O concluzie rapidă, de tipul „Omorul nu poate fi niciodată justificat”, ar fi pe cât de justă, pe atât de nepotrivită, pentru că ar încheia din fașă o dezbatere de care este mare nevoie. În contextul în care Germania își pune din nou problema identităţii, iar Marea Britanie ameninţă să iasă din UE din cauza problemei imigranţilor, atacul din Franţa vine să pună punctul pe I: Există așa ceva ca prea multă toleranţă și ce presupune libertatea de exprimare?

Cauza pentru libertatea de exprimare

În ultima zi s-a tot scris în presă despre tradiţia libertăţii de exprimare din Franţa, ca și cum ar fi fost ţara europeană care a inventat conceptul, iar pentru asta ar fi fost atacată. Și, deși Franţa este generatoarea conceptului „libertate, egalitate, fraternitate”, există și alte ţări cu tradiţie chiar mai veche în această privinţă.

Mari dramaturgi englezi au folosit teatrul ca platformă pentru critici, ironii și satire la adresa regilor, lorzilor, episcopilor, pictorilor, autorilor și marilor personalităţi ale societăţilor în care au trăit. Nu puţine dintre aceste reprezentaţii au fost de-a dreptul ofensatoare, și când a fost vorba de condamnări pentru erezie, nu e de mirare că unii au și murit. Însă asta se întâmpla acum câteva sute de ani. Iar aceste libertăţi asumate pe risc propriu atunci sunt fundamentul pe care libertatea de exprimare a devenit în societăţile moderne un drept inalienabil al omului, care nu ar mai trebui să presupună asumarea niciunui risc. Însă realitatea ne-a arătat că situaţia este alta.

Trebuie remarcat că publicaţia Charlie Hebdo se ocupă cu criticarea, și de multe ori ofensarea, tuturor, de dreapta și de stânga, protestanţi și catolici, musulmani și evrei, bărbaţi și femei, vestici și nevestici, însă doar musulmanii au reacţionat sub forma în care au făcut-o, iar asta vorbește în primul rând despre ei, nu despre cei care au „provocat” atacul. În Statele Unite, în schimb, emisiunile TV comice și de satiră înregistrează printre cele mai mari audienţe. Acestea sunt specializate în „a face mișto” de aspectele negative care ţin de guvernare și de politicienii americani, iar care președintele Obama nu face excepţie. În esenţă, aceste emisiuni sunt în prezent ceea ce erau piesele de teatru satirice în trecut. Iar în ce privește felul în care cei vizaţi ar trebui să se raporteze la ele, chiar președintele american a dat recent un exemplu grăitor. Obama a avut o apariţie în emisiunea „The Colbert Report”, unde a interpretat rolul prezentatorului care vorbea negativ despre președinte. Au fost câteva minute de autoironie pline de haz, care au avut de fapt rolul de a transmite un mesaj politic. Abordarea președintelui a fost extrem de apreciată de americanii de rând, dar și de jurnaliști. Acesta este un exemplu bun pentru ce presupune libertatea de exprimare într-o societate liberă.

Cauza pentru toleranţă

Între acest soi de emisiuni și publicaţia franceză există însă o diferenţă mare, și anume că imaginile valorează cât o mie de cuvinte. Deși limbajul folosit în emisiunile americane nu este tocmai elegant, nu ar putea niciodată să facă la fel de mult rău ca o caricatură obscenă sau ofensatoare. De fapt, francezii sunt cunoscuţi pentru faptul că au un umor rușinos, care nu are respect pentru nimic, și chiar au un cuvânt pentru asta: gouaille. Acest umor tradiţional se transpune în caricaturi obscene cu personaje din familiile regale, imagini pornografice vizând clerul și altele care au răsărit de-a lungul anilor. Caricaturile nu caută să ia o poziţie politică, să critice un partid în defavoarea altuia, ci par să fie îndreptate împotriva autorităţii și ierarhiei politice sau religioase, la modul general. Ideea vehiculată în presă că ele simbolizează esenţa libertăţii de exprimare vine în contradicţie chiar cu faptul că ideile pe care le exemplifică nu pot fi exprimate liber decât în paginile propriilor publicaţii.

Diferenţele legate de felul în care este percepută libertatea de exprimare în presă sunt vizibile și din refuzul unora de a reproduce caricaturile Charlie Hebdo, în timp ce alţii o fac în semn de rezistenţă împotriva terorismului. Dacă BuzzFeed și Huffington Post au ales să publice mai multe caricaturi, CNN, New York Daily News și Telegraph au publicat o singură fotografie cu editorul publicaţiei care ţine în mână o copertă cu o caricatură, pe care au ales însă să o blureze, în timp ce AP a șters cu totul această fotografie din arhive. „Am adoptat ideea că nu vrem să publicăm discursuri de ură sau imagini care ofensează, provoacă, intimidează sau desacralizează simboluri religioase sau supără oameni din cauza unei probleme religioase sau etnice. Nu credem că e de folos cuiva”, declara Santiago Lyon, care este vicepreședinte AP și directorul departamentului de fotografie.

De-a lungul timpului, nici New York Times sau Washington Post nu au publicat niciodată caricaturi de acest gen, preluate de la colegii francezi sau danezi, și au declarat că își menţin această politică editorială. Cei de la The Times au declarat că publicaţia nu a fost niciodată de acord să expună materiale care sunt menite să ofenseze „sensibilităţile religioase” și că o descriere informativă a imaginilor cu pricina ajunge ca cititorii să înţeleagă știrea. Încă din 2006, The Guardian declara: „Credem fără compromisuri în libertatea de exprimare, dar nu în datoria de a ofensa gratuit”, iar secretarul general ONU Kofi Annan spunea că respectă libertatea de exprimare, „care, desigur, presupune responsabilitate și judecată”.

Ideea de bază a acestor argumente este că libertăţile noastre fundamentale nu sunt puse în pericol de absenţa unor caricaturi grotești de pe paginile The Times sau Washington Post și că libertatea nu înseamnă doar acceptarea dreptului de a ofensa, ci și dreptul oamenilor, instituţiilor și comunităţilor de a exercita abţinerea.

Moartea

La cuvinte nu se răspunde cu gloanţe. Să ucizi ca răspuns la o insultă, de orice natură ar fi ea, este un act greșit, care trebuie recunoscut ca atare, fără ezitări. Aici nu există problema dacă atacatorii au făcut bine sau nu, dar se pune problema de ce-ului. În semn de respect și coeziune, publicaţiile franceze s-au aliat în jurul ideii că „li s-ar fi putut întâmpla și lor”, dar nu este chiar așa. Motivul atacului este transparent, iar cei de la Charlie Hebdo știau riscul la care se expun de câţiva ani de zile. „Ceea ce s-a întâmplat în Paris nu poate fi tolerat, dar nici nu trebuie să tolerăm tipul de intoleranţă care a provocat această reacţie violentă”, a declarat Bill Donohue, președintele Ligii Catolice, organizaţie care apără dreptul catolicilor. Acest tip de argument a înfuriat presa, dar nu poate fi nici ignorat. Ceea ce a provocat această situaţie este eșecul multiculturalismului, care trebuia să fie coloana vertebrală a proiectului de unire europeană, iar dacă musulmanii sunt acuzaţi că nu s-au integrat în Europa, această vină nu le poate aparţine în totalitate.

Într-o societate ideală, libertatea de exprimare ar trebui să fie, după cum invocă acum presa scandalizată, cu adevărat liberă, fără limite, cu dreptul de a ofensa, jigni, ameninţa, fără repercusiuni de acest gen. Însă lumea în care trăim este departe de a fi ideală. Din contră, în societatea pluralistă în care trăim, nu doar libertatea de exprimare, ci și celelalte libertăţi nu mai pot fi niciodată depline, iar aceasta este una dintre ironiile globalizării: pentru a conserva diversitatea umană este din ce în ce mai puţin loc pentru o diversitate a ideilor. Explicaţia e simplă: „Ca oamenii să ocupe fără conflicte același spaţiu politic, trebuie să își limiteze măsura în care îşi critică reciproc credinţele fundamentale”, spune sociologul Tariq Modood. A pretinde altceva în ziua de azi înseamnă a face cu totul abstract de realitate, iar a transforma libertatea de exprimare într-un soi de religie cu valenţe fundamentaliste de tipul celor care au radicalizat trei tineri franco-algerieni, înseamnă a perpetua starea de lucruri care a dus la masacrul din Paris.

Foto: Facebook