Comemorarea Holocaustului: cât de vinovaţi au fost românii?

451

Pentru stabilirea publică a vinovăţiilor legate de Holocaust, a curs multă cerneală. Subiectul este sensibil și încă generează dezbateri aprinse. Însă, atunci când analiza se referă la implicarea României, atitudinile variază de la negare la acuzaţii acide.

Ziua Internaţională a Holocaustului este un prilej de comemorare, dar și unul de reflecţie profundă la factorii care au permis dezumanizarea Europei în urmă cu câteva decenii.

Ziua de 9 octombrie are un statut mai special fiindcă nu face trimitere la genocidul evreiesc din ţări cunoscute pentru antisemitismul lor, așa cum a fost Germania. De data aceasta vizată în mod direct este România, iar comemorarea are rolul aducerii în atenţia publică a deportărilor și a cauzelor care au condus la acest deznodământ.

România, vinovată. Românii, nevinovaţi?

În ultimii ani, s-a acceptat de facto că autorităţile române din acele timpuri poartă întreaga responsabilitate pentru degenerarea relaţiilor dintre majoritatea românească și minoritatea evreiască. În general, s-a evitat acreditarea ideii de vinovăţie colectivă în acest episod al istoriei. Cu alte cuvinte, statul român ar fi responsabil, dar nu și românii.

Recent însă a fost introdus în ecuaţie și acest element colectiv, abordat evaziv până acum în discursurile publice. Unul dintre promotorii acestui demers este ministrul culturii, Kelemen Hunor, care a declarat cu ocazia dezvelirii monumentului închinat victimelor Holocaustului că vinovăţia ar trebui extinsă la întreaga societate. „Majoritatea este responsabilă pentru comunităţile cu care trăiește. Trebuie să spunem că nu numai autorităţile erau responsabile pentru Holocaust, ci și societatea care a permis acest lucru.”

Deducţia ministrului este simplă. Vorbim de crime în masă faţă de care populaţia a adoptat o atitudine permisivă, deci nu poate fi absolvită de responsabilitate faţă de ceea ce s-a întâmplat sub ochii ei.

Obstacole la întâlnirea cu istoria

Dincolo de cheia mai personală în care poate fi citită declaraţia ministrului român (ţinând cont că și el este reprezentantul unei minorităţi etnice, una care la rândul ei nu a avut nicio ezitare să ia parte activă la Holocaust), provocarea lansată prin discursul său rămâne. Sunt doar autorităţile de vină? Dar oamenii simpli de pe stradă, care au văzut și nu au acţionat, cum ar putea fi consideraţi?

Subiectul Holocaustului poate leza anumite sensibilităţi în societatea românească. În general, se acceptă faptul că a existat un genocid care a vizat populaţia evreiască. Dar nu și în România. De aici încep dificultăţile de abordare.

Este un fapt cunoscut că românii recuperează cu greutate istoria recentă. Mitul excepţionalismului românesc, promovat de către regimul comunist, a reușit performanţa să schimbe optica despre trecut într-o asemenea măsură încât chiar și în momentul de faţă există dificultăţi de analizare realistă a eșecurilor pe care istoria le-a înregistrat. Holocaustul este doar unul dintre aspectele care ar trebui să determine o evadare din paradigma unui patriotism construit artificial.

Este și acesta un motiv suficient pentru ca afirmaţia lui Kelemen Hunor să fie luată în calcul. Românii nu au constituit o excepţie de la regulă. Asemenea altor ţări antisemite, și în România a avut loc o anihilare a sentimentelor umane, sacrificate pe altarul mitologiei naţionaliste. Ororile au venit de la sine.

În aceste condiţii, sunt toţi românii vinovaţi de ceeea ce s-a întâmplat? Ideea că toţi românii ar fi luat parte la genocid sfidează logica istorică. Nu toţi românii au fost parte activă a acestui proces. Din această perspectivă, ar fi eronată invocarea unei crime colective a poporului român.

Și atunci, vinovăţia aparţine doar unei minorităţi care a avut rol decizional? Un răspuns pozitiv ar tranșa definitiv problema. Însă, chiar dacă majoritatea românilor s-au ţinut la distanţă de crime, acest lucru nu înseamnă că sunt și absolviţi de orice vină. Cea mai mare parte a populaţiei a fost pașnică. Mult prea pașnică. Tocmai în aceasta constă vinovăţia ei.

Tăcerea care este partenera răului

Istoria stă mărturie a faptului că indiferenţa benignă transpune individul în situaţia de a deveni un agent al răului. Întotdeauna cei care comit crime în masă sunt puţini. Însă și numărul celor care protestează este infim. Expresia „banalitatea răului”, introdusă de Hanne Arendt, rămâne relevantă, deoarece predispoziţia spre violenţă continuă să fie o trăsătură obișnuită a peisajului nostru global. Nu doar atunci, ci și astăzi. De aceea discuţia despre Holocaust rămâne actuală atâta timp cât fiinţa umană va continua să își demonstreze fragilitatea morală.

Un bun exemplu de atitudine paralizant de pasivă în faţa manifestărilor antisemite din 1941 a fost oferit de cunoscutul scriitor Mihail Sebastian. În jurnalul său, el comentează reacţia unui diplomat, C. Vișoianu, prieten de-al său, care încerca să se scuze pentru masacrul de la Iaşi, spunând: „De câte ori văd un evreu sunt ispitit să mă apropii de el, să-l salut şi să-i spun: «Domnule, vă rog să credeţi că eu nu am nici un amestec.»”

Reacţia lui Sebastian este pe măsura scuzelor invocate: „Nenorocirea e că nimeni nu are nici un amestec. Toată lumea dezaprobă, toată lumea e indignată – dar nu mai puţin fiecare e o rotiţă în această imensă uzină antisemită care e statul român. Dar dincolo de uimire sau revoltă, ei şi încă zece mii ca ei semnează, nu numai prin tăcere sau pasivitate, dar chiar prin participare directă.”

Omenia se exprimă altfel

Reacţia scriitorului evreu pare să fie în ton cu o acuzaţie biblică. Atitudinea de spectator este condamnată în Biblie într-o manieră care nu mai lasă spaţiu pentru niciun comentariu: „Izbăveşte pe cei târâţi la moarte şi scapă pe cei ce sunt aproape să fie înjunghiaţi. Dacă zici: «Ah! n-am ştiut!» (…) Crezi că nu vede Cel ce cântăreşte inimile şi Cel ce veghează asupra sufletului tău?” (Prov. 24:12)

Este unul dintre avertismentele care ar trebui să ducă la o creștere a responsabilităţii umane. Evitarea răului este doar o parte a religiei. Facerea binelui este esenţa creștinismului. Cu atât mai mult acest principiu rămâne valabil atunci când „aproapele” este în dificultate! Pasivitatea în faţa răului, fie el și politic, nu are nimic în comun cu învăţăturile lui Christos.

Desigur, acum privim în urmă detașaţi,fără să înţelegem exact condiţiile în care au fost nevoiţi românii să își desfășoare existenţa. Însă tăcerea lor ar putea fi mai ușor scuzată dacă nu ar exista și contraexemplul celor care au avut curajul și tăria morală de a reacţiona. O Viorica Agarici sau un Traian Popovici rămân pe lista celor faţă de care românii ar trebui să manifeste toată stima posibilă. Este o demonstraţie că în timpuri de restriște există șansa conservării omeniei.