„Trebuie să ne luptăm pentru viitorul nostru, ca europeni, pentru propriul nostru destin”, a spus cancelarul german Angela Merkel, făcând aluzie la discuţiile de la summitul G7, pe care le calificase deja drept „deloc satisfăcătoare”, mai ales din cauza omisiunii președintelui american Donald Trump de a preciza explicit angajamentul apărării colective din Articolul 5 al tratatului NATO și din cauza refuzului liderului de stat american de a sprijini Acordul de la Paris împotriva încălzirii globale.

Cancelarul a lansat duminică un apel către naţiunile Uniunii Europene, îndemând la întărirea eforturilor de menţinere a relaţiilor europene în ciuda diviziunilor politice rezultate în urma deciziei Marii Britanii de a părăsi Uniunea, dar și a celor apărute în relaţia cu Statele Unite după alegerea noului președinte.

Merkel a dorit să imprime mesajului său o atmosferă de „trezire” a liderilor europeni, una catalizată de recentele discuţii cu liderii marilor puteri mondiale. În faţa unui public format din 2.500 de persoane strânse într-un cort din capitala Bavariei, Munchen, ca să o asculte vorbind alături de guvernatorul Horst Seehofer, Merkel a declarat că „vremea în care ne puteam baza pe deplin unii pe alţii aproape s-a încheiat”. Și, deși a punctat spiritul de „prietenie cu celelalte naţiuni” în care trebuie să se realizeze acest lucru, cancelarul a subliniat: „Noi, europenii, trebuie să ne luăm destinul în mâini.”

În prevenirea unei interpretări care să transforme apelul la unitate în reversul lui, purtătorul de cuvânt al cancelarului, Steffen Siebert, a declarat că Merkel a vorbit ca „o atlantistă convinsă”, iar „cuvintele cancelarului au fost clare şi comprehensibile”. Însă numeroși analiști politici au remarcat intensitatea acestor declaraţii, direcţionate iniţial către un public intern și având scop electoral, și au apreciat că această intensitate avertizează cu privirea la adâncirea rifturilor deja existente în Europa, dar și între SUA și Europa.

Estul se îndepărtează de UE

În luna martie, șefii de guvern ai ţărilor membre ale Grupului de la Vișegrad (Polonia, Ungaria, Cehia și Slovacia) au luat o poziţie comună acuzând că statele pe care le reprezintă sunt supuse unui „șantaj” din partea Uniunii Europene, privind politicile comune legate de migraţie. Premierii celor patru ţări au refuzat cotele obligatorii de repartizare a migranţilor între ţările din UE și și-au manifestat în mod ferm dezacordul faţă de ideea de a lega distribuirea de fonduri europene de ralierea la această politică pentru migraţie.

Mesajul transmis atunci de către liderii grupului prin vocea șefului guvernului maghiar Viktor Orban a fost că a conecta fondurile pe care „UE le datorează” de politica migraţiei reprezintă „o idee proastă” și că „noi, Grupul de la Vișegrad, nu ne putem lăsa intimidaţi”. În timpul unei conferinţe de presă comune cu omologii săi, Bohuslav Sobotka din Cehia, Robert Fico din Slovacia și Beata Szydlo din Polonia, Orban a lăudat măsurile antiimigranţi luate de ţara sa (garduri de sârmă ghimpată la frontiera sârbă-ungară și legea deţinerii sistematice a migranţilor), subliniind totodată că Ungaria „este în stare să răspundă valului de imigranţi; […] austriecii și germanii pot să doarmă acum liniștiţi”.

Deși Europa Centrală este deseori văzută ca un bloc omogen de forţe care se opun în general deciziilor europene, mai ales în privinţa refugiaţilor, există și opinii potrivit cărora această percepţie devine tot mai inadecvată. Natalie Nougayrede, de exemplu, e de părere că Orban nu este un reprezentant fidel al opţiunilor politice ale guvernelor ceh și slovac, acestea fiind mult mai dedicate demonstrării apartenenţei la clubul european. Polonia, de asemenea, menţine o diferenţă, vizibilă și prin prisma faptului că există discuţii despre oportunitatea organizării unui summit franco-germano-polonez, care să ralieze lidershipul populist al Poloniei la o linie agreată la nivelul Uniunii.

În privinţa atitudinii președintelui american, ţările Grupului de la Vișegrad nu s-au arătat preocupate. Ba chiar ministrul de externe ungar, Petere Szijjarto, s-a declarat chiar „relaxat” datorită mesajelor pe care le-a auzit din partea președintelui american. Ministrul slovac de Externe, Miroslav Lajcak, a declarat că ar fi preferat ca preşedintele Trump să menţioneze articolul 5: „O interpretare optimistă a cuvintelor sale este că angajamentul conform articolului 5 este atât de evident încât nu este necesară menţionarea lui, dar aş fi preferat totuşi să-l menţioneze.” În schimb, șeful diplomaţiei poloneze, Witold Waszczykowski, a fost și mai încrezător, echivalând prezenţa soldaţilor americani în Polonia cu cel mai elocvent angajament: „În locul unei simple declaraţii care să menţioneze articolul 5, prefer să am 5.000 de soldaţi americani în Polonia. Acesta este un angajament.”

„Lovitura dată euroatlantismului”

La summitul NATO de la Bruxelles, președintele Trump a omis să promită explicit aplicarea Articolului 5 din Tratatul Nord-Atlantic, potrivit căruia aliaţii intervin militar în sprijinul oricărui stat membru NATO atacat din exterior, ceea ce, în viziunea unor politologi precum Thomas Wright de la Institutul Brookings, „este un șoc enorm pentru membrii NATO” și ar marca un moment istoric, Trump fiind primul președinte american care ar fi ales în mod deliberat să nu facă nicio referire directă la Articolul 5. Expertul Constanze Stelzenmuller, de asemenea membru al Insitutului Brookings, echivala discursul lui Trump la reuniunea NATO cu „abandonarea Alianţei”.

Neasumarea explicită a Articolului 5 a fost interpretată ca o lovitură dată sorţii euroatlantismului, fostul ministru american de Externe Madeline Albright fiind doar unul dintre diplomaţii care au deplâns public omisiunea președintelui. „Articolul 5 este inima securităţii SUA și NATO. Nu este o monedă de negociere. Statele Unite nu pot pune un asterisc Articolului 5”, a spus aceasta.

Julie Smith, directorul programului de securitate transatlantică de la Center for a New American Security, a rezumat impactul gestului lui Trump: „Unii aliaţi prevăd deja că Statele Unite nu vor veni în ajutorul lor dacă Rusia va întreprinde ceva impulsiv pe teritoriul lor. Literalmente, Moscova nu ar fi putut spera într-un rezultat mai bun din moment ce obiectivul său de lungă durată este subminarea credibilităţii NATO și a SUA, dar și a unităţii transatlantice.”

Cu toate acestea, în discursul său din timpul summitului, președintele Trump, care are o relaţie bună cu Vladimir Putin, a pus totuși Rusia pe lista ameninţărilor potenţiale la adresa integrităţii europene. Mai mult, secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a apreciat că președintele Trump „a fost clar în ceea ce privește angajamentul său faţă de NATO” și a transmis și apelul limpede, către toţi aliaţii, că trebuie să își respecte promisiunile de creștere a alocărilor bugetare pentru apărare.

Filosofia descurajării

Tradiţional, rolul angajamentului de apărare colectivă a urmărit asigurarea puterii americane în Europa și a ţinut – încă ţine – într-o foarte mare măsură de filosofia descurajării. NATO a fost gândită ca un pact de descurajare a războiului, iar filosofia de înăbușire a tentativelor politice agresive și-a arătat din plin eficacitatea în timpul Războiului Rece, când a reușit să descurajeze URSS să întreprindă vreo agresiune împotriva Occidentului. Dacă America ar „demisiona” de la tutela lumii libere, așa cum au titrat și unele surse de presă, elemente centrale ale ordinii de după cel de-al Doilea Război Mondial ar fi destabilizate, iar încercările Rusiei de a fragmenta Vestul ar începe să aducă roade.

Rusia nu pare însă interesată de manifestarea agresivităţii faţă de ţările membre NATO și, în absenţa unei eventuale militarizări a teritoriilor de lângă graniţa rusă, este puţin probabil ca acest lucru să se schimbe. Neutralitatea unor ţări vecine cu Rusia – precum Finlanda – ar reprezenta o garanţie în acest sens, spun unii comentatori. Însă Finlanda face parte dintr-un grup de ţări nordice, alături de Suedia, Danemarca și Norvegia, care, în ultimii doi ani, și-au consolidat cooperarea militară ca răspuns la deteriorarea situaţiei securităţii în regiunea baltică și arctică. „Nu există nicio îndoială că Europa trebuie să își asume responsabilităţi mai mari”, declara Erna Solber, prim-ministrul norvegian înainte de deschiderea unui summit al liderilor nordici. „Trebuie să cheltuim mai mult în domeniul apărării și securităţii”, a mai spus prim-ministrul Solberg, care a avertizat și împotriva unei interpretări a declaraţiei Angelei Merkel ca fiind o schimbare majoră.

În privinţa consecvenţei însă, se poate spune că poziţia președintelui american nu ar fi trebuit să fie o supriză pentru niciunul dintre liderii politici prezenţi la summitul NATO. Președintele Trump și-a anunţat punctul de vedere încă dinainte ca instalarea lui în fotoliul de la Casa Albă să fie o realitate. Într-un interviu acordat New York Times în iulie 2016, prezidenţiabilul Trump fusese întrebat dacă ar considera oportun ca Statele Unite să ajute statele baltice în eventualitatea unui atac din partea Rusiei. Trump a răspuns atunci că „avem o mulţime de state NATO care nu-și achită facturile. Și-au îndeplinit obligaţiile faţă de noi? Dacă își îndeplinesc obligaţiile faţă de noi, atunci răspunsul este «da»”.

Președintele american și-a reiterat ideea și în cadrul întâlnirii Alianţei, când a „certat” 23 din cei 28 de membri NATO că „tot nu au plătit ceea ce ar trebui să plătească”. Trump a cerut Germaniei să-și majoreze cheltuielile militare, aceasta în condiţiile în care, în martie, liderul american și-a anunţat intenţia de a crește bugetul cheltuielilor Pentagonului în 2018 cu un spectaculos 10%. (Cheltuielile militare americane sunt oricum de trei ori mai mari decât cele ale Chinei, a doua putere militară a lumii.) Trump plănuia să compenseze pentru această creștere reducând cu 28 de procente fondurile alocate Departamentului de Stat, care ar fi asigurat menţinerea „funcţiilor diplomatice esenţiale”. Președintele Trump are și un rezumat în două cuvinte al acestei viziuni: „America first.” Un slogan care începe să semene foarte mult cu reacţiile Germaniei (dar și cu ale Franţei).

Un lucru pe care analiștii nu au putut să nu îl observe însă a fost similitudinea discursului lui Merkel cu cel colportat de Donald Trump în timpul campaniei pentru alegerile prezidenţiale. Și chiar dacă, în prezent, nu există indicii clare cu privire la capacitatea Europei de a lupta cu un protecţionism american matur prin asigurarea propriei suveranităţi, totuși atitudinea constantă a președintelui american a adus această opţiune în lumina reflectoarelor.

DISTRIBUIE:
Alina Kartman
Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST. Are peste 8 ani de experiență în presa online din România și, atunci când nu scrie pentru ST, îmbină jurnalismul cu videografia și copywriting-ul la studioul KiteMedia.