Acest articol este din anul 2008 și a fost publicat într-o ediţie retrospectivă de colecţie Semnele timpului, ianuarie 2018, la împlinirea a 110 ani de la primul număr în limba româna al revistei.
Evenimente recente de pe scena politică internaţională indică faptul că, în paralel cu declinul economiei SUA și cu dezbaterile referitoare la efectele acestui fenomen asupra economiei globale, asistăm și la un recul al democraţiei pe plan mondial. Organizaţii internaţionale ca Freedom House și diverși analiști politici care urmăresc fenomenul trag un semnal de alarmă, afirmând că declinul democraţiei constituie o ameninţare la adresa libertăţii în lume.
La jumătatea lunii ianuarie 2008, organizaţia Freedom House a publicat rezultatele raportului său anual despre libertate în lume[1], care indică un regres important al acesteia în anul 2007. Nivelul cel mai scăzut s-a înregistrat în Asia de Sud, dar a atins cote alarmante și în spaţiul fostei Uniuni Sovietice, în Orientul Mijlociu, în nordul Africii și în Africa Subsahariană. Nominalizarea unor ţări precum Rusia, Pakistan, Kenia, Egipt, Nigeria sau Venezuela este notabilă, deoarece degradarea libertăţii în aceste ţări are largi implicaţii regionale și globale. Dacă luăm în calcul faptul că, din 1994, este al doilea an consecutiv când studiul înregistrează declinul libertăţii pe plan mondial și faptul că raportul dintre ţările care au înregistrat o creștere a scorului și cele care au arătat o scădere a acestuia este cel mai deficitar de la căderea Zidului Berlinului, înseamnă că, după decenii de biruinţe istorice, democraţia – ca formă de guvernare – este în criză. Din 1974, peste 90 de ţări au aderat la valorile democraţiei, făcând ca la cumpăna dintre milenii circa 60% dintre statele independente ale lumii să fie democratice. Speranţa că vom asista curând la un triumf al democraţiei la scară globală atingea cote înalte. Însă, în ultimii ani, valul democratizării ce părea să fi cuprins lumea noastră a fost încetinit de un puternic curent totalitarist, care îi readuce pe susţinătorii democraţiei cu picioarele pe pământ, amintindu-le că este prea devreme pentru a sărbători triumful acesteia. Observatorii fenomenului remarcă faptul că o parte însemnată a lumii noastre tinde să alunece încet spre regimuri autoritariste sau către forme hibride de guvernare, care le plasează în pericolul de a „evolua“ spre un sistem politic monstruos: statul prădalnic, guvernat de cleptocraţie.[2]
Sponsorii totalitarismului
Acest contracurent se manifestă în prezent prin renașterea dictaturilor pragmatice, posesoare de energie și orientate spre piaţa de capital, cum este cazul Rusiei și al Chinei, considerate în prezent cei mai importanţi „sponsori“ ai totalitarismului. Din perspectiva acestora, paradigma guvernării bazate pe drepturi democratice este depășită și, prin urmare, se simt îndreptăţite să își „exporte“ doctrina cu insistenţă și pragmatism. Fie că este vorba de regiuni ale lumii unde există tendinţe „naturale“ către autoritarism, datorate unor cutume locale („obiceiul pământului“), fie de ţări unde democraţia nu a prins rădăcini suficient de puternice, Rusia și China sunt implicate direct sau, mai ales, indirect în obstrucţionarea democratizării unor ţări din Asia și Africa. Același fenomen poate fi observat și în America Latină, unde președintele venezuelean Hugo Chavez urmărește să-și propage filozofia politică socialistă pe întregul continent, animat de o puternică aversiune faţă de așa-numitul „imperialism“ al Statelor Unite. Aceasta este, de fapt, caracteristica tuturor regimurilor dictatoriale, care obstrucţionează democratizarea propriilor ţări, apelând la vechiul refren al „neamestecului altor state în treburile lor interne“, înţelegându-se prin aceasta amestecul Statelor Unite. În realitate însă, așa cum arată raportul Freedom House, „principala ţintă a acestei ofensive nu sunt Statele Unite, ci apărătorii autohtoni ai democraţiei – aceia care duc lupta pe teren pentru alegeri corecte, pentru drepturile minorităţilor, egalitatea femeilor și libertatea de exprimare“. Pe fondul unor discursuri populiste, ancorate în ideologia politicii de stânga, asemenea regimuri antidemocratice încearcă să acapareze puterea economică, în timp ce păstrează încremenite sistemele lor politice.
Totalitarism cu faţă… democratică
Conștiente de faptul că emanciparea societăţii solicită abordări mai voalate atât în politica internă, cât și în cea externă, regimurile totalitare recurg la „cosmetizări“ democratice, cu scopul de a estompa criticile venite din partea diverselor organizaţii internaţionale. O metodă convenabilă este cea a „alegerilor democratice“, care a dat naștere unor „semidemocraţii“, considerate însă un risc pentru democraţie. De exemplu, în Rusia, la recentele alegeri parlamentare și prezidenţiale, regimul președintelui Vladimir Putin a pus în scenă cel mai grăitor și iluzoriu spectacol al unei așa-zise democraţii electorale, împiedicând introducerea pe buletinele de vot a partidelor sau candidaţilor cu orientări democratice. În același timp, Moscova își exportă modelul în ţările fostei URSS, folosindu-se de importantele resurse de petrol și gaze pe care le deţine, pentru a răsplăti statele care manifestă reverenţă faţă de Kremlin (Belarus, Kîrgîstan, Uzbekistan, Turkmenistan) sau pentru a face presiuni asupra celor care refuză lucrul acesta (Estonia, Georgia).
Un scenariu identic s-a petrecut în Iran, unde președintele Mahmoud Ahmadinejad și partidul său ultraconservator și-au asigurat victoria în alegerile „democratice“ în aceeași manieră: împiedicând accesul, pe listele electorale, al candidaţilor conservatori moderaţi, cu vădite tendinţe reformatoare.
Faptul că drumul capitalismului nu duce întotdeauna către democraţie este dovedit cu prisosinţă de China. Cine s-a așteptat ca, odată cu reformele economice, liderii de la Beijing să facă anumite concesii în privinţa drepturilor omului sau să iniţieze minime reforme democratice s-a înșelat. Nici organizarea Jocurilor Olimpice în vara acestui an în China nu pare să schimbe ceva în atitudinea acestora. Regimul comunist, pe care unii analiști occidentali s-au grăbit să-l laude pentru reformele economice și deschiderea spre capitalism, continuă, în fapt, să zdrobească orice formă de activism politic, libertatea presei (practicând inclusiv restricţionarea internetului) sau pe apărătorii drepturilor omului. Represaliile de luna trecută împotriva militanţilor pentru autonomia Tibetului nu au făcut altceva decât să confirme caracterul inflexibil al regimului de la Beijing. Cum să nu continue China să fie ţara nedemocratică cu cea mai numeroasă populaţie lipsită de libertate, când președintele Hu Jintao a fost recent reales cu 99,7% din voturile Parlamentului chinez? Aceasta este cea mai concludentă dovadă că în China nu există opoziţie politică, așa cum presupune orice sistem democratic. Pe plan extern, ca și în cazul Rusiei, China constituie un impediment major pentru democratizarea Asiei de Est, unde, de exemplu, susţine economic și diplomatic dictatura militară brutală din Burma și este consecventă politicii de repatriere forţată a nord-coreenilor ce fug de regimul de la Phenian. În paralel, China subminează eforturile Statelor Unite, ale Uniunii Europene și ale altor organisme internaţionale pentru promovarea unei guvernări democratice în ţări din Africa, prin acordarea de ajutor, inclusiv în domeniul securităţii, unor regimuri totalitare de pe acest continent: cel al președintelui kenian Mwai Kibaki, care a fraudat alegerile din decembrie 2007; cel sudanez, condus de Hassan al-Bashir, vinovat pentru genocidul din regiunea Darfur, sau cel zimbabwean, condus de aproape 30 de ani de Robert Mugabe. Deoarece prin astfel de măsuri China câștigă teren în faţa puterilor occidentale pe acest continent, unii comentatori consideră China drept „noua putere colonizatoare a Africii”.
De ce se întorc unele state spre totalitarism?
Într-un articol din Foreign Affairs[3], în care analizează fenomenul declinului democraţiei și al renașterii totalitarismului, politologul Larry Diamond afirmă că succesul democraţiei în lume nu poate fi asigurat doar prin acceptarea de noi membri în clubul statelor democratice. În opinia sa, analiștii și politicienii occidentali nu au înţeles amploarea acestui declin, rezumându-se la contabilizarea ţărilor care aderă la valorile democraţiei sau mulţumindu-se cu forme superficiale de democraţie, caracterizate doar de electoralism.[4]Însă eșecul noilor democraţii de a împlini așteptările cetăţenilor lor în privinţa libertăţii, justiţiei, diminuării inegalităţilor economice și sociale cauzate de corupţie duce inevitabil la scăderea încrederii publice în democraţie, după cum o confirmă sondajele efectuate în ţări din Europa, Asia, Africa și America Latină.[5] În asemenea condiţii, nu este de mirare că asistăm la pusee nostalgice faţă de vechi orânduiri totalitare sau chiar la reîntoarceri ale oamenilor către sisteme autoritariste, conduse de lideri puternici, ca Vladimir Putin, sau către demagogi populiști de talia lui Hugo Chavez.
„În ţările în curs de dezvoltare și postcomuniste, democraţia este un fenomen superficial, înăbușit de multiple forme de proastă guvernare: poliţie și forţe de securitate abuzive, oligarhii locale dominante, birocraţie de stat incompetentă și indiferentă, justiţie coruptă și inaccesibilă, elite conducătoare corupte și sfidătoare faţă de lege, care nu răspund în faţa nimănui decât a lor. Mulţi oameni din aceste ţări – în special săracii – sunt, astfel, cetăţeni numai cu numele, având puţine căi semnificative de participare politică. Există alegeri, dar acestea sunt obiectul disputei dintre partidele corupte, clientelare. Există parlamente și guverne locale, dar ele nu reprezintă electoratul. Există constituţii, dar nu constituţionalism.“ Larry Diamond, „The Democratic Rollback. The Resurgence of the Predatory State“, în Foreign Affairs, martie-aprilie, 2008.
Stat prădalnic, societate prădalnică
Un alt lucru care iese în evidenţă din raportul Freedom House este faptul că în aproximativ două treimi din ţările lumii considerate democraţii electorale, guvernarea defectuoasă reprezintă un obstacol major în consolidarea democraţiei. Fenomenul pare să fie o „stare naturală“ a unor state din America Latină, Africa și Asia, unde se constată un grad înalt de corupţie, lipsa unei guvernări transparente și concentrarea puterii în mâinile executivului sau ale unor forţe care acţionează din umbră. Un sondaj realizat de Universitatea din Aberdeen, Scoţia, cu privire la noile democraţii din estul Europei arată faptul că lucrurile nu stau deloc mai bine în aceste ţări, unde încrederea populaţiei în partidele politice, în puterea legislativă și în cea judecătorească prezintă un nivel chiar mai scăzut decât în America Latină. Cauza este faptul că elitele își folosesc puterea pentru a restrânge accesul politic al cetăţenilor, pentru a limita competiţia economică și pentru a obţine profituri mai mult pentru folosul personal decât pentru cel al societăţii. În opinia lui Larry Diamond, un asemenea comportament cinic și oportunist al elitelor dă naștere unui stat prădalnic și, în consecinţă, unei societăţi prădalnice: „Cele mai multe state prădalnice produc societăţi prădalnice. Oamenii nu devin bogaţi prin activitate productivă și prin asumarea unui risc cinstit; ei devin bogaţi prin manipularea puterii și a privilegiilor, prin furtul de la stat, storcând de la cei slabi și eschivându-se de la respectarea legii. Actorii politici din societăţile prădalnice folosesc orice mijloc necesar și încalcă orice lege posibilă în căutarea puterii și bogăţiei. Politicienii îi mituiesc pe responsabilii scrutinelor electorale, îi atacă pe susţinătorii opoziţiei și îi ucid pe candidaţii rivali. Președinţii îi aduc la tăcere pe disidenţi prin ameninţări, detenţii, intentări de procese și asasinate. Miniștrii guvernului sunt interesaţi în primul rând de banii pe care îi pot aduna și abia după aceea dacă programele guvernului slujesc binelui public. Ofiţerii militari cumpără arme în funcţie de cât de mult li se lărgește buzunarul. În asemenea societăţi, linia de demarcaţie dintre poliţie și criminali este subţire. Poliţia nu aplică legea, judecătorii nu rostesc sentinţe, inspectorii nu cercetează produsele, manufacturierii nu produc, bancherii nu investesc, debitorii nu returnează împrumutul. Fiecare tranzacţie este manipulată în interesul imediat al unei persoane.“[6]
Forţa acestei descrieri rezidă în faptul că, citind-o, realizăm că nu este o descriere fictivă, ci că prezintă aspecte pe care le putem recunoaște în multe societăţi contemporane, inclusiv în cea românească. Mai mult decât atât, pentru cititorul orientat spiritual și familiarizat cu Biblia, descrierea de mai sus seamănă izbitor cu descrierea pe care Cuvântul lui Dumnezeule-o face oamenilor care alcătuiesc societatea din „zilele din urmă“[7], fapt care ar trebui să pună pe gânduri pe oricine mai întârzie în atitudinea sceptică faţă de această carte.
Cleptocraţie versus democraţie
Pentru a evita apariţia sau dăinuirea unor societăţi prădalnice, conduse de cleptocraţi gen Suharto sau Mobutu Sese Seko (vezi caseta), specialiștii spun că tendinţele cleptocrate ale elitelor politice trebuie restrânse. Pentru aceasta, este nevoie, printre altele, de guvernare transparentă, democratizarea vieţii politice, instituţii imparţiale, reguli stricte, organizaţii independente, mass-media, reforme profunde în procesul de guvernământ, ridicarea standardelor profesionale, o economie de piaţă deschisă, garantarea dreptului de proprietate, trezirea conștiinţei publice și întărirea societăţii civile.
Va birui democraţia?
Iată o întrebare al cărei răspuns nu este deloc ușor. Dacă ţările occidentale „exportatoare de democraţie“ vor continua să facă acest lucru în maniera în care au făcut-o Statele Unite în cazul Americii Latine și, mai ales, în cazul Irakului sau statele europene occidentale în cazul Africii, răspunsul nu poate fi unul optimist. Însă, chiar admiţând faptul că lucrurile se vor schimba în bine, nici educaţia, nici „convertirea“ societăţii civile la valorile democraţiei nu pot asigura succesul acesteia ca formă de guvernare în lume. Propunerile de neutralizare a tendinţelor totalitariste și cleptocrate ale unor state sau ale liderilor acestora sunt caracterizate de un idealism sublim, dar orb, care neglijează diferenţa esenţială dintre teorie și practică. Adevărata problemă a societăţii noastre nu este sistemul de guvernare sau lipsa unor instituţii și practici democratice, ci natura umană coruptă, care nu se poate reforma singură. Schimbarea societăţii umane nu poate fi impusă nici prin forţa armelor, nici prin educaţie, nici printr-un alt mijloc omenesc, ci prin eradicarea răului din natura umană. Oamenii corupţi sunt cei ce determină o societate să fie coruptă. Din acest motiv, introducerea sau adoptarea valorilor democratice în societăţi corupte dă naștere, uneori, la ceea ce specialiștii numesc „democraţii riscante“ – entităţi asemenea unor indivizi murdari care îmbracă haine curate și elegante, dar al căror miros greu se simte de la o poștă. Soluţia nu poate fi alta decât o mobilizare personală a individului, cu condiţia ca acesta să aibă o motivaţie corectă și suficient de puternică, ce l-ar transforma din „asistat social“ în întreprinzător, iar ţara sa ar trece de la o „democraţie riscantă“ la o democraţie autentică. Acest lucru presupune adoptarea și însușirea principiilor toleranţei, pluralismului, constituţionalismului, egalităţii în faţa legii și a celorlalte principii care stau la baza democraţiei occidentale – ceea ce, pentru timpul de faţă, pare puţin probabil în cazul unor state caracterizate încă de mentalităţi tribale sau de fundamentalism religios.
Societatea viitorului
Deși, în condiţiile actuale, democraţia este cea mai bună realizare pe care a putut-o da omenirea în materie de formă de guvernământ, ca orice produs omenesc, ea este imperfectă și nu poate conduce la asigurarea păcii și prosperităţii pe acest pământ. Însă, tocmai pentru faptul că, în prezent, nu dispunem de altceva mai bun, democraţia trebuie apărată și promovată acum, când forţele totalitariste ameninţă să-i limiteze aria de influenţă. Dar, oricât ar părea de paradoxal, viitorul nu este al democraţiei, ci al „Împărăţiei lui Dumnezeu“, despre care a vorbit Iisus Hristos – o lume a cărei diferenţă esenţială faţă de democraţie este lipsa răului în natura și caracterul cetăţenilor ei. În societatea democratică actuală, oamenii sunt motivaţi să se conformeze legii de frica pedepsei pentru eșecul de a se comporta corect, în timp ce în viitoarea orânduire, comportamentul oamenilor va fi determinat de un imbold interior natural, descris în Biblie prin cuvintele: „Voi pune legile Mele în mintea lor și le voi scrie în inimile lor…“[8] Oricât de idealiști am fi, trebuie să recunoaștem că lucrul acesta nu este posibil aici, pe acest pământ, deoarece majoritatea oamenilor nu sunt dispuși la o asemenea schimbare dramatică. Și, pentru că unora le este greu să accepte că Împărăţia lui Dumnezeu „nu este din lumea aceasta“[9], fac sforţări pentru instaurarea ei pe pământ (obiectiv care apare în mod evident pe agenda fundamentalismului religios american). Lucrul acesta nu poate duce decât la o altă utopie politică, de genul celei care a terorizat Geneva lui Jean Calvin la mijlocul secolului al XVI-lea.
