„În caz de urgenţă, contactaţi un preot catolic." Prima dată am zâmbit când am citit textul ăsta pe mostra unuia dintre cele 1.000.000 de „carduri de credinţă" pe care le va distribui Biserica Romano-Catolică în Marea Britanie.

Povestea e așa: după ce Papa Benedict a anunţat că anul acesta este „anul credinţei", în care catolicii sunt îndemnaţi să-și reînvie spiritul misionar, Conferinţa Catolică a Episcopilor din Anglia și Ţara Galilor a considerat că e util să producă 1.000.000 de carduri prin care să amintească celor care le vor purta „principiile evanghelice şi datoria de a promova Vestea cea Bună".

Și s-au gândit la o cartelă, de dimensiunea unui card bancar, pe care credinciosul să-și treacă numele în dreptul celor „şase îndatoriri care îi revin în calitate de catolic: a împărtăşi cu alţii bucuria de a-L cunoaşte pe Christos, a se ruga, a participa cu regularitate la Sacramente, a-l iubi pe aproapele ca pe sine însuşi, a face să rodească darurile primite, a ierta aşa cum am fost iertaţi."

În primă fază, PR-istul din mine a concluzionat că, tehnic vorbind, campania este inutilă. Într-o ţară în care crește constant numărul celor care declară că nu au nicio religie, a plasa un set de obligaţii în portofelul puţinilor credincioși pe care care îi mai ai (9% din totalul populaţiei) e ultimul lucru pe care vrei să îl faci. Și-apoi, de ce ar alcătui Departamentul pentru Evanghelizare și Catehizare un text cvasi-doctrinar, pe care să îl dea tot catolicilor?! Și dacă tot îl face, de ce să aibă un design neunitar, neatractiv, și încărcat cu informaţie?

Întrebarea despre design rămâne fără răspuns, însă din fraza „în caz de urgenţă, contactaţi un preot catolic", pot găsi un răspuns pentru celelalte întrebări. Contrar primei mele impresii, fraza nu e un memo pentru credinciosul catolic. Creatorii campaniei spun că informaţia e adresată celorlalţi, care vor ști pe cine să contacteze în caz că posesorul cardului este implicat într-un accident și e nevoie de cineva care să oficieze „ultimele ritualuri".

Ca un produs de sinteză al iconiţei nelipsite din geantă, al brăţarei cu „WWJD?" și al brelocului cu verset biblic, cardul este o declaraţie de apartenenţă la o comunitate și de aderenţă la anumite valori. Altfel spus, e ca un buletin de identitate religioasă. De aceea nu este, în sine, o idee rea, însă are câteva particularităţi care îl predispun la consecinţe nedorite.

Este incontestabil faptul că omul are nevoie de simboluri în viaţă. Ele îi furnizează un conţinut bogat de informaţie, frumos ambalat și pe care omul nu se rușinează să îl transmită altora în această formă (simbolul, ca metaforă, îl protejează de vulnerabilizare).

Cardul credinţei, ca și obiectele religioase amintite mai devreme, poate fi o astfel de metaforă, adică o declaraţie ultra-scurtă a unei identităţi religioase. Defectul lui este însă că mesajul înscris pe el este foarte tehnic, formal, aproape sec. Nu vorbește pe înţelesul sufletului. De aceea este foarte probabil să devină un element de formă, ratându-și astfel scopul pentru care a fost creat.

Acceptarea altor obiecte religioase poate avea însă consecinţe mai profunde. Se întâmplă frecvent ca oamenii să devină pasionaţi de acumularea de tipicuri precum unele ritualuri, expresii, sau obiecte religioase, și să uite că ele trebuie să rămână ceea ce sunt: niște unelte. Dacă ne lăsăm acaparaţi de accesorii, riscăm să nu mai gândim religia dincolo de ele și să ne restrângem câmpul spiritual la niște obiecte. Iar aceasta devine idolatrie și este ceva atât de grav încât există o poruncă între cele zece împotriva ei.