În anul 2005, bisericile erau instituţiile culturale preferate de români pentru petrecerea timpului liber, conform Barometrului de Consum Cultural. Nu este nicio noutate că românii sunt un popor religios, însă la aproape 15 ani distanţă, cu o infrastructură culturală teoretic în schimbare și o scădere fără precedent a încrederii în biserică, cine sunt românii care mai merg la biserică?!

Imediat după Revoluţie, în anii 1990 și chiar după 2000, biserica s-a bucurat de o încredere fenomenală, de 90%, în rândul românilor, în plin proces de dezvoltare, democratizare și, inevitabil, secularizare. Dar de la început estul Europei a reacţionat altfel la valul de secularizare care trebuia să își facă simţită prezenţa imediat după trecerea la democraţie. În România, de exemplu, secularizarea nu a reușit să fie impusă nici politic sau ideologic de către comuniști – pentru că imediat după Revoluţie românii „au reîmbrăţișat credinţa cu un avânt neegalat în Europa” – și nici de căderea bruscă în occidentalizare, cu toate schimbările culturale, politice și sociale pe care aceasta le-a adus.

De aceea poate că nu este de mirare că, la 15 ani de la căderea comunismului, biserica era tot cea mai frecventată instituţie culturală. Aproape 50% dintre români mergeau la biserică o dată pe lună sau mai rar, iar 33% dintre români mergeau de câteva ori pe lună/săptămânal. Strâns legată de mersul la biserică, următoarea activitate preferată de 47% dintre români era participarea la evenimente locale/sărbători cu iz naţional sau religios. În schimb, mersul la cinematograf, teatru, operă/operetă, chiar și o dată pe lună, nu erau printre activităţile culturale preferate de români.

La vremea respectivă, sociologul Mălina Voicu explica în Dilema Veche că încrederea de care se bucura biserica în rândul românilor, pe lângă faptul că rezidă în rolul de garant al identităţii și valorilor naţionale pe care îl are Biserica Ortodoxă, este de fapt un rezultat al credinţei religioase pe care o manifestă românii. „Românii cred în biserică deoarece cred în Dumnezeu şi, deocamdată, acţiunile clerului nu au erodat baza acestei încrederi. Nici pe viitor nu se întrevăd schimbări majore. Atâta vreme cât religia va fi importantă pentru români, biserica va continua să se afle în topul încrederii populare”, explica ea.

Dăm pe repede-înainte și ajungem în septembrie 2017 la un minimum istoric, de 50,6 procente de încredere a românilor în biserică, conform ultimului sondaj de opinie efectuat de IMAS. Dacă mergem pe explicaţia dată de Mălina Voicu, trebuie să ne întrebăm serios dacă nu cumva am ajuns în acel punct în care religia nu mai este atât de importantă pentru români. Conform Barometrului de Consum Cultural pentru anul 2016, cifrele par să confirme teoria: de la 50% români care mergeau lunar la biserică în 2005, procentul a scăzut la 22% pentru anul 2016, iar de la 33% români care mergeau săptămânal, procentul a scăzut la 27%. Se observă deci o scădere drastică în rândul celor care erau oricum oarecum decuplaţi de biserică, cu o frecvenţă de o dată pe lună sau mai rar, dar și o scădere, mult mai mică, dar semnificativă totuși, în rândul credincioşilor cu o frecvenţă mare, deci mult mai legaţi de biserică.

Am putea spune deci, pe baza tiparelor evidenţiate în studiu, că religia și-a pierdut din importanţă mai ales pentru cei pentru care oricum nu era extrem de importantă, dar și entuziasmul celorlalţi preocupaţi de viaţa religioasă a scăzut. Aceasta în condiţiile în care bisericile au rămas în continuare cele mai răspândite elemente de infrastructură culturală în România, iar gradul de participare al românilor la activităţi cu caracter comunitar este, în general, mai ridicat decât gradul de participare la activităţi cu caracter cultural sau de divertisment. Și, deși femeile și bărbaţii participă în procent similar la activităţi cu caracter comunitar, în mod special sărbători și evenimente locale, mai multe femei merg la biserică decât bărbaţi.

De asemenea, frecvenţa lunară a mersului la biserică este mai ridicată în rândul persoanelor vârstnice decât în rândul tinerilor: 35% dintre tinerii cu vârsta între 18 şi 29 de ani menţionează că merg cel puţin o dată pe lună la biserică, procentul fiind de 44% în cazul respondenţilor cu vârste între 30 şi 39 de ani şi ajungând la 59% în cazul persoanelor de peste 65 de ani. Curios pentru unii, studiul remarcă faptul că nu există diferenţe în ceea ce priveşte frecvenţa participării la servicii religioase între persoanele cu nivel mediu şi cele cu nivel ridicat de educaţie (aproximativ 47% dintre persoanele din ambele categorii educaţionale merg lunar la biserică). În schimb, diferenţele apar la nivelul persoanelor cu nivel scăzut de educaţie: 60% dintre acestea au menţionat că merg cel puţin o dată pe lună la biserică, dar nu sunt la fel de interesate de evenimentele locale la fel ca cele cu educaţie superioară.

Pe de altă parte, trebuie menţionat că activităţile cu caracter comunitar tind să fie regăsite mai degrabă în cazul persoanelor cu venit scăzut sau mediu, dar și faptul că gradul de participare la activităţi religioase este similar în mediul rural şi în zonele urbane, cu excepţia municipiului Bucureşti. Mai exact, 52% dintre persoanele din mediul rural au mers la biserică cel puţin o dată pe lună în 2016, acelaşi procent care apare şi în cazul persoanelor cu domiciliul în orașe mici. În schimb, în Bucureşti, procentul celor care menţionează că au mers la biserică cel puţin o dată pe lună este de 35%. Diferenţele mari de dezvoltare, prin infrastructură și investiţii, între Capitală și alte centre urbane se reflectă natural în această diferenţă privind frecventarea bisericii și se încadrează natural în trendul secularizării care afectează prima dată ţările și orașele dezvoltate. Chiar și orașele africane care se bucură de dezvoltare cad victime acestui efect, deși per total continentul african a devenit inima creștinismului modern.

Pe scurt, atunci când vorbim despre cei care și-au pierdut încrederea în biserică, reflectată practic în frecventarea ei mult rărită, vorbim de cei cu un nivel mediu și superior de educaţie, dar cu venituri medii spre mici, de vârstă mijlocie, din mediul rural sau centre urbane (în afară de București). Având însă în vedere că vorbim despre zone cu niveluri prea scăzute de dezvoltare pentru a vorbi despre un efect evident al secularizării, trebuie să căutăm alte motive în afară de o scădere bruscă a interesului personal pentru religie. Și, deși Barometrul de Consum Cultural nu face diferenţe între religii când vorbește despre aceste cifre, având în vedere că la ultimul recensământ aproape 87% dintre români se declarau ortodocși, aici ar trebui să căutăm problema, pentru că, și dacă am lua în considerare întreaga populaţie de catolici (4,6%) sau de penticostali (1,9%) sau de baptiști (0,6%), acestea nu ar putea fi singure responsabile pentru scăderea de aproape 30% a frecventării generale a bisericii în România.

Dumitru Borţun, profesor la SNSPA, susţine tocmai că nu este vorba despre o scădere în sondaje a credinţei, ci de o criză de imagine a BOR, a instituţiei, afectată în ultimii ani de scandaluri sexuale și de corupţie. Românii se maturizează din punct de vedere moral, resimt tot mai acut diferenţa dintre exterior şi interior, dintre conţinut şi formă și sunt tot mai puţin dispuși să accepte dictonul: „Fă ce spune popa, nu ce face popa”, explică profesorul Borţun. Scandalurile cu banii ceruţi enoriașilor la orice botez, cununie, înmormântare etc. au creat senzaţia că „banul nu-i ochiul dracului, ci banul e ochiul Bisericii”, mai precizează Borţun. Iar felul în care BOR a comunicat în aceste situaţii nu a fost cel mai fericit. „Este o criză de imagine nu numai în ochii ateilor şi a liberilor-cugetători, care dintotdeauna au criticat Biserica, ci în ochii credincioșilor, care nu mai au încredere în Biserică”, puntează foarte corect Borţun.

Ce s-a pierdut este mai mult decât ce se poate evidenţia în sondaje. Pentru că, pe de o parte, putem spune că ar fi fost un câștig ca frecventarea bisericii să nu scadă, comparând cu ce se întâmplă azi, dar un câștig real ar fi fost o schimbare simţită la nivelul societăţii românești, faţă de numerele iniţiale. Problema reală este că, indiferent de numere, nici biserica și nici școala nu au reușit să imprime un cod moral celor peste 90% dintre români care se declară credincioşi. „Credinţa românilor pare să fie într-o schizofrenie totală, pe de o parte avem manifestările grandioase cu ocazia marilor sărbători, şi ele sunt fireşti, pe de altă parte avem, însă, viaţa cotidiană a românului care pare să nu aibă nimic de-a face cu un cod moral. Suntem campionii violurilor, agresivităţii în familie şi pe stradă, campionii avorturilor, campionii mămicilor adolescente, suntem campioni la imoralitate din toate punctele de vedere”, consideră Bogdan Papacostea, teolog şi psihoterapeut. Și, deși o educaţie eficientă poate impune de una singură un cod moral funcţional pentru societate, și avem aici exemplul ţărilor nordice, campioane atât la secularizare, cât și la educaţie și criminalitate scăzută, o vină mai mare o poartă totuși biserica, din moment ce credinţa presupune un cod moral, iar biserica are rolul de a-l disemina în societate într-un fel în care să fie înţeles și acceptat voluntar. Cu atât mai mare este vina, cu cât vorbim de o ţară în care disponibilitatea oamenilor de a pleca urechea la sfatul preoţilor și pastorilor era atât de generoasă.

Timpul nu este însă pierdut, iar ritmul lent de dezvoltare a mediului rural și urban din România își prezintă aici poate singurul avantaj – biserica își păstrează rolul de lider al comunităţii. Pe de o parte, biserica (și mă refer aici la oricare confesiune creștină) trebuie să găsească metode de a transmite mesajele sale spirituale într-un ambalaj relevant pentru creștinul de azi. Pe de altă parte, oriunde se observă loc de reformă și această reformă nu se întâmplă, bisericile vor fi taxate pentru făţărnicie și dublu standard. Noile generaţii cer o unitate între fapte şi vorbe, iar disimularea unităţii nu mai ţine.