Anunţul ieșirii Marii Britanii din UE prin vot popular este de natură să sublinieze exact problema principală cu politica și starea generală din Europa, și anume dispariţia discursului moderat și a soluţiilor de mijloc și retragerea către extreme. O extremă este să vedem în Brexit o catastrofă, ba chiar „o crimă”, după cum o cataloghează scriitorul Mircea Cărtărescu. Până una, alta, Parlamentul Marii Britanii trebuie să voteze și el pentru ieșirea din UE și să invoce articolul 50 din tratatul de la Lisabona (cel mai repede, după înlocuirea lui Cameron în luna octombrie) pentru ca divorţul să fie demarat. O altă extremă este să încercăm să diluăm semnificaţia evenimentului prin ignorarea imaginii europene de ansamblu.
Egoisme naţionale și…
Cei care stau să se întrebe dacă va exista un efect de contagiune după Brexit, care va duce la destrămarea completă a Uniunii, își pun o problemă falsă. Brexitul este un efect al contagiunii deja propagate în Europa. „Culmea e că a strănutat Germania și iată că s-a gripat Marea Britanie și și-a ales propria carantină”, apreciază consultantul politic Cătălin Dumitru, referindu-se la criza refugiaţilor, care a fost factorul declanșator pentru ce trăim astăzi. Dar și dacă nu ar fi ajuns problema siriană în Europa, mai devreme sau mai târziu un alt factor declanșator ar fi dus la o scindare a Uniunii, într-o formă sau alta.
În Europa sunt 47 de partide insurgente care pun politica în cap. Câștigă popularitate, câștigă putere și preiau din controlul asupra agendei politice și publice, pe care fără îndoială că o modifică după propriile interese. Mark Leonard, director al European Council on Foreign Relations, scrie că, într-o treime dintre statele membre UE, asemenea partide fac deja parte din coaliţii de guvernământ, iar succesul lor a determinat partidele tradiţionale să le adopte unele poziţii. Deși se trag din rădăcini diferite, toate aceste noi forţe politice au ceva în comun: sunt eurosceptice, dispreţuiesc NATO, vor să închidă graniţele și să pună capăt pieţei libere. Ca exemplu, Emil Hurezeanu amintește că problema refugiaţilor nu a început cu britanicii și nici cu germanii. A început cu ţările est-europene, ţările de la Visegrad, care „au formulat foarte explicit o poziţie de egoism naţional atunci când, îndreptăţite sau nu de atitudinea prea grăbită sau neexplicată a Germaniei, au refuzat distribuţia automată a refugiaţilor. Ungaria, Cehia, Slovacia au avut până astăzi o politică evident solitară, marcată ca atitudine de stat.”
Ce se poate observa în Europa, dar și în Statele Unite cu ocazia campaniei pentru alegerile prezidenţiale, este că oamenii par gata să renunţe la modelele politice si sociale actuale, atât de greu obţinute, ca și cum chiar ar exista deja ceva mai bun. Este normal și bine ca, atunci când ceva nu mai merge, să existe curajul de a renunţa la obișnuinţă pentru ceva mai bun. Dar partidele naţionaliste, conduse de personaje cu apucături dictatoriale precum Donald Trump, Nigel Farage, Marine le Pen, Viktor Orban, Vladimir Putin etc., reprezintă ceva mai rău, o forţă politică care ne trage înapoi în trecut, nu ne împinge înainte. De fapt, cel mai grav aspect al Brexitului este câștigul net și gratuit al Rusiei, care a lucrat asiduu în ultimii ani la subminarea solidarităţii europene, în special prin propagandă populistă infiltrată pe reţelele sociale. „Kremlinul este interesat de orice disensiune, de orice problemă din UE care o face mai slabă”, apreciază profesorul de politologie de la Universitatea de Economie din Moscova Nikolay Petrov. Prin vot pleacă din Europa o mare putere economică și militară și o voce influentă pentru susţinerea eforturilor de izolare a Rusiei. În altă ordine de idei, Putin preferă să discute cu fiecare ţară în parte, decât să negocieze în bloc, dar mai mult decât atât, Brexitul va fi un exemplu folosit acasă pentru a arăta cum lipsa de unitate duce la slăbiciune, hrănind astfel și mai bine naţionalismul rusesc.
… supremaţii emoţionale
Arma cu care aleg să se lupte aceste noi partide este referendumul. Conform European Council on Foreign Relations, la ora actuală se cer 32 de referendumuri în 18 state UE, pe diverse probleme, nu doar ieșirea din UE. Un vot prin referendum e una dintre cele mai simple căi politice de a obţine ceva, dacă ai în spate mecanismele necesare și know how-ul de a influenţa publicul în favoarea ta. Electoratul, deși simte pe pielea lui consecinţele politicilor adoptate de cei aleși să îl reprezinte, trăiește într-o pseudorealitate. El nu are niciodată acces la realitatea lucrurilor și la realitatea relaţiilor cauzale dintre politicile adoptate și consecinţele lor la nivelul populaţiei. Deci, între omul de rând și puterea sa, consfinţită prin actul de a vota, se interpun cel puţin câte două metanaraţiuni din partea forţelor politice. Problema este că astfel, așa cum s-a demonstrat de exemplu în statul California, publicul poate ajunge să voteze pentru lucruri contradictorii, cum ar fi protecţia mediului plus ieftinirea combustibililor sau scăderea taxelor plus mai multe programe sociale. De fiecare dată va câștiga strategia care va zgândări cu succes nevoile emoţionale de moment ale poporului. Degeaba a încercat David Cameron să deseneze imaginea unei apocalipse economice și financiare, când englezii au o problemă identitară.
Spre deosebire de greci și romani, care au fost la un moment dat în istorie culturile dominante ale lumii, apusul Imperiului britanic s-a petrecut nu acum un mileniu, ci în perioada vieţii unora dintre cei mai bătrâni englezi de azi. De aceea, nici nu este de mirare că cei care au hotărât masiv ieșirea din UE sunt cei trecuţi de 65 de ani, pe când tinerii au votat în masă la polul opus. Nostalgia după puterea și gloria conferite într-un anumit moment relativ recent al istoriei este ceva ce britanicii și rușii împărtășesc. Nevoia de a depăși un statut, bun, dar totuși insular în geopolitică, și de a avea autonomie naţională vin la pachet cu această nostalgie. Toate acestea s-au suprapus peste faptul că Uniunea Europeană, care trebuia să fie un proiect axat pe libera circulaţie a bunurilor, a capitalurilor, a persoanelor și care trebuia deci, să scadă barierele, a adăugat noi și noi bariere și straturi birocratice. „Au adăugat intervenţionismului local un intervenţionism supranaţional, acela de la Bruxelles, bazat pe finanţări pe care le trimit ţările-membre către Bruxelles”, explică profesorul de economie Cristian Păun.
Iar la final, oamenii de la firul ierbii s-ar putea să tragă concluzia și să vadă că, participând la un astfel de proiect, prosperitatea tot scade pe zi ce trece, în timp ce sacrificiile la nivel de ţară cresc. „Ruptura dintre funcţionarii și politicienii de la Bruxelles și cetăţenii europeni este tot mai evidentă. Reglementările făcute de aceștia fie nu ţin cont de binele general, fie vizează lucruri absolut inutile. În concluzie, este clar pentru mine că proiectul european are nevoie de o reformare din rădăcini și de foarte multă vreme se vorbește despre o astfel de reformă”, spune Păun. Se pare că britanicii au fost primii care și-au pierdut răbdarea, cerând reformarea supra-statului care a devenit UE, iar dacă nu ar fi făcut-o acum, ar fi făcut-o mai târziu și dacă nu ar fi făcut-o ei, ar fi făcut-o alţii. Una dintre puţinele părţi bune ale acestui eveniment este că liderii UE ar putea înţelege să dea o mai mare importanţă vocilor care vorbesc despre această reformă.
Partea proastă este că decizia nu vine pe un fond raţional, ci pe unul emoţional, care s-a făcut simţit odată cu predarea reprezentării politice nu în mâna celor mai pregătiţi să găsească soluţii pentru criza europeană, ci în mâna celor mai guralivi, mai agresivi, mai mincinoși, fără planuri, fără rușine, oameni care vorbesc despre „supremaţia maselor” cu lacrimi în ochi și emoţie în glas, viitori „dictatori” capabili să tragă înapoi Europa într-o istorie pe care a mai trăit-o.
