De curând, un angajat al spitalului de la Tichilești, singurul care adăpostește leproși în România și în Europa, a lansat o cerere de ajutor. Bolnavii au nevoie de alimente simple, care să varieze un meniu anost, singurul posibil în condiţiile în care statul le alocă o sumă ridicol de mică în comparaţie cu preţul de piaţă al alimentelor.

Spitalul de la Tichilești (judeţul Tulcea) este căminul a 10 bolnavi de lepră, ultimii supravieţuitori din zecile care au fost izolaţi aici, de-a lungul timpului, de restul lumii și de tot ce le-a fost mai drag pe lume – membrii familiilor lor.

Astăzi,  vizitatorii nu mai rămân oripilaţi de aspectul bolnavilor. Cei deformaţi de boală, transformaţi monstruos de pierderea membrelor și de leziunile pielii, nu mai sunt în viaţă – se odihnesc în mormintele de lângă spital, aproape de locul care le-a fost casă pentru decenii întregi.

În cuvintele doctorului Răzvan Vasiliu, astăzi nu mai e nimic senzaţional de văzut în fosta leprozerie. Doar „oameni normali“, vindecaţi de forma activă a bolii, care au avut privilegiul de a primi tratament încă dintr-o fază incipientă a bolii pe care oamenii au numit-o „ciuma albă“. La Tichilești s-a înfiinţat în ultimii ani și un azil de bătrâni, așa că cele două grupuri convieţuiesc liniștit. Ambele își deapănă aici ultimii ani de viaţă, dar numai membrii unuia au băut până la fund cupa fricii, a ostracizării și a pierderilor cel mai greu de suportat.

Despre ultimii bolnavi ai ultimei leprozerii din România, dar și din Uniunea Europeană, s-a scris de multe ori de-a lungul vremii, vizitatorii vorbind adesea despre „desăvârșirea“ sufletească a celor urâţiţi de boală și rupţi de lume, dar care au știut să croșeteze frumuseţe sufletească și speranţă din cele mai fragile fire pe care li le-a oferit viaţa și genetica lor.

Astăzi bolnavii nu sunt izolaţi în camerele lor de spital, ci pot ieși pe baza unui bilet de permisiune, pe care li-l semnează medicul și care consemnează că pacientul suferă de boala Hansen – o boală infecţioasă ce atacă pielea și nervii. De regulă, bolnavii revin la spital – le e mai ușor aici, în singura lume pe care au cunoscut-o de ani de zile, dacă nu de-o viaţă, și au nevoie și de îngrijiri, pentru că rănile ar putea recidiva oricând.

Cererea de alimente care a fost postată pe Facebook, în grupul Ţăranilor Dobrogeni, nu a venit de la bolnavi, ci de la o angajată a spitalului, care a dorit ca meniul celor 10 bolnavi să poată fi diversificat, lucru imposibil de realizat cu suma de 11 lei pe care o alocă statul pentru cele 3 mese zilnice ale unui pacient.

„Orice e bine-venit“, scrie Cristina Anca Lazarim în postarea sa. „Vă scriu în speranţa că sunt gospodari care pot şi îşi doresc să facă un bine. Aş vrea să îi rog să doneze, sau să dăruiască, sau să facă pomană cu câteva legume care le prisosesc“, continuă angajata, menţionând că nu e nevoie de cantităţi mari de legume – doar atât cât poate fi conservat și consumat de 10 persoane. Personalul spitalului, scrie Cristina, este dispus să se deplaseze și să culeagă legumele de pe terenurile din judeţele învecinate sau donatorii sunt invitaţi la spital, pentru a face cunoștinţă cu beneficiarii. În mesaj, Cristina lasă adresa spitalului, pentru toţi cei care ar dori să-i viziteze: Spitalul Leprozerie Tichilesti , oraș Isaccea, judeţul Tulcea, cod poștal 825202.

Nevoile mărunte de astăzi, care au primit un răspuns de la donatori cu suflet mare, ne duc cu gândul la nevoile de ieri ale unor oameni pedepsiţi de două ori, prin boala cruntă și prin atitudinea semenilor mai favorizaţi decât ei.

„Cinci zile printre leproși“, decupate dintr-un secol de lepră

Boala care a semănat groază printre oameni încă din vremurile biblice este, paradoxal, cel mai puţin contagioasă din grupul afecţiunilor molipsitoare. Lepra se contactează, în general, în primii ani de viaţă, fiind aproape imposibil să faci boala după 15-20 de ani, afirmă medicul Răzvan Vasiliu, singurul specialist român cu doctorat în lepră, care și-a dedicat viaţa îngrijirii leproșilor. Regula generală este că o persoană face boala în contact cu sursa de îmbolnăvire atunci când a avut membri ai familiei cu lepră, fie și în urmă cu două generaţii.

Personalul spitalului confirmă că boala nu este contagioasă, unii angajaţi de aici provenind din familii ai căror membri au lucrat aici, fără a exista vreun caz de îmbolnăvire. Caracterul puţin contagios al bolii printre cei care nu au în istoricul familiei cazuri de lepră a fost o constantă chiar și în timpurile în care nu era disponibil un tratament eficient al bolii.

În 1897, autorităţile înfiinţau o leprozerie în localitatea gălăţeană Răchitoasa, relocată la începutul noului secol la Tichilești, lângă Isaccea, în judeţul Tulcea. Distrusă de bulgari în 1916, leprozeria a continuat să funcţioneze timp de un deceniu în Lărgeanca, Basarabia.

În afară de autorităţi, pacienţi și personalul medical, nimeni nu bănuia măcar că în ţară ar mai fi existat cazuri de lepră la început de secol XX. Când un comunicat al Ministerului Sănătăţii ajungea în 1928 în redacţia ziarului Dimineaţa, avertizând locuitorii despre fuga a 10 bolnavi din leprozeria Lărgeanca, știrea a stârnit uimire și sentimentul că era vorba de o greșeală de tipar, consemnează documentarul Dragostea în vremea leprei.

Jurnalistul Felix Brunea Fox, supranumit cândva „prinţul reportajelor“, a intuit că, departe de a fi o greșeală, comunicatul dezvăluia existenţa unor oameni ascunși de lume, a căror situaţie a dorit să o cunoască de la prima mână. Așa ajungea jurnalistul în leprozeria din Basarabia și se năștea un reportaj ce a făcut senzaţie, Cinci zile printre leproși.

Brunea Fox avea să găsească aici oameni mutilaţi, obișnuiţi să fie identificaţi (și la fel de temuţi) cu boala pe care o purtau în carnea lor, grijulii să păstreze distanţa între ei și vizitatorul „curat“ de microbul maladiei. „Distanţa dintre noi, 3 metri. Am făcut un pas înainte, grupul s-a dat cu unul îndărăt. Leproșii se fereau de mine, ca să-mi atragă atenţia că eu uit să mă feresc de ei“, nota jurnalistul.

Lumea pe care o găsea aici era cutremurătoare, alcătuită din „morţi civili“ – oameni pe care societatea îi aruncase în afara ei, lăsându-i să flămânzească, privându-i de îngrijiri medicale. Pe lângă urâţenia care-i cuprinde în toate tentaculele ei, pe lângă dorul de casă și de cei dragi, bolnavii suferă de dureri mari, ce pot fi alinate doar de celebrul ulei Chaulmoograe, care ajunge la ei doar din 3 în 3 luni, deși au nevoie zilnic de el. Uleiul era și motivul pentru care unii fugari se întorceau la leprozerie – deși termenul fugari era destul de impropriu, neexistând nimeni care să-i oprească să plece și, de asemeni, nimeni care să le ofere motive să rămână.

Ministerul Sănătăţii aloca unui lepros suma de 20 de lei pe zi. În condiţiile în care doar pâinea costa 12 lei, medicul i se plângea lui Brunea Fox că  „nu se pot întreţine decât agonii“ cu o asemenea sumă.

Un intendent le cumpăra mâncare bolnavilor, împărţindu-le porţii ridicol de mici, în general fierturi cu ingrediente puţine. În rest, bolnavii nu dispuneau de niciun ajutor, de nicio soră de caritate, gătind și gospodărindu-se așa cum puteau, oblojindu-și rănile cu lâna murdară a oilor, în lipsă de pansamente. În mijlocul mizeriei indescriptibile, oamenii își păstrau un rest de speranţă – jurnalistul îi auzise discutând cu pasiune despre un leac obscur, care i-ar fi putut face oamenii de altădată. „Vor să se vindece! Vor să se mântuie!“, notează jurnalistul.

Cimitirul pentru leproși, așezat în spatele azilului, era menit însă să-i edifice asupra destinaţiei care-i aștepta la capătul unei boli necruţătoare. Un cimitir cu mulţi morţi, dar cu puţine cruci, pentru că, în iernile grele, nu erau niciodată destule lemne de foc.

Locul care nu exista în comunism și de care abia ne amintim astăzi

Epoca de aur nu putea accepta o leprozerie care să umbrească strălucirea unui partid cu pretenţii mesianice, așa că Tichileștiul nu a fost trecut pe vreo hartă. Ascuns bine printre colinele și pădurile satului, spitalul era la o lume distanţă de oamenii sănătoși, deși la nici 2 kilometri de șoseaua principală.

Funcţionând fără întrerupere din 1928, spitalul a adăpostit oameni cu visele ţăndări, care s-au îndrăgostit, s-au căsătorit și au avut copii, făcând cu viaţa lor tot ce puteau mai bine în condiţiile date.

Leproșii de aici nu au constituit o prioritate pentru nimeni, cu excepţia unora dintre cei care i-au îngrijit de-a lungul anilor. Cum este, de pildă, doctorul Vasiliu, trimis de DSP Tulcea la Tichileşti în anul 1991, fără prea multe explicaţii, și care a primit, în 2011, Ordinul Serviciul Naţional în grad de Cavaler.

Oamenii de aici spun că sunt fericiţi și că au deja tot ce au nevoie – semn că omul deposedat de toate învaţă să privească altfel darurile mici ale vieţii. Pentru că adevărul este că nu au chiar tot ce ar avea nevoie niște bătrâni care mai și suferă de lepră pe deasupra.

La sfârșitul anului 2012, spitalul nu avea nici măcar o ambulanţă. În 2018 un angajat face un apel către cei care au din prisos legume și fructe să doneze cantităţi mici ultimilor leproși ai ţării și ai continentului. Nu e nevoie de mult, pentru că numai 10 oameni, și ei în vârstă, au rămas să depene povestea unei boli care i-a ţintuit într-un loc pe care nu l-au ales, dar de care s-au legat cu toate vrejurile unei afecţiuni neistovite. Zeci de persoane au răspuns apelului, ceea ce a determinat-o pe autoarea postării să clarifice că a fost vorba de o cerere de ajutor, nu de un apel disperat. Pentru că oamenii acolo au „tot ce le trebuie pentru o viaţă bună“.

E un bine care trece dincolo de neajunsurile de zi cu zi, descins dintr-o viziune asupra vieţii pe care ochii noștri, orbiţi de stresul și de materialismul vieţii moderne, o ratează cel mai adesea.

Dar și un bine care ar putea fi îndulcit de un borcan cu gem sau de alte delicii ale cămării noastre, nesilite să încapă în măsura de jar a celor 11 lei alocaţi de stat. Un bine care s-ar putea lărgi printr-o vizită în acest perimetru greu de suferinţă, din care e greu de spus cine ar avea de câștigat cel mai mult.

Donatorii de astăzi vor continua să sprijine acești oameni sau vor uita de ei, cei obișnuiţi să fie uitaţi de-o viaţă. Dar numai atunci când ne vom opri din alergarea noastră, aplecându-ne spre hăul în care viaţa i-a aruncat pe unii semeni, fără să-i și înfrângă, vom putea spune despre noi, ca indivizi și ca naţie, ceea ce spunea un bătrân reporterului care-i vizitase: „Mergeţi și spuneţi lumii că suntem bine.”