„Ce este libertatea de exprimare? (...) Fără libertatea de a ofensa, ar înceta să existe”, avertiza scriitorul indian Salman Rushdie.

Rushdie însuși, remarca Ben Wizner, avocatul lui Edward Snowden, a fost foarte aproape de a „înceta să existe” după ce și-a exersat creativ „libertatea de a ofensa” islamul în cartea sa din 1988, Versetele satanice. După ce ayatolahul Khomeini, liderul religios suprem al Iranului, a emis o fatwa (decret religios) prin care îi cerea moartea, Rushdie a trebuit să se ascundă timp de nouă ani. Dar libertatea lui de a ofensa și-a luat totuși tributul de sânge: unul dintre colaboratorii săi a fost înjunghiat mortal și alte câteva zeci de persoane au murit în timpul protestelor organizate împotriva cărţii sale.

Pe 7 ianuarie 2015, încă 12 ofensatori ai islamului, aflaţi în redacţia săptămânalului satiric Charlie Hebdo, au murit din pricina aceleiași libertăţi. Printre ei s-au numărat patru caricaturiști faimoși, Stéphane Charbonnier, Bernard Verlhac, Jean Cabut și Georges Wolinski, pe care fundamentaliștii musulmani nu i-au iertat pentru parodierile blasfematoare ale profetului Mahomed sau ale islamului. Despre cât de asumate erau aceste virulenţe pamfletare, ne lămurea Charbonnier (Charb), în 2012: „Este poate puţin pompos ce o să vă spun, dar prefer să mor în picioare, decât să trăiesc în genunchi. Trebuie continuat până când islamul va fi la fel de banalizat precum catolicismul.” Charbonnier se declara ateu.

Acum, în ochii unui creștin care înţelege că Biblia duce principiul iubirii de semeni până la capăt – „iubiţi pe vrăjmașii voștri”– majoritatea caricaturilor pe teme religioase publicate de Charlie Hebdo apar ca niște provocări nenecesare și nepotrivite. Pentru creştinul în cauză, dincolo de condamnarea neechivocă a răzbunării violente împotriva ofensatorilor, rămâne cu siguranţă o nedumerire legată de cum ar trebui să se poziţioneze el însuși, dar și societatea sau autorităţile, faţă de cei care sunt atât de incisivi și vehemenţi în caricaturile, satirele, parodiile sau pamfletele lor. Și o asemenea nedumerire nu este rară.

Când parodia video Inocenţa musulmanilor a dus la proteste și victime în toamna anului 2012, au existat voci care au spus că asistăm la o situaţie ridicolă în care Occidentul democratic s-a rătăcit în utopia dreptului la liberă exprimare: „Trebuie să ne aducem aminte că valorile din Primul Amendament al Constituţiei americane nu sunt universale”, scria, de pildă, Eric Posner, profesor la Universitatea din Chicago și autorul cărţii The Twilight of International Human Rights Law (Apusul legii internaţionale privind drepturile omului).

De ce ar trebui, întreba implicit Posner, ca libertatea expresiei, care are valoare mai mult în Occident și doar în ultimele decade, să împiedice administraţia americană să oprească distribuirea unui film submediocru și jignitor, care a generat violenţe soldate inclusiv cu decese? Nu ar trebui ca asemenea „exprimări libere” deșănţate, care pot să nască resentimente adânci, să fie incriminate de lege? Mulţi ar da spontan un răspuns pozitiv categoric, fără să ţină cont de două pericole reale.

Cel mai mare pericol este succint și corect exprimat de Ben Wizner: „În cazul în care un guvern ar primi puterea de a ne îngrădi libertatea de exprimare, singurul lucru predictibil este că acel guvern va folosi în mod impredictibil puterea căpătată.” În România, trecutul recent e suficient pentru a ne aminti că ideea de a ceda unei autorităţi dreptul de a cenzura discursul indivizilor creează ameninţări mult mai mari decât cele care se nasc din exprimarea opiniilor ofensatoare.

Apoi, idealul unui individ este o ofensă adusă altuia, și acest lucru este valabil mai ales în domeniul credinţelor religioase. Dacă privim la permanentele ciocniri de pe diferite niveluri ideologice, al doilea pericol este evident: dacă ar avea posibilitatea, unii ar incrimina ofensele aduse comunităţii gay, alţii ar incrimina orice poziţie progay, unii ar incrimina religia, alţii – ateismul, unii – avortul, alţii – poziţia proviaţă ș.a.m.d. Rezultatele ar fi cu adevărat tragice, după cum recurenţa persecuţiilor a demonstrat-o categoric în istorie.

Așadar, chiar și atunci când dezavuăm „nonșalanţa” pamfletarilor și descurajăm exprimarea care incită la ură, trebuie să apărăm libertatea de exprimare a tuturor, ofensatori sau nu. Adică și a celor care practică și iubesc o religie, dar și a celor care o batjocoresc din lipsă de înţelepciune sau de caracter. Și mai trebuie spus că libertatea religioasă și de conștiinţă nu poate fi niciodată invocată pentru a justifica represalii asupra celor care batjocoresc o credinţă religioasă. Pentru că, după cum observa Asma Jahangir, fost raportor special al Naţiunilor Unite pentru libertate religioasă și de conștiinţă, „în esenţă, libertatea religioasă îi oferă unui individ dreptul de a acţiona în conformitate cu propria religie, dar nu le oferă credincioșilor dreptul de a le fi apărată religia de orice fel de comentariu potrivnic”.

Mi-ar plăcea să cred că acestea sunt motivele pentru care, fie că gustă caricaturile din Charlie Hebdo, fie că nu, internauţii au împânzit reţelele de socializare cu mesajul lor de solidaritate: „Je suis Charlie.” Mi-ar plăcea să fie felul nostru, al tuturor, de a spune: „Când apărăm libertatea celor care ne ofensează, ne apărăm propria libertate.”