Dar este de înţeles. Moartea este un subiect care ne este, simultan, atât de familiar și atât de dureros, încât orice mișcare la stânga sau la dreapta faţă de modul în care ne-am obișnuit să îl gândim este o răsucire adâncă și sfredelitoare a cuţitului în rană.
Ca să apere imaginea unui Dumnezeu bun și drept cu toţi, unii au spus că Dumnezeu nu trebuie implicat în povestea acestei femei. A fost, cel mult, o coincidenţă. Fiindcă un Dumnezeu corect nu ar fi putut s-o salveze pe ea, doar pentru că și-a respectat conștiinţa, și să lase să moară aproape trei sute de oameni despre care nimeni nu poate pretinde (și nici nu o face) că și-ar fi meritat soarta.
Cu ce era mai utilă pământului o angajată ONU decât o sută de medici și cercetători în domeniul medical și cu ce greșiseră mamele și copiii care erau la bord? Și de când apără Dumnezeu oamenii pentru că păzesc Sabatul? N-a fost Auschwitzul plin de astfel de oameni? Pe ei de ce nu i-a apărat?
Toate aceste întrebări sunt dureros de pertinente, însă a nega experienţa femeii adventiste nu este răspunsul la aceste întrebări, din câteva motive.
Primul motiv este acela că nu e nevoie să condamnăm bucuria femeii că este în viaţă. Oricine ar fi fost în locul ei, renunţând la zbor dintr-un motiv religios, s-ar fi simţit ușurat că a scăpat cu viaţă și, totodată, bucuros să vadă șansa pe care i-a oferit-o consecvenţa de-o viaţă.
Al doilea motiv este că nu trebuie să-L eliminăm pe Dumnezeu din povestea femeii, ca să-L putem elimina și din povestea mult mai incomodă a prăbușirii avionului. În sensul că, dacă S-a implicat cumva în salvarea ei, Dumnezeu trebuia să-i salveze și pe ceilalţi. Nu e nevoie să-L apărăm pe Dumnezeu asemenea prietenilor neînţelepţi ai lui Iov. Pastorul Nicu Butoi dezvoltă acest subiect în articolul „Unul luat și altul lăsat”.
Al treilea motiv este că experienţa femeii nu pretinde existenţa unui tipar al favoritismului. A face binele nu este o garanţie că Dumnezeu te va răsplăti. Se poate întâmpla și asta, dar la fel de bine poate să nu se întâmple. Și e bine că e așa. Nu răsplata trebuie să mă motiveze, ci frumuseţea principiilor pe care le respect. Plus că religia nu este o piaţă în care dau fapte bune și primesc protecţie și binecuvântări.
O variantă și mai nedreaptă a acestei situaţii devenite un tipar s-a petrecut la începutul istoriei. Creștinismul învaţă că primul om care a gustat moartea a fost Abel, ucis nevinovat de invidiosul Cain, care și-a continuat apoi viaţa (mai mult sau mai puţin) „bine mersi”. De atunci, lista situaţiilor nedrepte s-a lungit crunt și mulţi dintre noi am completat-o prin experienţele noastre de viaţă.
În acest context, cazul femeii adventiste este un instantaneu al realităţii. În timp ce unii suferă cea mai puternică lovitură a vieţii lor, alţii trăiesc cea mai mare bucurie a vieţii lor. E o constantă a vieţii faptul că binele coexistă cu răul. Și chiar dacă aș nega această coexistenţă, neacceptând ideea că a fost voia lui Dumnezeu ca femeia aceea să rămână în viaţă, simpla existenţă a răului va continua, în ochii multor oameni, să ridice semne de întrebare cu privire la dreptatea lui Dumnezeu (teologii au pus aceste probleme sub umbrela conceptului de „teodicee”).
Așezând ordonat toate argumentele, concluzia la care ajung nu este inovatoare, ci una pe care o simt mai bine înrădăcinată atunci când o raportez la propria experienţă: ceea ce dă un sens haosului aparent este credinţa.
Pot avea argumente aparent la fel de solide și ca să cred și ca să nu cred că Dumnezeu e bun și drept. Și când raţiunea mea nu poate face un bilanţ matematic între cele două, credinţa poate să îmi completeze raţiunea. Privind la nedreptatea pe care a fost construit creștinismul – răstignirea Nevinovatului –, îmi dau seama că știm prea puţine despre dragoste și dreptate și că mai avem multe de învăţat. Iar unele lecţii s-ar putea să le zdruncine pe cele vechi din temelii.
Citește și Sabatul sau viaţa?
