nelalocul ei. Nu mai stau în frig, nu mai șuieră vântul ca un geamăt peste corturi. Vor avea apă caldă și nu vor mai trece prin frig ca să ajungă la ea. Vor face duș undeva în interior și nu îi va paște răceala, meningita sau pneumonia fiindcă le-a dat prin cap să se spele.

Yazidiţii sunt oameni curaţi. Am văzut asta cu propriii ochi atunci când am fost găzduită de o familie refugiată, la ei în cort, pentru o noapte. Fetele familiei erau și ele, ca mulţi alţii din tabără, prietene cu Mihai Brașov, omul datorită căruia am ajuns în mijlocul acestor refugiaţi și a cărui prezenţă o simţeam în tabără, deși el nu era acolo.

Imediat ce am coborât din microbuz, o ceată mică de copii a început să chiuie și să întrebe „Michael? Is Michael here?” Nu mi-a luat mult să mă prind că îl căutau pe Mihai. „Nu, Michael n-a putut veni de data asta…”, am răspuns, rușinată de tristeţea sinceră care le apărea pe chipuri când le spuneam asta. La a cincea întrebare identică mi-aș fi dorit deja să am puteri magice și, din două mișcări, în spatele ușii culisante a mașinii, să fac să apară omul pe care îl căutau. Știam și eu de ce: Mihai îi iubește pe refugiaţi.

Deși meseria lui este aceea de pastor, și o îndeplinește cu pasiune în biserica adventistă de ziua a șaptea de pe strada Labirint, din București, anul acesta Mihai a petrecut aproape 500 de ore, ca voluntar, alături de refugiaţi. N-aș fi aflat numărul de ore dacă Mihai n-ar fi ajuns finalist pentru titlul de „Voluntar al anului” la Gala Naţională a Voluntarilor 2016. (E important să știm că evenimentul se desfășoară în cadrul proiectului „V.I.S.S – Voluntariat în Servicii Sociale”, proiect cofinanţat printr-un grant din partea Elveţiei prin intermediul Contribuţiei Elveţiene pentru Uniunea Europeană extinsă.)

M-am bucurat să văd că 932 de oameni l-au votat drept voluntarul anului până la ora la care scriu, pentru că lucrul acesta crește șansele ca misiunea în care crede Mihai să ajungă cunoscută de publicul larg, poate chiar de oamenii aceia care semănau fără discernământ frica de refugiaţii care ar fi invadat Europa, ca să se îmbogăţească și ca să o islamizeze. „În dragoste nu este frică”, îmi spunea Mihai, într-o conversaţie despre nominalizarea lui. Dictonul lui e bazat pe aceeași Scriptură pe care a interpretat-o ca un îndemn să fie voluntar încă din copilărie.

„Așa am fost crescut la noi în familie”, îmi zicea. Pe măsură ce depăna amintiri, parcă vedeam un băieţel brunet scrijelind cu creionul pe pereţii casei lui și imaginându-și că scrie în arabă. Îmi povestea că de mic copil l-a atras cultura orientală și că, deși îi lipsește vocabularul, a învăţat cum să scrie și să citească în arabă.

În 2015, participa la o convenţie ASI când a auzit că e nevoie de voluntari în Lesbos. „Atunci am simţit că trebuie să fac ceva!” În două săptămâni era în Grecia, alături de voluntarii detașaţi de ONG-uri internaţionale pentru a primi refugiaţii care supravieţuiau periculoaselor evadări pe mare, cu băcile pneumatice.

S-a întors de acolo bântuit de imaginile în care clocoteau istorii tulburătoare de viaţă. Și le-a împărţit cu noi, în redacţia Semnele timpului. Dar nimic nu ne-a atins mai puternic decât un „suvenir” care ne-a adus lacrimi în ochi și pe care îl ţinem acum la vedere în birou: o vestă de salvare a unui copil, însemnată cu markerul: „Suria”.

Istoria nu are final pentru că nici drama yazidiţilor nu s-a încheiat încă. Însă fiecare dintre noi poate face câte ceva pentru a grăbi sfârșitul suferinţelor acestor oameni.

L-am votat pe Mihai, ca să aibă ocazia să spună în foruri cât mai înalte despre refugiaţi și cauza lor. Pentru ca oameni a căror putere este mai mare decât cea a cuvântului scris să se simtă îndemnaţi să își exercite influenţa spre bine.

Am observat că sistemul de vot al Galei vine și cu unele impedimente născute din dorinţa de a împiedica fraudarea. Nu se poate vota de mai multe ori de pe același IP, nici chiar de pe același router. Asta înseamnă uneori că doi colegi de birou nu pot vota amândoi, ceea ce nu e tocmai OK. Însă situaţia poate fi remediată dacă se votează de pe telefonul mobil, folosind pachetul de date.

Link-ul la care se poate vota este acesta: http://www.galavoluntarilor.ro/finalist/mihai-brasov-1000

Vor fi oameni care simt că e prea puţin să dea doar un vot. Lor le spun că ADRA România are pregătite un camion și două microbuze, pe care le pot umple cu ajutoare care să fie transportate, cel mai probabil la începutul anului viitor, la refugiaţii care, deși au fost mutaţi, încă au nevoie de haine groase și de medicamente de uz frecvent. Cei care doresc să ajute, pot face acest lucru contactând echipa ADRA.

Pentru Mihai, faptul că acum se află în România nu înseamnă finalul implicării lui, ci o schimbare a frontului. Se străduiește să le transmită oamenilor că frica generalizată este mai explozivă decât o bombă, dar că dragostea o poate dezamorsa. „Dragostea te poate face să treci peste frică. Când iubești omul, nu te mai temi de nimic.” O bucăţică din sufletul lui Mihai este în clipul de mai jos, pe care l-a filmat în tabăra yazidiţilor și l-a editat chiar el: