Prima mea Biblie mi-a fost oferită de pastorul Damian Zamfir, în iarna anului 1972. Pastorul Zamfir, omul care mi-a condus cei dintâi pași pe calea către Hristos, m-a invitat să-l vizitez în casa parohială a bisericii adventiste de pe strada Rodnei din Târgoviște.

După o scurtă introducere pe un ton scăzut, s-a îndreptat spre unul dintre ungherele mai puţin luminate ale casei, de unde a revenit cu Cartea în mână. Era o Biblie mică, nouă și ușor colbuită. În timp ce încerca să o scoată „la lumină“, m-a privit, și ochii lui, care plângeau frecvent, s-au înroșit și s-au umplut de lacrimi. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că emoţia pe care am trăit-o când am întins mâna ca să iau Cartea este vie și astăzi și îmi umple sufletul de o tulburare sfântă de fiecare dată când merg în această „grădină” și Îi ascult glasul.

Când am citit iniţial Biblia am trăit o experienţă pe care mulţi ar considera-o mistică. Admiram, priveam, mă înfricoșam, mă bucuram și trăiam învăluit în lumina copleșitoare a acestui monolog absolut, de fiecare dată când călătoria mea ajungea la ultima dintre cele 1223 de pagini ale cărţii.

Credeam mereu că eram singur în grădină, până când am înţeles, pentru prima dată, ceva din glasul grădinii. De atunci, întâlnirea cu grădina a făcut loc întâlnirii mele cu Grădinarul.

Pe măsură ce viaţa mea înainta de la stadiul de „copil“ spre starea de „om mare“[1] în Hristos, monologul din mijlocul grădinii s-a transformat în dialog cu Grădinarul și, din dialogul meu cu El, am înţeles rostul grădinii și mesajul ei: „Ea vorbește despre Mine.“ Nu se află aici, în această grădină mărturisitoare, în Cartea Cărţilor, cum este adesea numită, nicio floare, niciun strat, nicio buruiană sau niciun mărăcine care să aibă o altă menire decât aceea de a mărturisi despre marele Grădinar. Am înţeles că viaţa grădinii este Grădinarul și că, fără El, nu rămâne niciun fel de viaţă: „Cine are pe Fiul are viaţa.“[2] Am înţeles că preţul grădinii nu este dat de ceea ce este ea ca atare, ci de Comoara ascunsă în ţarina ei. Tocmai prezenţa acestei Comori justifică interesul instinctiv și atracţia omului către Scripturi.

O ruptură percepută sau reală?

Am continuat să citesc Biblia de-a lungul multor ani și, fără excepţie, trecând de la cartea prorocului Maleahi la aceea a evanghelistului Matei mi-a fost mereu imposibil să nu remarc schimbarea de temperatură, de lumină și de mediu, în general. Cu timpul, mi-am dat seama că nu este doar o schimbare de mediu, ci am simţit că acolo se ridică, de fapt, un perete de stâncă, vertical și ameţitor. Urcarea pe această stâncă nu îi lasă niciun fel de speranţă omului raţional și realist. Tocmai pentru că problema este atât de vizibilă, multe din încercările de reconciliere a Noului Testament cu Vechiul Testament s-au bazat și se bazează pe argumente îndoielnice și care nu fac altceva decât să adâncească dezamăgirea caracterului ireconciliabil al celor două Testamente.

În același timp, un orizont mirific i se deschide omului credinţei, care se roagă: „De la capătul pământului strig către Tine cu inima mâhnită și zic: «Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine!»“[3] Omului acestuia, al rugăciunii pline de credinţă, îi este promis Duhul lui Dumnezeu, care îl va conduce spre tot adevărul cu privire la Iisus.

Incontestabil, la trecerea dinspre Vechiul Testament spre Noul Testament, cititorul devotat al Bibliei trăiește un moment de dezorientare. Aici, la această incomparabilă punte a vieţii duhovnicești, orice cititor al Scripturilor se întreabă obligatoriu: Până la urmă, ce este Scriptura Vechiului și Noului Testament? Care este natura relaţiilor dintre cele două Testamente? Ce să înţeleg despre tensiunea pe care o percep și pe care nu pot să o ignor? Din multe puncte de vedere – psihologic, pedagogic și, nu în ultimul rând, spiritual –, diferenţa și divergenţa dintre Vechiul și Noul Testament nu fac altceva decât să pună în evidenţă Subiectul, tocmai prin contrastul și tensiunea pe care le creează. Ceea ce intrigă și provoacă este dogma continuităţii și neschimbării din sânul Trinităţii, absolut greșit aplicată. Această dogmă a continuităţii este fundamental biblică: În El „nu este nici schimbare, nici umbră de mutare.“[4] Sau: „Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb.“[5]

Cu privire la adevărul etern al continuităţii și neschimbării lui Dumnezeu există, și în Scripturi, și în celelalte forme de mărturie despre Dumnezeu (a naturii, a experienţei umane, a istoriei), încă multe alte revelaţii care așteaptă să fie explorate. Continuitatea și imuabilitatea nu se aplică niciodată la ceva, ci doar la Cineva. Cu privire la orice altceva în afară de Dumnezeu, Biblia spune în Epistola către Evrei, citând Psalmul 102: „Și iarăși: «La început, Tu, Doamne, ai întemeiat pământul și cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu rămâi; toate se vor învechi ca o haină; le vei face sul ca pe o manta și vor fi schimbate, dar Tu ești același și anii Tăi nu se vor sfârși.»“[6] Sau: „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.“[7] Altfel spus, doctrina continuităţii și neschimbării nu se poate aplica la nimic și nimănui în afară de Dumnezeu, care este dragoste: „Dragostea nu va pieri niciodată. Prorociile se vor sfârși, limbile vor înceta, cunoștinţa va avea sfârșit.“[8] 

În legătură cu neschimbarea și continuitatea care există în Dumnezeu, trebuie să ne păzim de o altă posibilă alunecare sau neînţelegere, care a produs multă frământare și amărăciune în sufletul multor oameni. Eterna Lui neschimbare se referă la caracterul Lui de iubire, și nu la afirmaţii circumstanţiale și condiţionate. Iubirea este veșnică, este dintotdeauna și va rămâne pentru totdeauna. Orice altceva este supus schimbării și trăiește un proces al dezvoltării în har și în cunoaștere: „De aceea, iată ce zice Domnul Dumnezeul lui Israel: «Spusesem că și casa ta și casa tatălui tău au să umble totdeauna înaintea Mea. Și acum, zice Domnul, departe de Mine lucrul acesta! Căci voi cinsti pe cine Mă cinstește, dar cei ce Mă dispreţuiesc vor fi dispreţuiţi.“[9] 

Revenind la problema cu care se confruntă majoritatea creștinilor, dar și majoritatea necreștinilor, și anume la aparenta diferenţă și ruptură dintre Vechiul Testament și Noul Testament, consider că problema aceasta este cauzată de greșita aplicare a sensului continuităţii și neschimbării asupra Scripturilor, de greșita lor întrebuinţare și de confundarea textelor Scripturilor cu Dumnezeul despre care ele vorbesc. Scriptura nu este Dumnezeu, ea vorbește despre Dumnezeu. Scriptura nu este veșnică, ci veșnic este Acela despre care vorbește ea și veșnice sunt și adevărurile cu privire la veșnicia iubirii Lui, adevăruri manifestate în cursul istoriei, fie ele sacre, fie seculare: „Isus Hristos este Același ieri și azi și în veci!“[10]

Dacă vom atribui continuitatea și neschimbarea Aceluia căruia Îi aparţin de drept, și anume lui Dumnezeu, nu formelor pe care le iau mărturiile despre El – natura, Scriptura, istoria, mărturia cugetului și oricare altă formă de mărturie insuflată nouă prin Duhul Sfânt –, atunci și numai atunci nu vom avea nicio problemă făcând trecerea de la Maleahi la Matei, fiindcă El este Același. Ceea ce diferă sunt tocmai mărturia și mărturisitorul. Fiecare mărturie poartă amprenta mărturisitorului, și lucrul acesta este universal aplicabil.

Mărturia lui Iisus

„După ce a vorbit în vechime părinţilor noștri prin proroci, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor și prin care a făcut și veacurile.“[11] Există grade calitative ale mărturiei și există criterii de validare a acesteia în funcţie de diferiţi parametri. Textul vorbește despre supremaţia și natura cerească a mărturiei lui Iisus. Orice mărturie poartă inevitabil amprenta mărturisitorului și aceste texte ne vorbesc tocmai despre mărturia Fiului lui Dumnezeu ca fiind parte a unei cu totul alte ordini, cea cerească. Textul realizează acest lucru prin punerea în contrast a figurii lui Iisus cu profeţii, cu îngerii și cu natura. El nu poate fi încadrat în niciuna dintre aceste categorii de mărturisitori, fiindcă mărturia Lui provine dintr-o altă lume („Eu știu de unde am venit și unde Mă duc“[12]) și mâncarea pe care o oferă El ne rămâne nouă necunoscută. Prin această mărturie a Lui trebuie măsurate și apreciate orice alte mărturii și toţi ceilalţi mărturisitori. El nu este unul dintre profeţi și nu este nici cel mai mare profet, așa cum greșit spunem noi uneori. El este Dumnezeul profeţilor, El este Acela despre care prorocesc ei: „El, care este oglindirea slavei Lui și întipărirea Fiinţei Lui.“[13] La fel, în același loc ni se spune că El nu este parte din creaţie, ci El este Cel „care ţine toate lucrurile cu cuvântul puterii Lui“.

El nu este preot din numărul preoţilor, nici măcar mai marele preoţilor puși după rânduiala sau ordinea specifică, fiindcă El nu este numit preot nici după o lege pământească, nici prin moștenire, ci prin „puterea unei vieţi nepieritoare“[14]. El nu este preot „aaronic“ sau levitic, ci Preot „după rânduiala lui Melhisedeh“[15]. El nu este preot pentru un timp, ci este „Mare-Preot în veac“[16]. El nu se roagă pentru curăţirea păcatelor, așa cum fac preoţii, ci, spre deosebire de aceștia, El a făcut curăţirea păcatelor. El nu s-a așezat în spatele unui altar de piatră sau al unui amvon de lemn, ci „a șezut la dreapta Măririi, în locurile preaînalte“[17]. El nu este nici înger, nici arhanghel, fiindcă El este Creatorul tuturor îngerilor – căci tot ce a fost făcut a fost făcut prin El –, „ajungând cu atât mai presus de îngeri, cu cât a moștenit un Nume mult mai minunat decât al lor“[18]. Și, tot acolo: „Căci, căruia dintre îngeri a zis El vreodată: «Tu ești Fiul Meu; astăzi Te-am născut»? Și iarăși: «Eu Îi voi fi Tată și El Îmi va fi Fiu»?“[19]

Deosebirea dintre El și îngeri nu lasă loc niciunui fel de corespondenţă. Între Hristos și îngeri e un zid de stâncă ce nu poate fi urcat decât dacă Dumnezeu Însuși îl ajută să urce pe cel ce își dorește acest lucru. El nu este mai marele îngerilor, ci este Dumnezeul îngerilor, căruia ei sunt chemaţi să I se închine: „Și, când duce iarăși în lume pe Cel întâi născut, zice: «Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine!»“[20] Slujba și lucrarea frumoasă a îngerilor este pusă nu alături, ci în contrast cu lucrarea Fiului, fiindcă El este mai presus de ei: „Și despre îngeri zice: «Din vânturi face îngeri ai Lui, și dintr-o flacără de foc, slujitori ai Lui»“[21], „pe când Fiului I-a zis: «Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este în veci de veci; toiagul domniei Tale este un toiag de dreptate»“[22]. Sau, puţin mai jos în același capitol, se spune: „Și iarăși: «La început, Tu, Doamne, ai întemeiat pământul; și cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu rămâi; toate se vor învechi ca o haină; o vei face sul ca pe o manta și vor fi schimbate, dar Tu ești același și anii Tăi nu se vor sfârși.»“[23]

Având în vedere raportul dintre mărturia Fiului și orice altă mărturie, nu se mai ridică nicio întrebare justă cu privire la deosebirea dintre Vechiul Testament și Noul Testament. Este limpede că stăm în faţa aceleiași mărturii, mărturia despre Tatăl, ajunsă la noi pe două căi cu totul diferite, fiecare mărturisitor lăsându-și amprenta asupra propriilor cuvinte. Mărturia Vechiului Testament cu privire la Tatăl vine prin ceea ce oamenii sfinţi și inspiraţi au văzut și au înţeles cu privire la Dumnezeu. Este mărturia lor directă, mărturia oamenilor inspiraţi, dar fără a fi astfel mai puţin oameni: „Oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt.“[24]

Mărturia lui Iisus însă este de o cu totul altă natură. El nu doar că a vorbit despre Tatăl, nu doar că a interpretat ceea ce a văzut la Tatăl, ci El L-a întruchipat pe Tatăl, El S-a identificat cu Tatăl: „«Doamne», i-a zis Filip, «arată-ne pe Tatăl și ne este de ajuns!» Iisus i-a zis: «De atâta vreme sunt cu voi și nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: ‘Arată-ne pe Tatăl’? Nu crezi că Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care vi le spun Eu nu le spun de la Mine, ci Tatăl, care locuiește în Mine, El face aceste lucrări ale Lui. Credeţi-Mă că Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine; credeţi cel puţin pentru lucrările acestea.»“[25]

Oamenii inspiraţi, profeţii și prorocii, împreună cu mărturiile lor, se găsesc nu într-un raport de superioritate-inferioritate cu mărturia lui Iisus, ci într-un raport uman-divin, de creaţie-Creator: „De aceea, fraţi sfinţi, care aveţi parte de chemarea cerească, aţintiţi-vă privirile la Apostolul și Marele-Preot al mărturisirii noastre, adică Iisus, care a fost credincios Celui ce L-a rânduit, cum și Moise a fost «credincios în toată casa lui Dumnezeu». Căci El a fost găsit vrednic să aibă o slavă cu atât mai mare decât a lui Moise, cu cât cel ce a zidit o casă are mai multă cinste decât casa însăși. Orice casă este zidită de cineva, dar Cel ce a zidit toate lucrurile este Dumnezeu. Cât despre Moise, el a fost «credincios în toată casa lui Dumnezeu», ca slugă, ca să mărturisească despre lucrurile care aveau să fie vestite mai târziu. Dar Hristos este credincios ca Fiu peste casa lui Dumnezeu. Și casa Lui suntem noi, dacă păstrăm până la sfârșit încrederea nezguduită și nădejdea cu care ne lăudăm.“[26]

În Evanghelia după Ioan avem textul declaraţiei personale a lui Iisus cu privire la raportul dintre mărturia Lui și mărturia lui Ioan Botezătorul: „Dar Eu am o mărturie mai mare decât a lui Ioan căci lucrările pe care Mi le-a dat Tatăl să le săvârșesc, tocmai lucrările acestea pe care le fac Eu, mărturisesc despre Mine că Tatăl M-a trimis.“[27] La rândul lui, Ioan Botezătorul vorbește despre raportul dintre el și Iisus: „El este Acela care vine după mine și care este înaintea mea; eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei Lui.“[28] Sau, cum mărturisește tot Ioan ceva mai încolo: „Drept răspuns, Ioan i-a zis: «Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer. Voi înșivă îmi sunteţi martori că am zis: ‘Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui.’»“[29] În cuvinte simple și directe, care nu lasă loc niciunei confuzii, Ioan Botezătorul exprimă raportul contrastant dintre el și biserica lui Dumnezeu, pe de o parte, și același raport dintre Iisus și biserica Sa, pe de altă parte: „Cine are mireasă este mire, dar prietenul mirelui, care stă și-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui și această bucurie, care este a mea, este deplină.“[30]

Cunoașterea măreţiei Dumnezeului și a Mântuitorului produce în el o adâncă stare de umilinţă: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micșorez.“[31] Cel mai mare om născut din femeie, după cum a spus despre Ioan chiar Iisus Hristos, nu pierde din vedere nicio clipă faptul că Iisus este ceresc, iar el este pământesc: „Cel ce vine din cer este mai presus de toţi; cel ce este de pe pământ este pământesc și vorbește ca de pe pământ. Cel ce vine din cer este mai presus de toţi.“[32]

Mărturia adevăratului mărturisitor va îndrepta totdeauna pe om către mărturia lui Iisus, a Mirelui bisericii, a Celui ceresc. Nu este și nu va fi nicio formă de gelozie sau de invidie diabolică într-un asemenea mărturisitor. Mărturia lui Iisus este însăși povara misiunii Sale: „El mărturisește ce a văzut și a auzit, și totuși nimeni nu primește mărturia Lui. Cine primește mărturia Lui adeverește prin aceasta că Dumnezeu spune adevărul.“[33] Admiraţia și închinarea adevăratului mărturisitor în faţa majestăţii Cerului nu au margini: „Căci Acela pe care L-a trimis Dumnezeu vorbește cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură.“[34]

Iubirea și închinarea îi dau acea putere pe care numai Duhul Sfânt o poate da, de a pătrunde în inima lui Dumnezeu. Iisus vede inima lui Dumnezeu în lumina propriei Lui inimi: „Tatăl iubește pe Fiul și a dat toate lucrurile în mâna Lui.“[35] Apelul lui este pătruns de cea mai înaltă dorinţă, de a vedea Numele lui Dumnezeu slăvit și de a-l vedea pe om fericit și mântuit: „Cine crede în Fiul are viaţa veșnică; dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.“[36] Pentru cel mai mare om născut din femeie, pentru prorocul căruia i-a fost adresată cea mai înaltă chemare și căruia i s-a încredinţat cea mai înaltă misiune, distincţia dintre cel pământesc și cel ceresc, dintre Vechiul Testament și Noul Testament era la fel de clară cum este pentru toţi cei ce primesc mărturia Fiului despre Tatăl.