Abia a început anul 2017 și discursul public a luat-o razna. Din Statele Unite și până în România a ieșit la lumina zilei un trend îngrijorător – puterea se declară grav alergică la opinii contrare și tratamentul presupune impunerea asupra opiniei publice a unei realităţi „alternative”.

Primele zile ale noii administraţii de la Casa Albă au fost marcate de dezbaterea cu privire la numărul de participanţi la ceremonia de învestire a președintelui Trump. Au fost peste un milion de oameni prezenţi, a declarat președintele Trump, contrar tuturor dovezilor că nu a fost așa. Președintele a fost atât de iritat, încât secretarul de presă al Casei Albe a convocat o conferinţă de presă în care a acuzat presa că minte, a ameninţat-o că președinţia este cu ochii pe ea și a conchis, pe un ton foarte grav, că „aceasta a fost cea mai mare audienţă martoră la vreo învestire, și punct. Atât în persoană, cât și pe glob.” A fost o exagerare plină de nerv care a făcut ca presa să se întrebe cu voce tare cum este posibil să se spună asemenea minciuni din partea președintelui. „Nu vă mai ambalaţi atât”, a ieșit apoi să spună Kellyanne Conway, fosta șefă de campanie a lui Trump și actuală consilieră. Nu sunt minciuni, sunt alternative facts.

În engleză, termenul fact (tradus cu „fapt” în limba română) denotă o apropiere mai mare de realitatea obiectivă decât termenul românesc „informaţie”. Faptul că 2+2=4 este un fact. Nu există niciun rezultat alternativ pentru această adunare, însă noul președinte al SUA promovează ideea că între realitate și ficţiune, între adevăr și minciună există „realităţi alternative”. Acest concept se regăsește în cartea 1984, a lui George Orwell. „Numai omul disciplinat vede realitatea, Winston. Tu crezi că realitatea este ceva obiectiv, ceva exterior, ceva ce există prin sine însuși. Tu crezi că natura realităţii se vede de la sine. Când te autoiluzionezi că vezi un anumit lucru, tu pornești de la ideea că toţi ceilalţi văd același lucru ca și tine. Dar eu îţi spun, Winston, că realitatea nu este un lucru obiectiv… Nu există în mintea individului, care mai poate greși și care, oricum, este supusă pieirii, ci numai în mintea Partidului, care este colectivă, și, deci, nemuritoare. Oricare consideră Partidul a fi adevărul, acela este adevărul.”[1] Câteva pagini mai departe, Winston renunţă la luptă. Ia un creion și începe să noteze gândurile care-i vin în minte: „DOI ȘI CU DOI FAC CINCI.”

Cum arată realitatea ta?

Filosofi, matematicieni, gânditori antici și moderni au încercat să decanteze realitatea, dar pentru analiza noastră, care se limitează la relaţia dintre putere, presă și cetăţean, voi sublinia doar teoria expusă în anii 1920 de notoriul politolog și sociolog Walter Lippman. Percepem ceea ce suntem pregătiţi să percepem, spunea autorul american, și acţionăm nu în funcţie de realitate, ci pe baza modului cum ne reprezentăm noi realitatea, care a ajuns la noi prin filtrul presei, care la rândul ei nu are acces direct la realitate. Așa ajungem ca, în final, să „trăim în aceeași lume, dar să simţim în lumi diferite”[2]. Ce selectăm din lumea cu care venim în contact? Ce reţinem din ea? Gândiţi-vă doar cum v-aţi personalizat News Feed-ul din Facebook, Flipboard-ul sau alte aplicaţii care servesc drept agregatoare de știri și articole. Astăzi ne considerăm scăpaţi de cenzură, pentru că nu mai suntem limitaţi să ascultăm un singur program radio, să citim două ziare și nici măcar televiziunea nu mai este rege peste informaţie. Astăzi avem acces la mult mai multe informaţii decât putem citi, iar această abundenţă a ofertei ne-a dat posibilitatea și impresia de mai multă libertate. Practic însă, mulţi dintre noi trăim într-o cenzură autoimpusă prin hegemonia televiziunii pe care am ales să o urmărim preponderent, a News Feed-ului din Facebook și a altor aplicaţii prin care selectăm să citim zilnic informaţiile și opiniile care ne convin, multe dintre ele fiind chiar eronate sau de-a dreptul false. În practică nu am ieșit deloc din tiparul descris de Lipmann, însă avem impresia că am făcut-o. Iată cât adevăr se regăsește în gândirea „Partidului” – „Tu crezi că natura realităţii se vede de la sine. Când te autoiluzionezi că vezi un anumit lucru, tu pornești de la ideea că toţi ceilalţi văd același lucru ca și tine.”

Percepem ceea ce suntem pregătiţi să percepem și acţionăm nu în funcţie de realitate, ci pe baza modului cum ne reprezentăm noi realitatea, care a ajuns la noi prin filtrul presei, care la rândul ei nu are acces direct la realitate. Ajungem, în final, să trăim în aceeași lume, dar să simţim în lumi diferite.

„Manipulaţii de Facebook”, „iohanniștii” și „manipulaţii de televizor”, „psdiștii” și-au aruncat vorbe grele cu ocazia protestelor din ţară faţă de legea graţierii și de proiectul legislativ de modificare a codului penal. Fiecare se strâmbă la celălalt pentru că nu înţelege cum de nu vede același lucru ca el. Câţi dintre ei sunt oare conștienţi că sunt închiși în propria bulă de informaţii, măcinaţi de presă în același stil ca acum 100 de ani. „Media cultivă opinii așa cum un agricultor cultivă pământul”[3] este poate cea mai succintă și mai potrivită metaforă pentru acţiunea canalelor media asupra psihicului uman. Nenumărate cercetări realizate pe parcursul dezvoltării sociologiei au arătat că media activează predispoziţii latente și poate să creeze atitudini, valori și să inspire comportamente. La o adică, poate să creeze sau să consolideze anumite credinţe despre lumea în care trăim, ducând la acceptarea unor fenomene negative ca stări cvasinormale în societate, cu care trebuie mai degrabă să ne obișnuim decât să le contracarăm.[4] Mecanismele sunt simple și bine cunoscute. În baza logicii lor și a rigorilor de funcţionare, canalele media pot să „dilate” un eveniment pentru a-l impune atenţiei sau chiar să „creeze” un eveniment în jurul unor probleme pe care evenimentul le simbolizează (și aici nu mă refer la știri false, ci la prezentarea informaţiei și la discursul mediatic însoţitor). Un lucru cvasiobișnuit poate fi ridicat la nivel de eveniment când servește politicii editoriale. „Prin urmare, importanţa reală a unui eveniment și importanţa acordată de media, exprimată prin proeminenţa de care se bucură el în diferite mijloace de comunicare în masă, sunt două lucruri distincte. Am putea spune, obligatoriu distincte”[5], scrie profesorul universitar doctor Paul Dobrescu în cartea Mass media și societatea.

Șo pe el!

Felul în care ne comportăm atunci când nu suntem conștienţi de propriile deficienţe informaţionale sau, ca și președintele Trump, nu suntem pregătiţi să admitem că am greșit, este și el vechi de când lumea. Piesa Un dușman al poporului, scrisă în 1882 de Henrik Ibsen, considerat părintele teatrului european modern, ilustrează foarte bine acest tip de comportament. Dr. Stockman, medic într-un mic oraș cu băi termale, află dintr-un buletin de analize că apa este contaminată și vrea să scrie un articol în ziar, ca toată lumea să fie avertizată. Primarul este anunţat de rezultate, însă consideră că potenţialul de afaceri al băilor pentru dezvoltarea orașului este mai important decât pericolul public. Tipografia este convinsă de cauza primarului, așa că doctorul cere organizarea unei întâlniri cetăţenești, unde să aibă cuvântul. Primarul anunţă oficial că declaraţia doctorului cum că apa este nocivă este „nefondată și exagerată”. Apoi Asociaţia Proprietarilor trimite o adresă prin care îl acuză pe doctor că, în secret, „dorește revoluţia”. Când, în final, doctorul Stockman emite câteva adevăruri simple despre „majoritatea compactă”, mulţimea se salvează nu dovedind falsitatea afirmaţiilor doctorului, ci huiduindu-l, numindu-l „dușman al poporului” și aruncându-i cu pietre în fereastră. Această piesă a fost folosită de Edward Bernays, pionier al studiilor în domendiul relaţiilor publice și propagandei, pentru a ilustra că, „atunci când este pus la îndoială lucrul în care crede, omul din mulţime se salvează de la falimentul spiritual, se apără, împiedică dezagregarea mulţimii doar prin opoziţie. Oricine înfruntă lucrurile în care crede mulţimea trebuie expulzat. Nu trebuie să i se permită să vorbească. Fiind un susţinător al altor valori, declaraţia sa trebuie ignorată. Semnificaţia dovezii pe care el o aduce trebuie discreditată prin minimalizarea martorului incomod.[6] Singura diferenţă dintre educaţie și propagandă este punctul de vedere, spunea Bernays.

Atunci când este pus la îndoială lucrul în care crede, omul din mulţime se salvează de la falimentul spiritual, se apără, împiedică dezagregarea mulţimii doar prin opoziţie. Oricine înfruntă lucrurile în care crede mulţimea trebuie expulzat. Nu trebuie să i se permită să vorbească. Fiind un susţinător al altor valori, declaraţia sa trebuie ignorată. Semnificaţia dovezii pe care el o aduce trebuie discreditată prin minimalizarea martorului incomod.

Ideea că fiecare tabără este posesoarea adevărului și a justei raportări faţă de el, în timp ce adversarul se află exact la polul opus este esenţa propagandei de război. Trebuie să fim conștienţi care sunt constructele sociale pe care le facilităm prin atitudinea noastră faţă de opiniile celorlalţi și faţă de cele exprimate de stat. Orice poate fi ambalat într-un pachet care îţi fură ochii. „Constructul sovietic este acela al unei lumi noi, mai bune și mai performante decât toate lumile anterioare. O lume a viitorului, în care dispar clasele și exploatarea omului de către om. Constructul nazist este acela al unei lumi care repară milenii de erori rasiale ce au dus la degradarea aproape iremediabilă a speciei umane. O lume a trecutului salvat, în care specia superioară își poate reîncepe drumul fără a mai fi poluată de speciile inferioare”.[7] Dacă ne întrebăm și acum cum a fost posibilă transformarea acţiunii unui popor de 50 de milioane de oameni într-o metaforă a răului global, ajungem la concluzia că în toată perioada nazismului, a fost prea puţin contestată public varianta oficială. Și a fost așa fiindcă, „atunci când fiecare sursă din universul imediat indică valori malformate, aceste valori devin dominante și toate celelalte devin eronate”[8], explică profesorul de comunicare și fost strateg de comunicare al PSD, Bogdan Teodorescu.

Ceea ce trebuie să ne „aprindă luminiţele” este un discurs al urii difuzat chiar de la amvoanele politice și din presă, care se mulează pe tiparul „noi versus ei”, pe tiparul unui dușman singular al poporului, care are mai mulţi agenţi, după cum cere cazul. De cele mai multe ori, acest dușman pune în pericol identitatea culturală a ţării, prin faptul că are altă naţionalitate, altă rasă, nume străin, soţie străină, investiţii cu capital străin etc. Povestea xenofobiei se repetă în istorie. Alvin Tofler, unul dintre cei mai importanţi autori futurologi ai istoriei recente scria în 1990 despre o Europă xenofobă, ale cărei guverne „se fortifică împotriva unui asalt al culturii de import”, în principal televiziune și filme, datorită integrării pieţei europene. „Le irită în special emiterea știrilor de către străini”[9]. Astăzi le irită integrarea pe piaţa muncii a imigranţilor arabi. „Nimic nu va împiedica statul să sifoneze averea în propriile-i mâini și să dispună de ea în scopul propriei sale consolidări,” mai scria Toffler, iar unele dintre uneltele puterii de stat au fost și continuă să fie xenofobia, șovinismul, ura faţă de străini și de necunoscut.

Sentimentele tocmai enumerate vin deseori din „deficitele societăţii, din accesul inegal la resurse, politici partizane, corupţie, deficit de programe de guvernare inclusiviste, și din realitatea sau percepţia unui favoritism pe baze etnice sau religioase, care alimentează neîncrederea, suspiciunea și mânia”, explică raportorul special al Consiliului ONU pentru Problemele Minorităţilor, și acestea cresc atunci când climatul social o permite, când xenofobia, cel puţin nu mai este condamnată, și cel mult a devenit respectabilă.[10]

Unde poate duce lipsa penalizării publice a discursului urii? Aceasta urmează un traseu în piramidă, unde la baza piramidei stau cele mai „inocente” stereotipuri și prejudecăţi, care „urcă” spre diverse forme de discriminare (economice, politice, educaţionale etc.), apoi la un adevărat discurs al urii, urmat de acţiuni violente și, în final, de genocid. În multe ţări de pe glob s-a văzut că, atunci când politicieni, lideri de comunităţi sau jurnaliști adoptă și promovează un discurs care incită la ură și violenţă, pot rezulta incidente violente și chiar crime în masă. Genocidul din Rwanda, din 1994, asupra populaţiei tutsi a devenit un caz de studiu clasic pentru felul în care un discurs al urii difuzat de presă poate duce la genocid. În cazul menţionat, doi crainici de radio și un jurnalist de presă scrisă au fost condamnaţi pentru incitare la genocid de către Tribunalul de la Haga pentru prima dată în istorie de la condamnarea lui Juluis Streicher, fondatorul unei tipografii care publica cărţi antisemite pentru copii, dar și a ziarulului Der Stürmer, un punct central al mașinii de propagandă naziste.

Șansa schimbării

Efectele instrumentelor media nu sunt implacabile, e drept. Dacă „media cultivă opinii așa cum un agricultor cultivă pământul”, înseamnă că roadele sunt de multe feluri, în funcţie de pământul pe care a căzut sămânţa. Aceleași studii care vorbesc despre efectele presei asupra opiniei și comportamentului uman notează că acestea se diferenţiază în funcţie de membrii audienţei și sunt invers proporţionale cu vârsta și cu numărul de surse alternative de informaţii la care indivizii au acces. Tot studiile au demonstrat că rezistenţa la apelul unui discurs inflamator crește cu dezvoltarea gândirii critice, a empatiei faţă de membrii altor comunităţi și cu dispoziţia de a verbaliza dezacordul faţă de opiniile exprimate de un lider.

Rezistenţa la apelul unui discurs inflamator crește cu dezvoltarea gândirii critice, a empatiei faţă de membrii altor comunităţi și cu dispoziţia de a verbaliza dezacordul faţă de opiniile exprimate de un lider.

Graffiti realizat de artistul Banski, în 2012 în Bristol, Marea Britanie.

Dincolo de toate nuanţele însă, media, ca conglomerat de canale de comunicare prin care ne parvin mereu idei și informaţii noi, este un vector de schimbare a opiniei. „Nu poţi să ai o opinie despre nimic. Informaţia nouă, proaspătă declanșează un proces de reordonare.”[11] Iar cei care deţin puterea știu acest lucru. Tocmai de aceea aparatul de stat nu este ceva în care să ne punem încrederea și să îl bănuim de bine. El întotdeauna va încerca să obţinăm maximum pentru el și pentru asta va căuta să își sporească controlul, conform teoriilor lui Alvin Tofler. „Ceea ce are șanse să se schimbe, după cum am început și să vedem, e capacitatea statului de a controla cunoașterea.”[12]

Statele democratice nu au control absolut asupra cunoașterii. Datorită internetului noi toţi avem o parte din controlul asupra cunoașterii. Media poate fi un șef peste noi sau poate fi o unealtă pe care să o folosim pentru a ne formula un răspuns corect faţă de stat și de societate. Dar trebuie să știm cum să citim presa. Mai mult ca niciodată, informaţiile trebuie verificate din multiple surse care s-au demonstrat și în trecut a fi credibile. Trebuie să trecem dincolo de interpretări și rezumate, chiar dacă presupune mai mult timp și efort, și să învăţăm să găsim și să citim datele brute și să le verificăm, atât cât se poate, și pe acestea. Oricum, aceasta este direcţia spre care ne îndreptăm, spre decantarea fiinţei umane în tipare de 0 și 1, spre ceea ce se cheamă „Big Data”. Vom ajunge mai departe decât dacă am rămâne pierduţi în ceaţa știrilor „pe surse”, care nu reprezintă ceea ce este, ci ceea ce s-ar putea dovedi a fi, ceea ce un anumit personaj spune că este sau chiar ce dorește ca publicul să creadă că este atunci când nu este. Avem marele avantaj că putem face aceste lucruri.

Marele dezavantaj este că depinde de noi să ajungem la un rezultat corect. Însă cum am putea face asta dacă stăm închiși în bula noastră informaţională, de prieteni, de cunoștinţe, în care ne validăm unii altora părerile? Și cum poate funcţiona și prospera o societate în care mii de bule merg în paralel, deconectate una de cealaltă și deconectate de un înţeles comun asupra celor mai importante lucruri din societate? „Opinia publică într-o societate ce cuprinde milioane de oameni, care cu toţii trebuie într-un fel sau altul să ajungă la colaborare cu ceilalţi, trebuie să găsească un nivel de uniformitate bazată pe inteligenţa membrului mediu al societăţii ca întreg sau al unui anumit grup. Pentru fiecare om în parte există o serie diferită de fapte în legătură cu un anumit subiect. Societatea nu poate aștepta să găsească adevărul absolut. Nu poate să analizeze în amănunt fiecare problemă înainte de a formula o judecată. Înseamnă că așa-numitele adevăruri pe care se întemeiază societatea sunt născute din compromisul dintre dorinţele conflictuale și din nenumărate interpretări diferite. Ele sunt acceptate și menţinute necondiţionat odată ce au fost stabilite… În lupta dintre idei, singurul test este puterea ideii de a se face acceptată într-o competiţie deschisă[13], explica Edward Bernays.

O competiţie deschisă a ideilor este fundamentul democraţiei și presupune disponibilitatea fiecăruia nu doar de a intra în dialog cu ceilalţi pentru a le contracara părerile, ci mai ales de a intra în dialog cu tine pentru a-ţi testa prima dată propriile păreri. Acest lucru este cu atât mai important într-o eră „post-adevăr”, a „realităţii alternative”. În acest context, o societate în care atât politicieni de la putere, cât și lideri de opinie din presă acuză oameni obișnuiţi de „lovitură de stat” pentru exprimarea pașnică a dezacordului într-o chestiune ce vizează legea și statul de drept se află într-o situaţie gravă, în sensul că arată starea necrozantă în care se află, fragmentată de un discurs al urii. Acum, când avem oportunitatea să regândim democraţia pentru secolul XXI, ne apucă un dor de Evul Mediu?

Footnotes
[1]„George Orwell, «1984», București: Univers, 1991, p. 219”.
[2]„Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, «Mass media și societatea», București: comunicare.ro, 2003, cap. 2.4.”
[3]„Idem, cap. 11”.
[4]„Idem, p. 205”.
[5]„Idem, p.229”.
[6]„Edward Bernays, «Cristalizarea opiniei publice», București: comunicare. ro, 2003, pp. 157-160”.
[7]„Bogdan Teodorescu, «Cinci milenii de manipulare», București: Tritonic, 2008, p.293”.
[8]„Idem, p. 310”.
[9]„Alvin Tofler, «Powershift. Puterea în schimbare», Antet, 1995, p. 380”.
[10]„Rita Izsák, «Report of the Special Rapporteur on minority issues», United Nations General Assembly, Human Rights Council, 5 ianuarie 2015”.
[11]„Paul Dobrescu, op. cit. p. 27”.
[12]„Alvin Tofler, op.cit.”
[13]„Edward Bernays, op.cit.”

Note

„George Orwell, «1984», București: Univers, 1991, p. 219”.
„Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, «Mass media și societatea», București: comunicare.ro, 2003, cap. 2.4.”
„Idem, cap. 11”.
„Idem, p. 205”.
„Idem, p.229”.
„Edward Bernays, «Cristalizarea opiniei publice», București: comunicare. ro, 2003, pp. 157-160”.
„Bogdan Teodorescu, «Cinci milenii de manipulare», București: Tritonic, 2008, p.293”.
„Idem, p. 310”.
„Alvin Tofler, «Powershift. Puterea în schimbare», Antet, 1995, p. 380”.
„Rita Izsák, «Report of the Special Rapporteur on minority issues», United Nations General Assembly, Human Rights Council, 5 ianuarie 2015”.
„Paul Dobrescu, op. cit. p. 27”.
„Alvin Tofler, op.cit.”
„Edward Bernays, op.cit.”