„Totul e mărginit, durerea nu.” (Mihai Eminescu, Cugetări)

Îmi amintesc o întâmplare din copilărie care mi-a arătat pentru prima dată, cred, felul în care un om credincios poate, totuși, după o viaţă de evlavie, să nu-L cunoască pe Dumnezeu. Era cineva apropiat bunicilor mei și matur, care suferea după decesul mamei sale și care le-a spus că s-a supărat pe Dumnezeu; pentru că doar atât îi ceruse – să nu-i ia mama –, iar El nu a vrut să-i asculte rugăciunile…

„Acum, cunosc în parte…”

Sigur că nimeni nu poate susţine că-L cunoaște deplin pe Dumnezeul infinit, necreat, nepieritor, atotputernic, atotcunoscător, atotprezent etc. Însă voia Lui pentru viaţa noastră, așa cum reiese din Cartea Sfântă, ni-L poate revela suficient cât să ne clădim viaţa de credinţă pe o cunoaștere autentică, deși limitată; putem ști destul despre voia divină ca să alegem în cunoștinţă de cauză. Apoi ni se vorbește despre creșterea în credinţă, maturizarea și lepădarea a ceea ce „era copilăresc” (1 Corinteni 13:1). Iar procesul acesta în doi timpi, al cunoașterii și al credinţei, care începe aici, în lume, se va continua în veșnicie.

Ceea ce m-a surprins pe mine la atitudinea despre care am relatat, iar apoi la altele asemănătoare – în care unii oameni se supărau, se revoltau sau Îl judecau pe Dumnezeu – era că păreau să se raporteze la El mai degrabă ca la un Moș Crăciun care nu-și face datoria, care-i dezamăgește, decât ca la Divinitate. Lipsea reverenţa faţă de Creator; se tocise recunoștinţa pentru Tatăl de la care primiseră tot ce le părea de la sine înţeles ori meritat; lipsea solemnitatea faţă de divinul Judecător al păcatelor noastre; se terminase răbdarea de a aștepta momentul înţelegerii a tot ce se petrece pe aici, odată cu împlinirea planului Mântuitorului. În alte cuvinte, lipsea creditarea pe care s-ar cuveni să o acordăm oricui ne pare de nădejde, cu atât mai mult Lui. Or, creditarea aceasta este, de fapt, un alt cuvânt pentru „credinţă”.

Poate părea surprinzător că Dumnezeu îi compară pe cei mai credincioși slujitori ai Lui cu niște vase alese, lipsite de conștiinţă; nici măcar cu niște animale dotate cu oarecare gândire și simţire; numai că aceste vase devin miraculoase când sunt umplute cu Duhul Sfânt. Asemenea vase nu spun despre olar: „El nu se pricepe” (Isaia 29:16), ci se lasă modelate de el întrutotul.

Apostolul Pavel ilustrează, poate, cel mai elocvent atitudinea smerită de ascultare și creditare a Divinităţii atunci când nu înţelegem noima ascunsă a lucrurilor. „Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin. (1 Corinteni 13:12)

Pavel trimite la limitările obiective, ce ţin de natura noastră și de lumea în care trăim, și care ne împiedică să vedem deslușit totul. Dar să ne punem întrebarea: Ce anume vom vedea și vom cunoaște deplin? Se discută mult despre a vedea chipul, faţa lui Dumnezeu, o revelaţie vizuală magnifică, fără precedent, rezervată îngerilor. Însă vederea aceea pare să cuprindă mult mai mult: chiar caracterul lui Dumnezeu și, implicit, dreptatea Lui. Acestea sunt acele „lucruri care nu se văd” acum, cu ochii omenești și cu mintea noastră limitată (Evrei 11:1), dar în care nădăjduim și în care ne putem încrede ca fiind ale Lui. Iar încrederea aceasta ne lămurește chiar definirea credinţei; certitudini sau demonstraţii logice nu pot exista aici. În schimb, apropiindu-ne de asemănarea iniţială cu El, cea dinainte de păcat, cu o natură umană reabilitată în Cer, vom avea șansa unei vederi și unei cunoașteri depline.

„Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre…”

Nimeni nu poate susţine că înţelege raţiunile misterioase ale lui Dumnezeu și judecăţile aplicate oamenilor. Dar nici nu ar trebui să se comporte ca și cum ar putea sau ar trebui să-i fie explicate. Există personaje ale Scripturilor care-și mărturisesc nedumerirea și care arată că ar proceda altfel, dacă ar fi să decidă singure: Solomon constată că, pe lumea asta, uneori le merge bine celor răi și suferă cei buni, că până și realizările oamenilor au la bază sentimentul pizmei, că totul pare „deșertăciune și goană după vânt” (Eclesiastul 4:4); Iov îl provoacă pe Dumnezeu la a-i dezvălui sensul suferinţei lui; Ezechia se simte nedreptăţit că trebuie să moară și mai cere o dispensă; cei doi apostoli ai lui Iisus, Iacov și Ioan, denumiţi „fiii tunetului” consideră că niște necredincioși ar trebui trăsniţi pe loc de un fulger divin etc.

Motivul pentru care ar trebui să ne suspendăm judecăţile și presupunerile cu privire la unele evenimente neînţelese din viaţa oamenilor, din propria viaţă, este că nu putem avea viziunea de ansamblu a tuturor cauzelor, condiţiilor, influenţelor, motivaţiilor, intenţiilor și consecinţelor, implicate în toate și în toţi. Iisus a fost întrebat cine a păcătuit încât să determine nașterea unui orb: el sau părinţii?. Iisus răspunde că nimeni, ci că, în acest caz, se arată în el lucrările lui Dumnezeu (Ioan 9:3).

Acest răspuns nu alungă misterul, dar ne arată complexitatea lui și alungă tendinţa noastră de a judeca simplist lucrurile. Cu siguranţă, am avut în propria existenţă experienţe neplăcute, poate dureroase, care și-au arătat mai târziu o nebănuită faţetă educativă, corectivă, binefăcătoare; este sensul expresiei înţelepte: „Tot răul e spre bine.” O boală te poate vindeca de unele defecte de caracter; o pierdere te poate ajuta să te regăsești pe tine; unele lipsuri îţi pot aduce o îmbogăţire interioară; o lezare sufletească te poate cizela și ridica la un nivel mai înalt de umanitate; un accident te poate face mai încrezător în grija Lui pentru tine; o ameninţare te poate face curajos.

Nici Iisus Hristos nu a cunoscut pe deplin rostul tuturor întâmplărilor din existenţa Sa pământeană; dovadă sunt cuvintele rostite pe cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Marcu 15:34). Însă rămâne exemplară atitudinea de smerire și îndurare, încrederea neclintită în Tatăl: „În mâinile Tale Îmi încredinţez duhul” (Luca 23:46).

Ar fi suficient să preluăm, în cunoscuta atitudine dezirabilă imitatio Christi, această abandonare plină de speranţă și încredere pentru tot restul vieţii, pentru ca viitorul nostru să se însenineze. Nu pentru a fi scutiţi de orice necaz, dar pentru ca, pe acest adevărat câmp de bătălie al vieţii, să avem parte de mângâiere.

„Pentru că judecăţile Lui sunt adevărate și drepte”

Pentru credincios, un indiciu al faptului că Dumnezeu este drept este tocmai perspectiva Judecăţii de Apoi, care se dovedește singura deplin cuprinzătoare pentru toate cazurile și destinele întreţesute ale oamenilor, în viaţa lor pământească. Din punct de vedere raţional, nu putem imagina o justiţie completă imanentă, pentru că niciun om și nici toţi înţelepţii judecători la un loc nu ar putea cuprinde și gestiona, într-o judecată planetară, cazurile, pricinile omenești intersectate unele cu altele, în destine care compun, de fapt, destinul omenirii. Cum ar putea ei judeca vinovăţia celor ce au purtat războaie, celor ce au condus tiranic, celor ce au ajutat la asta ori s-au supus, celor ce s-au mâniat și au păcătuit, celor ce au fost deopotrivă victime și călăi, celor ce au crezut că fac pe placul lui Dumnezeu când au comis atrocităţi? Și apoi, cine să-i judece pe judecători?

Credinciosul poate avea și pacea gândului și promisiunii că, pentru toate nedreptăţile ce i s-au făcut, va avea parte de un recurs la judecata divină, iar pentru aceasta nu trebuie să se mai tulbure cu adunarea de probe, de martori, pregătirea apărării sau acuzării etc. Este judecata completă și perfectă, care va restabili nu doar dreptatea sa, ci și echilibrul moral al întregului univers locuit. Și aceasta mult dincolo de marginile justiţiei omenești, atât de precare, uneori, încât nici nu mai are nevoie de simbolul zeiţei legate la ochi, pentru a fi imparţială – zeiţa e oarbă din naștere și judecă orbește.

Un alt indiciu pentru faptul că dreptatea lui Dumnezeu este și rămâne fără cusur, că putem să ne încredem în ea chiar când nu înţelegem ce ni se întâmplă și de ce este că Judecata de Apoi despre care suntem avertizaţi în Noul Testament nu va fi urmată de vreun recurs. Mai mult, până și cei condamnaţi vor recunoaște definitiv justeţea justiţiei divine, când se va pleca în faţa lui Iisus Hristos, în ipostaza de Judecător, „orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ” (Filipeni 2:9,10). În plus, oricine va recunoaște că judecăţile divine sunt drepte și adevărate (Apocalipsa 19:2), iar cei mântuiţi vor lua parte la judecată, așezaţi pe scaunul Lui de domnie, alături de El (Apocalipsa 3:21).

Aceste afirmaţii ce apar în ultima carte a Bibliei, în contextul Judecăţii de Apoi și al eliminării răului din Univers, sugerează și adevărata valoare pe care orice credincios umil o are în ochii lui Dumnezeu. Măreţia Lui este necuprinsă, dar nu strivește demnitatea și voinţa noastră liberă, dacă înţelegem că, dincolo de câmpul de bătălie al vieţii, vom putea lua parte la judecata divină.

Toate acestea pot avea un rol revelator în viaţa noastră de credinţă și ne pot aduce în conștiinţă și în simţire ipostaza de Mângâietor a lui Dumnezeu. Nu suntem scutiţi de încercări și greutăţi în bătălie, dar ni se promite că nu vom fi singuri și că vom fi mângâiaţi; că toate cele rele au un sfârșit și o măsură, inclusiv durerea și suferinţa; că ele sunt temporare, sunt doar parte a acestei lumi decăzute, în care adevăraţii copii ai lui Dumnezeu se simt „străini și călători”, năzuind spre adevărata lor patrie (Evrei 11:13,14). Oricine se simte așa ar trebui să se și bucure: și-a descoperit adevărata relaţie cu lumea, și-a căpătat identitatea și se orientează spre cetăţenia de Sus. Purtându-se în lume după cetăţenia cerească, va aduce în jurul său mireasma lumii cerești.

Exprimarea unei speranţe sau credinţe se formulează altfel decât afirmarea unei certitudini; o promisiune are altă structură logică decât o descriere a ceva ce există. Discursul religios al Bibliei nu ne oferă demonstraţii, argumente logice, ci multe și frumoase promisiuni și încurajări, speranţe, credinţe. Și, mai presus de toate, un sens al vieţii și al lumii. Desigur, pentru un individ hiperlogic, discursul biblic poate părea lipsit de sens, pentru că nu furnizează cunoaștere, nu are un rost. Totuși nu ne putem construi viaţa și nu-i putem conferi o dimensiune intenţională doar prin oferta raţiunii și logicii. Avem nevoie de speranţe, dorinţe și alte elemente neraţionale ale gândirii, ca să ne manifestăm deplin ca oameni. Este imposibil, dintr-o perspectivă strict raţională, să descoperim un sens al lumii și al existenţei umane și, mai ales, o dreptate sau nedreptate în tot ceea ce se întâmplă.

Și dacă am decide să ne conducem doar după ceea ce este demonstrabil și am considera că nu avem de-a face în lume nici cu un sens transcendent, nici cu dreptate, nici cu nedreptate, atunci ne-ar fi foarte greu să mai vedem vreun farmec în această existenţă. Cum ar fi să ne limităm la inferenţe de tipul: „Toţi oamenii sunt muritori. Socrate este om. Deci Socrate este muritor.” Totuși, problema „metafizică” ar putea să ne preocupe mai serios dacă, în loc de Socrate, am așeza numele nostru. Când e vorba de noi, mai putem, oare, să nu ne întrebăm de ce mor oamenii?