Unele păcate au „devenit” atât de mici sau minore încât nu mai atrag atenţia în niciun fel. Le acceptăm, îmbrăţișându-le ca și cum fac parte din ordinea firească a lucrurilor.

În ultimul timp, presa internaţională s-a oprit asupra unui caz care generează sentimente oscilante. Un amestec de indignare și milă este creat ca urmare a readucerii în memoria publică a unei orori istorice peste care s-a așternut între timp uitarea. Atunci când pe umerii cuiva stă responsabilitatea a 300.000 de vieţi umane irosite este greu de găsit circumstanţe atenuante. Aceasta este situaţia lui Oskar Groning, cunoscut drept „contabilul de la Auschwitz“. Acum are 93 de ani, o vârstă la care unii ar putea să fie mai indulgenţi cu privire la istoria tinereţii sale. În cadrul procesului care se derulează în momentul de faţă în Germania, Groning a declarat că rolul său la Auschwitz era doar să numere banii confiscaţi de la deţinuţi. Nu neagă că a asistat la ucideri în masă, dar nu recunoaște că ar fi participat direct la genocid.

Spre deosebire de un alt criminal de război precum Adolf Eichmann, care, prin refuzul său de a-și recunoaște vinovăţia, a determinat-o pe Hanne Arendt să vorbească de „banalitatea răului“, Groning pare să fie ceva mai predispus la remușcări. Dar nu prea mult. „Cer iertare. Sunt vinovat moral, însă dacă sunt vinovat în termeni penali, asta va trebui să decideţi dumneavoastră“, le-a spus fostul ofiţer SS judecătorilor. Admite, prin urmare, o vinovăţie morală ca rezultat al faptului că a executat ordinele superiorilor. Cu alte cuvinte, este vinovat și nu prea. Vorbind în termeni teologici, a păcătuit, dar nu prea mult.

Păcate și ierarhii

Păstrând proporţiile, aceasta este de fapt o atitudine generalizată în societate. Predispoziţia spre o ierarhizare a vinovăţiilor ne face să ne acomodăm conștiinţa cu unele păcate pe care nu le considerăm atât de grave precum altele și pe care le putem justifica prin faptul că am fost supuși presiunii sau prin acreditarea ideii că toată lumea face acel lucru. Astfel putem, fără eforturi intense, să trăim o viaţă dublă, mascată de o moralitate de suprafaţă. Uneori, nici nu mai suntem capabili să descifrăm mecanismul de funcţionare a sinelui.

Pe acest fond, este relativ simplu să părem „oameni de treabă“, chiar foarte religioși, cu potenţial crescut de justificare a propriilor noastre derapaje. Și ce ne este cel mai la îndemână dacă nu desemnarea altora ca vinovaţi? Eichmann, prin 1960, sau Groning, în prezent, au demonstrat că poate fi minimalizat un rău săvârșit, indiferent de cât de groaznic este, îndreptând degetul acuzator în altă parte.

Păcatul nostru cel de toate zilele

Admiţând că a asistat pasiv (deși a făcut mai mult de atât), Groning este vinovat. El și mulţi alţii asemenea lui au încurajat un sistem de exterminare prin lipsa lor de rezistenţă. Au preferat tăcerea și anihilarea conștiinţei. Ar fi ceea ce în teologie se numește păcatul prin omisiune. În privinţa criminalilor de război lucrurile sunt destul de clare. Vinovăţia acestora a fost stabilită cu decenii în urmă de tribunalul internaţional de la Nurenberg.

Mai dificil de abordat este o altă faţă a vinovăţiei umane. Nu se simte aceeași fermitate de condamnare în privinţa unei sumedenii de „păcate mici“, tolerabile din punct de vedere social, cu care convieţuim. Unul dintre acestea este abordat de pastorul Jason Todd pe site-ul Relevant Magazine. În opinia lui, păcatul pe care îl invocă este atât de ignorat, încât a devenit uriaș prin efectele sale. Chiar și biserica îl trece adeseori cu vederea. Se numește lăcomie. Avem tendinţa să ne gândim la această trăsătură a fiinţei umane ca la o formă de exces manifestată în alimentaţie.

În opinia pastorului, lăcomia ne este mult mai familiară decât suntem dispuși să recunoaștem. „Aceasta survine odată cu nemulţumirea faţă de ceea ce ai în farfurie, în patul conjugal sau în contul bancar. Pentru că nu sunt mulţumit cu partea mea, atunci caut o porţie mai mare. Dar, pentru că fiecare porţie este o parte finită a unui întreg finit, urmăresc în mod constant un exces care nu poate satisface.“

În consecinţă, chiar și creștinii au căzut în ceea ce Todd  numește „boala din proverbe“. Este vorba despre un text biblic din cartea Proverbelor (Prov. 30:15), care se referă la o lipitoare care are două fete și care permanent cere „Dă! Dă!“. Așa îi percepe Todd și pe creștinii care vorbesc despre lucrurile cerești, dar tânjesc după cele pământești.

Spre ce îndreptăm degetul acuzator?

„Visul american“, într-o formă sau alta, a devenit parte integrantă a societăţii globale. Case mari, mașini noi, conturi bancare cu multe cifre au devenit un deziderat comun. Despre aceasta vorbește și Jeremy Bridges, autor al unor bestsell-uri importante, care face trimitere la așa numitele „păcate respectabile“. Este vorba de aceeași atitudine de acomodare cu greșeli pe care Biblia le condamnă în mod explicit, dar pe care creștinii au învăţat să le tolereze. Și el, asemenea lui Todd, pune în tandem nemulţumirea cu lăcomia, apreciind că acestea deţin un rol erodant în viaţa oricărei fiinţe umane.

Tot ceea ce distruge fiinţa umană este un rău în sine, indiferent că se face frontal sau subversiv. Cert este că „vulpile cele mici strică via“, oricât de „securizată“ ar fi aceasta. Prin această expresie, Cântarea Cântărilor demască definitiv orice tentativă a fiinţei umane de a privi acuzator doar la viciile sau erorile capitale.