„Eu am o misiune din partea lui Dumnezeu. Dumnezeu mi-a spus: «George, du-te și luptă-te cu acești teroriști din Afganistan.» Și așa am făcut. Apoi Dumnezeu mi-a zis: «George, mergi și pune capăt tiraniei din Irak.» Și așa am făcut…”[1]

Cuvintele acestea îi sunt atribuite fostului președinte american George Bush de către Naabil Shaath, ministrul afacerilor externe al Statului Palestinian, care pretinde că au fost rostite de Bush în cadrul unei întâlniri avute cu acesta în anul 2003. Știrea a fost preluată la vremea aceea de majoritatea agenţiilor de presă și nu a fost negată niciodată de administraţia prezidenţială a SUA. Dincolo de încărcătura populistă pe care mesajele cu trimitere la religie le pot avea, nu putem să nu observăm rolul major pe care religia a început să îl aibă în războaiele moderne. Într-un articol publicat de The Economist, în noiembrie 2007, se afirmă pe bună dreptate că „religia este de multe ori casus belii[2], totuși în multe conflicte, în mod special în cele din Orientul Mijlociu de astăzi, este uimitor cât timp i-a trebuit religiei pentru a ajunge o parte importantă a argumentului. Dar, odată ajunsă, ea face conflictele mult mai greu de rezolvat.”[3]

În acest context, unele dintre cele mai dificile întrebări la care trebuie să găsim un răspuns sunt: Unde este Dumnezeu în conflictele de astăzi? El cu cine ţine? De partea cui este? Cum pot fi testate pretenţiile celor ce spun că acţionează la porunca lui Dumnezeu?

Gott mit uns![4]

Chiar dacă este mult mai veche, această expresie a devenit cunoscută în toată lumea după ce soldaţii naziști au primit curelele inscripţionate cu aceste cuvinte. Concepţia că Dumnezeu este cu noi a lăsat mai multe răni în secolul al XX-lea decât oricând în istorie. Mulţi istorici consideră că argumentul religiei fusese readus în prim-plan încă din secolul anterior, când, în timpul războiului de secesiune din SUA, ambele tabere pretindeau că Dumnezeu este de partea lor. Christianity Today avansează o statistică prin care imaginea de ansamblu devine mai grăitoare: „Probabil că 10% dintre soldaţii care au luptat în Războiul Civil au trăit experienţa convertirii în timpul războiului.”[5] Pastori și credincioși din amândouă taberele se rugau și vorbeau despre intervenţia lui Dumnezeu de partea lor. Au fost construite capele pentru soldaţi, unele având chiar 1.000 de locuri, și au fost organizate botezuri impresionante. Cu toate acestea, conform cifrelor oficiale, în acest război au murit peste 620.000 de soldaţi, uciși de gloanţe sau de boli, adică mai mulţi decât în toate celelalte conflicte în care soldaţii americani fuseseră implicaţi până atunci.

Scenariul s-a repetat apoi în toate conflictele majore. În timpul Primul Război Mondial, procesiunile religioase nu au lipsit din niciuna dintre tabere. Soldaţii mergeau „cu crucea-n frunte/Căci oastea e creștină” luptând, paradoxal, pentru idealuri care nu aveau nicio legătură cu religia sau cu viaţa lor. Ambiţia politică a unor lideri, încăpăţânarea lor acerbă au făcut până la final peste 10 milioane de victime din rândul soldaţilor și alte milioane în rândul civililor. Despre rolul religiei în acest conflict, Philip Jenkins, profesor emerit de istorie la Universitatea Baylor, din SUA, a publicat în anul 2014 o carte cu un titlu provocator – Războiul Mare și Sfânt: Cum a devenit Primul Război Mondial o cruciadă religioasă –, în care afirmă: „Religia este esenţială pentru a înţelege războiul, pentru a înţelege de ce oamenii merg la război, ce își doresc să obţină și de ce rămân să lupte.”[6] Jenkins citează în lucrarea sa lideri religioși din ambele tabere care încercau să accentueze dimensiunea religioasă a conflictului, conturată de câteva coordonate: soldaţii lor luptă cu forţele răului, au o misiune specială din partea lui Dumnezeu și trebuie să îndeplinească până la capăt această chemare sacră.[7]

Perspectiva s-a regăsit și în discursurile din al Doilea Război Mondial. Din nou, argumentele religioase au fost accentuate insistent și, din nou, rezultatele au fost catastrofale, chiar mult mai rele decât cele ale Primului Război Mondial – numărul victimelor depășind 70 de milioane. Este de prisos să amintim că lagărele de concentrare nu au fost făcute în niște colţuri păgâne uitate de lume, ci chiar în zone cu o puternică tradiţie creștină, iar opresorii evreilor făceau parte din comunităţi creștine importante. Din păcate, bisericile, în general, au preferat să își protejeze propriii membri și să vorbească puţin sau deloc împotriva abuzurilor. Ba, mai mult, liderii politici au încercat să folosească bisericile pentru realizarea propriilor ambiţii teritoriale. Gerald P. Fogarty, de la Universitatea din Virginia, afirmă vorbind despre Stalin: „Planul său final era să subordoneze toate ramurile Bisericilor Ortodoxe din Europa de Est sub autoritatea Moscovei, realizând un al doilea Vatican.”[8]

De fapt, cele două războaie mondiale au fost cele mai importante teste pe care creștinismul le-a avut de dat în secolul al XX-lea. Ele au dovedit nu esenţa învăţăturilor creștine, așa cum cu maliţiozitate s-au grăbit să aprecieze unii, ci faptul că doar recunoașterea lor teoretică nu folosește la nimic (după cum un test la matematică nu dovedește dacă materia este bună sau rea, ci dacă elevii și-au însușit-o sau nu). În ansamblu, războaiele majore ale secolului al XX-lea nu ne spun atât de mult despre Dumnezeu, cât despre felul în care oamenii s-au folosit inclusiv de religie pentru realizarea propriilor agende. Chiar dacă armatele au plecat la război de cele mai multe ori cu binecuvântarea unor lideri religioși, iar argumentele teologice au încercat să justifice comportamente îngrozitoare, acestea nu au venit din morala creștină, ci din felul în care oamenii politici au ales să se folosească de ea pentru realizarea propriilor agende.

Trecerea timpului nu a diminuat cu nimic realitatea amestecului religiei cu politicul și cea a acţiunilor militare decise de factorii politici. În anul 2010, după ce presa a descoperit că armele soldaţilor americani din Afganistan și Irak, produse de Trijicon, aveau inscripţionate pe ele trimiteri la texte biblice, firma de armament a decis să nu mai inscripţioneze versete biblice pe arme.[9] Cât despre relaţia dintre religie și politică, șase ani mai târziu de la acest moment, pastorul baptist Robert Jeffress, cel care a condus serviciul religios la ceremonia de învestire a președintelui Donald Trump, afirma: „Atunci când mă gândesc la președintele ales Donald Trump, mă gândesc la un alt mare lider pe care Dumnezeu l-a ales cu mii de ani în urmă în Israel. (…) Neemia (…). Și primul pas pe care l-a făcut pentru reconstruirea naţiunii a fost construirea zidului. (…) Vedeţi? Dumnezeu nu este împotriva zidurilor.”[10] Apoi a completat: „El știe că Dumnezeu l-a chemat să facă o mare lucrare și nu vrea să se oprească din drum.”[11]

Din partea opusă a lumii, la începutul anului 2012, la o întâlnire a principalilor conducători religioși din Federaţia Rusă, Vladimir Putin, care candida atunci pentru un al treilea mandat de președinte, a fost declarat la unison singura șansă de progres a ţării, iar perioada conducerii sale – „un miracol al lui Dumnezeu”. Evenimentul, relatat de Reuters, a adus la un loc lideri ortodocși, mozaici, musulmani, armeni, catolici, precum și din alte confesiuni creștine, și chiar un lama budist, care au lăudat administraţia Putin și au vorbit împotriva oponenţilor săi. Dacă nimeni nu se îndoia că patriarhul Chiril este un suporter înfocat al conducerii ţării sale, declaraţiile de susţinere ale celorlalţi conducători religioși au arătat că religia și politica sunt mult mai aproape în realitate decât par. Ca exemplificare, merită amintită declaraţia rabinului-șef Berel Lazar legată de cele mai recente manifestaţii ale opoziţiei de atunci: „Faptul că acestea [protestele] au avut loc sâmbăta sugerează că ele nu sunt o treabă serioasă. (…) Noi chiar am glumit la sinagogă spunând că mai bine ar fi venit la rugăciune în acea zi.”[12] Sau declaraţia muftiului Ravil Gainutdin: „Musulmanii vă cunosc, musulmanii au încredere în dumneavoastră, musulmanii vă urează succes.” Vorbind despre datoria misionară a statelor ortodoxe faţă de lumea întreagă, patriarhul Chiril al Rusiei afirma chiar: „Ţările în care majoritatea locuitorilor sunt ortodocși au vocaţia de a arăta lumii un exemplu de construcţie a unei economii și a unui guvern popular conforme cu principiile și idealurile creștine.”[13] Această afirmaţie scoate și mai mult în evidenţă cât de strânsă este în viziunea liderului ortodox relaţia dintre stat și biserică. Ne întrebăm, pe bună dreptate, cu ce sunt guvernele răsăritene mai apropiate de idealurile creștine decât cele vestice și ce s-ar întâmpla dacă la cârma unor astfel de ţări ar ajunge persoane de alte confesiuni creștine. Ar întina aceste idealuri și principii creștine? Faptul că biserica tace sau se implică în mod indirect în conflictele militare ale ţării arată că declaraţia acesta spune mult mai mult decât pare la prima vedere.

Este cu adevărat acest amestec al religiei cu politica idealul creștinismului? Toată această evoluţie a lucrurilor provine din planul iniţial al lui Iisus Hristos, așa cum este revelat în Biblie? Sau este ea doar o „adaptare” specifică tendinţelor și preocupărilor omenești, la fel ca multe alte practici creștinate de-a lungul secolelor?

Biblia și războiul final

Preocupaţi de realizarea propriilor ambiţii politice, mulţi lideri creștini de-a lungul timpului s-au văzut parte a unui război final, chemaţi în mod mesianic să pedepsească răufăcători și să îi salveze pe cei buni. Aceasta a făcut ca ideea de cruciadă să apară iar și iar chiar și în discursuri recente. Dacă liderul politic este alesul lui Dumnezeu, evident el are și o misiune de la Cel ce l-a chemat. Așa că oricine se ridică împotriva agendei acestuia se ridică de fapt împotriva Celui ce l-a trimis. Iar dacă suprapunem acest tipar peste cel al unui război, pare logic că Dumnezeu ţine cu cel pe care l-a ales, iar ideea conflictului este venită de sus. Istoria ultimilor 2.000 de ani ne-a arătat că această viziune este catastrofală. Religia Bibliei recunoaște că „cel ce poartă sabia” este și el un „slujitor al lui Dumnezeu”[14], dar, atunci când cerinţele sale contrazic principiile revelate ale lui Dumnezeu, cel credincios trebuie să „asculte mai mult de Dumnezeu decât de oameni”[15]. Nicăieri, nici Isus și nici sfinţii Săi apostoli nu vorbesc despre misiuni militare ale creștinilor și nici de organizarea vreunei armate a acestora care să lupte pentru dezideratele veșnice ale Evangheliei. Dimpotrivă, aceasta vorbește despre obrazul celălalt, despre făcătorii de pace și de faptul că cei ce scot sabia vor pieri tot de sabie.[16]

Există totuși un război despre care Biblia vorbește și pe care mulţi îl socotesc o ultimă cruciadă sau cel mai mare război sfânt. Da, Biblia vorbește despre un război final și despre un loc de desfășurare a acestuia – celebrul război de la Armaghedon, însă perspectiva pe care Scriptura o oferă este totuși radical diferită de ceea ce unii conducători politici sau militari au dorit să creadă.

Singura referinţă biblică la Armaghedon este cea din Apocalipsa 16:16. Acolo este vorba despre trei duhuri demonice care merg la împăraţii pământului ca să îi mobilizeze pentru o mare bătălie și reușesc să îi convingă folosindu-se de semne uimitoare, iar această mare oștire se adună „în locul care în evreiește se cheamă Armaghedon”.

De aici încep controversele, dar și soluţiile. Numele „Armaghedon” se pare că e format din două cuvinte evreiești: primul înseamnă „munte”, în timp ce al doilea nu are o traducere certă. Mulţi comentatori cred că aici este vorba de „Meghido”[17], o localitate din Vechiul Testament, așa că cea mai bună traducere ar putea fi „muntele Meghido”. Singura problemă este că nu există în geografia Palestinei un munte cu numele de Meghido, ci mai degrabă o vale cu acest nume. Există totuși interpreţi care văd aici o referire la muntele aflat în faţa cetăţii Meghido – muntele Carmel.

Laurenţiu Moţ, profesor de Noul Testament la Universitatea Adventus, afirmă însă următoarele: „A vedea în acest termen un loc exact din Orientul Mijlociu, unde vor încăpea armatele tuturor naţiunilor, este incorect din punct de vedere biblic și logic.”[18] În sprijinul acestei idei, el afirmă că multe dintre toponimele Apocalipsei sunt simbolice – Babilonul, Sodoma, Egiptul, Ierusalimul etc., dar și faptul că, așa cum am precizat anterior, nu există un spaţiu geografic în Vechiul Testament care poate fi identificat ca muntele Meghido.

Ce este, deci, Armaghedonul? Dacă semnificaţia numelui locului este dificil de stabilit cu exactitate, evenimentul care se va desfășura acolo este mai ușor de descifrat. Poate cel mai important aspect este faptul că războiul acesta nu este între o naţiune dreaptă și una nedreaptă, ci textul sugerează că împăraţii pământului sunt uniţi împotriva lui Dumnezeu. Cele trei duhuri trimise de Satana vor reuși să îi convingă pe liderii politici ai lumii prin manifestări supranaturale – element aflat în acord cu ce dezvăluie Biblia în alt loc: „Satana se preface în înger de lumină. Nu este mare lucru dar dacă și slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii.”[19] Acești pseudoslujitori ai adevărului pregătesc cea mai mare înșelăciune a istoriei, despre care vorbește și apostolul Pavel, și anume arătarea Antihristului, care se va așeza „în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu”[20].

Chiar dacă nu toate detaliile acestui eveniment viitor sunt clare, un lucru este totuși clar. „În ultimul act al înșelăciunii, antihristul este Satana însuși, care se va da drept Hristos”[21] și îi va strânge pe conducătorii politici și militari ca să lupte împotriva unui vrăjmaș „care vine”, fără să știe că de fapt vor lupta împotriva lui Hristos. Așadar, „Armaghedonul este momentul revoltei eschatologice a lumii împotriva lui Dumnezeu, luptă în care biserica falsă cade victimă colaterală, iar biserica adevărată este «încolţită».”[22] El asociază imaginea acestui război final cu experienţa biblicului Iosia, care, fără să aibă motiv, se amestecă din mândrie într-un război care nu era al lui și moare la Meghido, fiind răpus de egiptenii porniţi să lupte împotriva Asiriei. La fel ca armatele lui Iosia, biserica creștină de la finalul istoriei, mândră și plină de încredere în propriile forţe, se va amesteca într-un război care nu va fi al ei, fiind astfel o victimă colaterală a acestuia.

Războiul de dincolo de război

David Hunt[23] povestește o întâmplare din cel de-al Doilea Război Mondial multă vreme trecută cu vederea de public. Având în minte momentele din noaptea de Crăciun a anului 1914, când soldaţii din Primul Război Mondial au ieșit din tranșee și au serbat împreună minunea nașterii lui Iisus, deși erau în tabere diferite, generalii din cel de-al Doilea Război Mondial au anunţat că orice gest de acest fel va fi foarte aspru pedepsit. Se spune însă că, în decembrie 1944, chiar în seara de Crăciun s-a întâmplat ceva uimitor într-un mic cătun din pădurile munţilor Ardeni. Elisabet Vinken era acasă, împreună cu fiul ei de 12 ani, când o ciocănitură ciudată în ușă le-a întrerupt liniștea. În prag, doi soldaţi americani cereau milă, în timp ce un al treilea grav rănit zăcea căzut în zăpadă. Deși erau dușmani, femeia i-a primit și a început să îl îngrijească pe cel rănit, deși nu știa pic de engleză. Deodată se auzi o altă ciocănitură și femeia a crezut că alţi soldaţi americani se rătăciseră prin zonă. A ieșit veselă la ușă, dar a constatat că afară era un caporal și trei soldaţi germani înarmaţi. Voiau să intre, însă femeia le-a spus cu înţelepciune că în casă sunt soldaţi americani și că nu vrea să audă împușcături în casa ei. Era seara de Crăciun. Surprinzător, minunea acelei seri l-a făcut pe caporal să le ceară soldaţilor să își lase armele la ușă, au intrat și au stat la masă cu soldaţii americani, l-au ajutat pe soldatul rănit și, dimineaţa, toţi șapte au plecat fără să tragă un singur foc de armă unii asupra altora.

Exemplul acesta este doar o picătură de apă într-un ocean. Pare nesemnificativ pentru o lume în care aceste excepţii sunt cu totul uitate. Totuși, el ne arată că simbolurile creștine, mesajul iubirii lui Dumnezeu coborât la noi, pot uni oameni într-un fel în care nimic altceva nu o poate face. El descoperă ce ar putea face dragostea creștină dacă i s-ar îngădui să se multiplice în milioane de inimi. El descoperă că, în loc să ţină cu o putere în detrimentul alteia, Dumnezeu ţine cu oamenii, cu cei pe care îi iubește „cu o iubire veșnică”[24]. Încercarea bisericii de a transforma liderii politici în figuri mesianice nu ţine de misiunea ei și se poate transforma foarte ușor într-o formă de abuz asupra celor ce au alte vederi politice sau religioase. Dacă ne uităm în istorie, acest scenariu dramatic este uimitor de previzibil. Misiunea bisericii este să Îl înalţe pe Hristos și principiile Sale, într-o manieră plină de dragoste și sacrificiu.[25]

Creștinismul nu are nimic de-a face cu războaiele și ambiţiile de stăpânire, ci are de-a face cu dragostea și consecvenţa. Dumnezeu nu luptă cu unii împotriva celorlalţi, ci îi iubește pe toţi și vrea să îi salveze pe toţi. Vrea să îi salveze de prejudecăţi, de egoism, de amăgire și de moarte. Există însă un dușman, care la final se va declara marele dumnezeu și va încerca să întoarcă oamenii împotriva lui Dumnezeu și a celor ce aleg să Îi rămână credincioși. În faţa acestei perspective, marea întrebare devine nu de partea cui este Dumnezeu, ci de partea cui ești tu. Iar, dacă în evenimentele din jurul tău, vezi pași care par să ducă în direcţia conflictului, hotărăște-te astăzi de partea cui vrei să fii. Cum? Scrie în Biblia ta!

 

Footnotes
[1]„Nabil Shaath citat de BBC news, «God Told me to invade Iraq, Bush tells Palestinian ministers», 6 oct. 2005, http://www.bbc.co.uk/pressoffice/pressreleases/stories/2005/10_october/06/bush.shtml”.
[2]„ Expresie latină, cu sensul «motiv de război».”
[3]„«The New Wars of Religion», 1 nov. 2007, http://www.economist.com/node/10015219”.
[4]„ În limba germană, «Dumnezeu este cu noi». ”.
[5]„ «Christianity and the Civil War: Did You Know?», în Christianity Today, nr. 33, 1992; vezi  http://www.christianitytoday.com/history/issues/issue-33/christianity-and-civil-war-did-you-know.html ”.
[6]„  Philip Jankins, The Great and Holy War: How World War I Became a Religious Crusade, HarperCollins Publisher, 2014, p. 5. ”.
[7]„ Iată doar un exemplu: Randolf Mc Kim, rector episcopal al Washington Church of Epiphany, spunea în anul 1917, la intrarea SUA în război: «Dumnezeu ne-a cerut acest război. Noi ducem luptele Lui. (…) Acest conflict este de fapt o cruciadă. Cea mai mare din istorie – și cea mai sfântă. Este în cel mai profund și mai adevărat sens un război sfânt.» Citat în Philip Jankins, op.cit., p. 10.”
[8]„ Jan Bank, Lieve Gevers, Churches and Religion in the Second World War, Bloomsbury Academic, 2016, ediţie electronică. ”.
[9]„ «Commpany offers to stop putting biblical references on military scopes», 21 ian. 2010, edition.cnn.com ”.
[10]„Transcrierea predicii poate fi găsită la http://time.com/4641208/donald-trump-robert-jeffress-st-john-episcopal-inauguration/ ”.
[11]„ Michael W. Chapman, «Pastor Jeffress: Trump Is Like ‘Wall-Builder’ Nehemiah, ‘God’s Called Him to a Great Work’», 23 ian. 2017, cnsnews.com ”.
[12]„Gleb Bryanski, «Russian patriarch calls Putin era „miracle of God”», 8 febr. 2012, uk.reuters.com”.
[13]„Citate de Armand Gosu, «Patriarhul Chiril la Curtea ţarului Putin», 24 oct. 2017, contributors.ro”.
[14]„ Romani 13:4”.
[15]„Fapte 5:29”.
[16]„ Vezi Matei 5:9,39; Matei 26:52.”
[17]„Iosua 17:11. ”.
[18]„Laurenţiu Moţ, «Marea surpriză de la Armaghedon», în Curierul Adventist, anul XCI, august 2014, p. 24.”
[19]„ 2 Corinteni 11:14-15. ”.
[20]„ 2 Tesaloniceni 2:4 ”.
[21]„ Laurenţiu Moţ, art.cit. ”.
[22]„Idem. ”.
[23]„David Hunt, «About World War 2: A Small Christmass Truce», 5 sept. 2017, owlcation.com ”.
[24]„ Ieremia 31:3.”
[25]„ 1 Corinteni 2:2, Ioan 15:12, Matei 28:18-20 etc.”

„Nabil Shaath citat de BBC news, «God Told me to invade Iraq, Bush tells Palestinian ministers», 6 oct. 2005, http://www.bbc.co.uk/pressoffice/pressreleases/stories/2005/10_october/06/bush.shtml”.
„ Expresie latină, cu sensul «motiv de război».”
„«The New Wars of Religion», 1 nov. 2007, http://www.economist.com/node/10015219”.
„ În limba germană, «Dumnezeu este cu noi». ”.
„ «Christianity and the Civil War: Did You Know?», în Christianity Today, nr. 33, 1992; vezi  http://www.christianitytoday.com/history/issues/issue-33/christianity-and-civil-war-did-you-know.html ”.
„  Philip Jankins, The Great and Holy War: How World War I Became a Religious Crusade, HarperCollins Publisher, 2014, p. 5. ”.
„ Iată doar un exemplu: Randolf Mc Kim, rector episcopal al Washington Church of Epiphany, spunea în anul 1917, la intrarea SUA în război: «Dumnezeu ne-a cerut acest război. Noi ducem luptele Lui. (…) Acest conflict este de fapt o cruciadă. Cea mai mare din istorie – și cea mai sfântă. Este în cel mai profund și mai adevărat sens un război sfânt.» Citat în Philip Jankins, op.cit., p. 10.”
„ Jan Bank, Lieve Gevers, Churches and Religion in the Second World War, Bloomsbury Academic, 2016, ediţie electronică. ”.
„ «Commpany offers to stop putting biblical references on military scopes», 21 ian. 2010, edition.cnn.com ”.
„ Michael W. Chapman, «Pastor Jeffress: Trump Is Like ‘Wall-Builder’ Nehemiah, ‘God’s Called Him to a Great Work’», 23 ian. 2017, cnsnews.com ”.
„Gleb Bryanski, «Russian patriarch calls Putin era „miracle of God”», 8 febr. 2012, uk.reuters.com”.
„Citate de Armand Gosu, «Patriarhul Chiril la Curtea ţarului Putin», 24 oct. 2017, contributors.ro”.
„ Romani 13:4”.
„Fapte 5:29”.
„ Vezi Matei 5:9,39; Matei 26:52.”
„Iosua 17:11. ”.
„Laurenţiu Moţ, «Marea surpriză de la Armaghedon», în Curierul Adventist, anul XCI, august 2014, p. 24.”
„ 2 Corinteni 11:14-15. ”.
„ 2 Tesaloniceni 2:4 ”.
„ Laurenţiu Moţ, art.cit. ”.
„Idem. ”.
„David Hunt, «About World War 2: A Small Christmass Truce», 5 sept. 2017, owlcation.com ”.
„ Ieremia 31:3.”
„ 1 Corinteni 2:2, Ioan 15:12, Matei 28:18-20 etc.”