Măsurile de distanţare socială și de autoizolare impuse de autorităţile din România în contextul pandemiei cu noul coronavirus au generat un val de neliniște și întrebări legitime: Sunt necesare? Sunt eficiente? Ajută sau mai degrabă duc la probleme în lanţ?

Descoperă colecţia de analize ST pe tema COVID-19. Actualizăm zilnic.

Odată cu prelungirea acestor măsuri devine și mai necesar să găsim răspunsuri la întrebările anterioare. Pentru a ne putea reconcilia cu efortul izolării și distanţării fizice de semeni este important să înţelegem motivele pentru sunt restructurate mecanisme generale de funcţionare a statelor și a societăţilor.

Argumentele

Să începem cu concluziile. Sunt eficiente măsurile de izolare și distanţare fizică în vederea prevenirii și încetinirii răspândirii coronavirozei în România? Răspunsul simplu: Da. Rezultatele de până acum sugerează că aceste măsuri au încetinit de aproape 4 ori viteza răspândirii virusului – de la dublarea numărului de cazuri în doar 3 zile s-a încetinit până la 11 zile.[1]

Astfel am prevenit potenţiala infectare a cel puţin alte 30.000 de persoane faţă de cele peste 7.000 deja îmbolnăvite (la data redactării acestui material). Dată fiind mortalitatea curentă (aproximativ 5%[2]), aceasta înseamnă că, împreună (dar distanţaţi), am salvat până acum probabil în jur de 1.500 de persoane de la moarte și cam 1.000 de la chinurile unei spitalizări la Terapie intensivă.

Mai mult, cele peste 30.000 de cazuri ar fi adus sistemul medical în colaps, având în vedere că ministrul sănătăţii, Nelu Tătaru, a afirmat că sistemul medical din România are capacitatea de a spitaliza în jur de 10.000-12.000 de pacienţi afectaţi de COVID-19, dintre care doar în jur de 1.700 ar fi avut acces la ventilatoare mecanice.[3]

Să aruncăm un ochi asupra acestui grafic[4]:

Graficul 1

Putem observa cum măsura de închidere a școlilor, urmată de decretarea stării de urgenţă și de emiterea ordonanţelor militare se suprapun unui ritm descendent al ratei de creștere a epidemiei în România.

În acest context trebuie menţionate și amenzile – peste 200.000[5] – care, se poate specula, au contribuit la studierea mai atentă și respectarea prevederilor ordonanţelor.

Pe scurt, respectarea regulilor de igienă, distanţarea fizică și limitarea ieșirilor publice ne-au ajutat să evităm potenţialul contagiunii dezlănţuite în state precum Spania sau Italia.

Alte state europene au impus măsuri similare și au obţinut rezultate comparabile și chiar mai bune. Norvegia, Danemarca, Germania, Spania au ales să restrângă libertatea de circulaţie, să închidă instituţii publice, spaţiile aglomerate, să instituie stare de urgenţă și, în unele cazuri, chiar să închidă graniţele.

Totuși, evoluţia bolii COVID-19 a fost diferită în aceste state. De ce? Lista motivelor este lungă și încă puţin studiată, iar măsurile nu sunt la fel de potrivite pentru toate statele. De asemenea, este important de ţinut cont că măsurile nu sunt luate uniform la nivelul tuturor statelor și nici măsurătorile nu sunt făcute după aceleași proceduri.[6] Astfel că momentan cunoaștem tendinţe și putem prognoza pe 5-7 zile cu oarecare acurateţe. Ce trece de aceste limite pierde din fidelitate până la rămânerea la nivelul de speculaţie.[7]

Graficul 2

Așadar, pentru scopul acestui articol, luăm în considerare situaţia prezentată în graficul 2[8], concentrându-ne asupra a doi factori: rapiditatea de reacţie și testarea. Dintre statele enumerate anterior, Norvegia a dovedit o combinaţie foarte eficientă a acestor măsuri: la 15 zile de la primele cazuri de infectare semnalate în ţară, s-au impus măsuri de izolare și distanţare fizică, au fost închise școlile, restaurantele, instituţiile care lucrează cu publicul, s-au oprit activităţile sportive, s-a recomandat lucrul de acasă și s-au făcut controale la intrările în ţară.[9] În plus, Norvegia a început testarea masivă a populaţiei, cu o rată de peste 22.000 de teste pe zi.[10] Prin comparaţie, Coreea de Sud, cu o populaţie de 10 ori mai mare decât a Norvegiei, a reușit să aplice mai bine de 11.000 de teste pe zi, iar Germania, aproape 16.000 de teste pe zi.[11] Rezultatele din Norvegia sunt grăitoare: mortalitate sub 2%, progresia epidemiei încetinită considerabil, cu 19 zile între dublarea numărului de cazuri[12] și 26 de decese la un milion de locuitori. Trebuie menţionat aici și că un element structural esenţial a susţinut această performanţă a Norvegiei: densitatea foarte scăzută a populaţiei (13 locuitori/km2)[13] care, evident, a facilitat distanţarea socială a persoanelor.

Danemarca a luat măsuri similare și a reacţionat chiar mai repede decât Norvegia, la doar 13 zile de la primele cazuri. Rata de testare a fost însă la jumătate – 11.000 teste/zi.[14] Numărul de infectări per milion de locuitori este mai mic decât în Norvegia cu 200 de unităţi, ceea ce sugerează că măsurile de izolare luate mai rapid și-au făcut efectul. Din păcate însă, nivelul mai mic de testare se asociază cu triplarea ratei de mortalitate în Danemarca faţă de Norvegia. Recunoscând importanţa testării, autorităţile daneze au încercat creșterea numărului celor testaţi încă de la sfârșitul lunii martie și au introdus chiar și sisteme de testare drive-through similare cu cele din Coreea de Sud.[15] La momentul redactării acestui material, în Danemarca intervalul de dublare a numărului de cazuri este de 13 zile.[16]

Celălalt vecin nordic al Norvegiei, Suedia a adoptat o strategie diferită, în primul rând făcând doar unele recomandări pentru cetăţeni, și punând credit pe conștiinţa acestora de a se comporta responsabil și a alege ce e mai bine pentru ei înșiși. S-au luat totuși măsuri pentru a proteja persoanele cu risc ridicat de îmbolnăvire (în special bătrânii), au fost limitate adunările publice, iar școlile și universităţile au fost închise. Cu toate acestea, spaţiile publice – restaurante, baruri, parcuri – au rămas deschise.[17] Aceste recomandări și măsuri au apărut la 13 zile de la primele cazuri semnalate în Suedia, la 26 februarie. Deși la aceeași dată erau înregistrate primele cazuri și din Norvegia și Danemarca, situaţia din Suedia în acest moment se prezintă mult mai grav faţă de celelalte două ţări: numărul cazurilor se dublează la 11 zile[18], cu o rată de mortalitate de 10% și cu 119 decese per milion de locuitori[19]. Suedia testează în jur de 5.500 de persoane pe zi[20], dar lipsa restricţiilor și a măsurilor de izolare face ca în momentul de faţă epidemia în Suedia să fie încă în stadiu ascendent[21], deși oportunitatea de acţiune a fost foarte similară cu a Norvegiei sau a Danemarcei, iar densitatea populaţiei în Suedia este de asemenea relativ scăzută (25 persoane/km2)[22].

Să luăm și contraexemplul Spaniei și să ne reapropiem de România. Spania a luat măsuri cu întârziere, la 33 de zile de la primele cazuri. Această întârziere a forţat și impunerea unor măsuri mai drastice în cele din urmă: carantină totală; majoritatea instituţiilor și afacerilor, închise; limitări stricte de circulaţie a persoanelor.[23] Capacitatea de testare este relativ scăzută – în jur de 7.500 de teste/zi.[24] Numărul de victime a luat proporţii, sistemul medical a ajuns să fie supraîncărcat, iar rata mortalităţii a ajuns mai mare de 10%. După înăsprirea măsurilor de distanţare fizică și săptămâni care au adus numărul de infectaţi depistaţi la aproape 170.000[25], Spania a început în final să cunoască o descreștere susţinută a numărului de cazuri noi[26].

În momentul de faţă, România pare a fi foarte aproape de vârful epidemiei. Cum știm acest lucru? Să aruncăm o privire la graficul următor[27]:

Graficul 3

Curba cazurilor noi (mov) tinde să se aplatizeze, dar numerele încă fluctuează considerabil de la o zi la alta – uneori puţin peste 200, alteori 400-500.[28] În proiecţia din grafic (mov), numărul de cazuri noi zilnice pare că va intra în următoarele zile pe o pantă descendentă, însă trebuie să ţinem minte că este doar o proiecţie cu un nivel de încredere între 68 și 98%.[29]

Vor fi infectări în continuare (vezi linia roșie ascendentă din grafic), dar sperăm că din ce în ce mai puţine, dacă se respectă în continuare restricţiile aplicate până acum. România testează fluctuant, în jur de 3.000 de persoane pe zi.[30] Comparativ cu celelalte state menţionate, numărul e mic și nici nu am reacţionat foarte repede după primele cazuri – primele măsuri au fost luate după 18 zile, deci suntem cam cu o săptămână în urmă ca reacţie faţă de Norvegia și de Danemarca, deși am depistat primele cazuri în aceeași zi.

Avem însă un avantaj nesperat: putem învăţa din greșelile și succesul altora, putem face un efort să așteptăm și să observăm tendinţele celor ce ne preced. Dacă la începutul pandemiei graba ar fi ajutat la limitarea răspândirii și la controlarea mai bună a fenomenului, acum nu ne permitem să ne grăbim să luăm măsuri de relaxare, după o lună de efort susţinut cu rezultate pozitive.

Ce facem în continuare?

Dacă rata de creștere a epidemiei este în scădere, de ce să nu relaxăm măsurile de izolare?

Alte state europene încep deja să relaxeze măsurile de distanţare socială și redeschid puncte de lucru, spaţii publice, dar se încearcă păstrarea obligativităţii distanţării faţă de ceilalţi și se încearcă impunerea purtării măștii în public.[31] De ce în cazul României nu ar fi posibile astfel de măsuri? Totul depinde de gradul de evoluţie și de momentul în care se află epidemia. Așa cum explicam anterior, suntem aproape de vârful epidemiei și o relaxare în acest moment ar însemna practic eliberarea în comunităţi a unor focare de infecţie.

În celelalte state amintite, precum Spania, Norvegia sau Danemarca, vorbim deja despre o scădere susţinută a ratei de progresie a epidemiei[32] și de o distanţă de aproape 10 zile faţă de România în ce privește numărul de zile de la 1 caz de infectare/milion de locuitori, conform graficului 3.

În Norvegia, de exemplu, care se pregătește să redeschidă școlile peste două săptămâni, numărul de cazuri de infectare se dublează la o distanţă de 19 zile (aproximativ de două ori mai încet decât în România), iar în Spania, la 15 zile, iar acest interval se mărește treptat.

Și în România se înregistrează progres în acest sens, însă nu am trecut încă pârleazul. Chiar și în statele cu o rată susţinută de scădere a ratei de progresie a epidemiei există încă un risc destul de mare de reapariţie a focarelor, mai ales că unele studii au arătat că și până la 80% dintre cei infectaţi pot să nu prezinte simptome, dar să fie contagioși.[33]

Mai mult decât atât, măsurile de izolare și distanţare socială pot să încetinească răspândirea virusului și să micșoreze numărul de cazuri, dar nu și rata de agravare a cazurilor și pe cea de deces – aici intervin alţi factori legaţi de cât de rapid este pus diagnosticul și de capacitatea sistemului medical de a interveni. Putem spune, așadar, că păstrarea distanţei în continuare este importantă pentru reducerea potenţialului epidemiei: nu putem opri progresia bolii odată ce o persoană este infectată, dar, prin izolare, distanţare, atenţie la igienă, putem preveni îmbolnăvirea persoanelor și a noastră și, prin aceasta, susţinem și capacitatea sistemului medical de a face faţă valului de pacienţi.

Vom înfrunta încă 30 de zile de restricţii. Ce înseamnă acest lucru din punct de vedere social?

Omul este o fiinţă socială, are nevoie de prezenţa celuilalt sau, cum ar spune regretatul profesor Vintilă Mihăilescu, „comunitatea face omul”.

Comunitatea însă nu dispare în urma izolării temporare, ci doar este provocată să evolueze, să găsească noi căi de a-și păstra legăturile active. În acest sens, experienţa dificilă a izolării poate fi și una inovatoare: observăm cum apar noi programe, platforme digitale pentru conectarea cu celălalt[34], comunităţi de practică, de profesioniști, de voluntari care lucrează împreună să ușureze experienţa izolării, creând instrumente ce deschid noi legături și noi moduri de a împărtăși lucrurile care ne plac, care ne unesc: teatru și carte online[35], voluntari care livrează alimente și obiecte de necesitate[36], voluntari care produc materiale de protecţie pentru spitale[37] și lista poate continua.

Ceea ce transpare de aici este o efervescenţă a societăţii determinată de situaţia extraordinară prin care trecem. Legăturile dintre oameni s-au activat în alte dimensiuni, prin alte sinapse decât de obicei și aceasta va ușura depășirea momentelor grele de izolare și posibil va aduce o coeziune socială mai puternică pe termen lung. Suntem nevoiţi să ne izolăm sau măcar să ne distanţăm fizic, dar o parte din noi acum descoperă mai concret dificultăţile vecinului mai în vârstă, efortul zilnic al unui copil ce muncește aproape opt ore pe zi la școală, dar și al cadrelor didactice care îl îndrumă, bucuria puţinului însemnat, nevoile și lipsurile cu care se confruntă părinţii și bunicii noștri.

Cu toate aceste aspecte pozitive, trebuie luat în considerare un element esenţial pentru România în ceea ce privește experienţa izolării și distanţării sociale: urbanul și ruralul. Dacă în mediul urban vorbim de un risc mai ridicat provocat de aglomerarea fizică, tot aici găsim și infrastructură și acces la servicii mai bine puse la punct. În mediul rural există avantajul unei densităţi mai scăzute a populaţiei, astfel că distanţarea fizică este mai facilă. Problemele apar însă la nivelul infrastructurii și serviciilor sanitare de bază, care sunt precare, depărtate sau lipsesc de-a binelea în mediul rural.[38]

Astfel, starea de urgenţă și izolarea nu sunt o experienţă unitară, ci una care dezvăluie puncte de diviziune socială. Inegalităţi sociale, rasism, „păcălirea” regulilor de izolare, specula cu materiale de primă necesitate sunt câteva dintre aspectele negative ce au ieșit la iveală în ultimele săptămâni. Depinde de noi și de mesajul trimis reprezentanţilor politici dacă aceste puncte devin clivaje adâncite sau apar moduri de a le repara prin solidaritate și descoperire a celuilalt în mijlocul izolării.

Din câte se pare, acolo unde statul român a pierdut contactul cu nevoile cetăţenilor și nu a mai reușit să asigure necesarul pentru o viaţă decentă în această perioadă, au apărut numeroase comunităţi voluntare implicate în sprijinirea celorlalţi.[39]

Salvăm vieţi, dar cu economia ce facem? Urmează o criză?

Cel mai probabil va urma o perioadă de recesiune, având în vedere că multe dintre afaceri au fost nevoite să își suspende activitatea, multe lanţuri economice au fost întrerupte, multe persoane au fost disponibilizate sau au intrat în șomaj tehnic.

Au fost puse însă la dispoziţie resurse pentru recuperare și evitarea unei adânciri a recesiunii – fonduri europene de miliarde de euro pentru răspunsul la COVID-19 în România[40], dar și pentru susţinerea micilor afaceri afectate de criză[41]. De asemenea, se fac propuneri în cadrul Parlamentului European pentru o redresare economică în paralel cu o reformă a industriilor spre ecologizarea producţiei.[42] Mai mult, s-a hotărât și renunţarea la unele principii obligatorii până acum (deficitul naţional din PIB mai mare de 3%, de exemplu, nu mai este sancţionat de Comisia Europeană).[43]

La fel de important este faptul că, deși economia suferă și vor exista pierderi, aceasta se adaptează: se pierd locuri de muncă[44] (în jur de 1 milion la acest moment în România), dar deja apar altele noi, adaptate contextului actual, unele afaceri mici sunt în prag de faliment, dar există scheme de ajutor din partea autorităţilor[45]. Sunt accelerate procese de tehnologizare, digitalizare și dezvoltare care ar mai fi durat poate 5-10 ani până ca oamenii să le accepte ca necesare la scară largă, precum platforme online de producţie, livrare, consum. De exemplu, mici producători agricoli rămași fără accesul în piaţă încep să facă livrări locale și se adaptează promovării pe canalele de socializare.

Ce ar trebui să recunoaștem e că situaţia nu se va întoarce la normalul de acum, ci va genera un nou normal, pe care va trebui să-l asimilăm. Ce putem face acum este să ne pregătim minţile să fie deschise la nou, așa încât recesiunea să nu ne ia prin surprindere, să ne putem adapta din mers.

Au luat autorităţile măsurile potrivite? Da. Se putea mai bine? Cu siguranţă.

Izolarea și distanţarea socială au fost măsurile adecvate contextului românesc, iar reacţia relativ rapidă a autorităţilor a reușit să evite o desfășurare la potenţial maxim a epidemiei. Au fost însă și probleme considerabile ce trebuie reţinute ca avertisment: lipsa dotării cu echipamente de protecţie și consumabile esenţiale pentru spitale și cetăţeni. Aproape 13% dintre cazurile de infectare din România au fost raportate în rândul medicilor.[46] Acest indicator ne sugerează că autorităţile nu au acţionat după proceduri bine stabilite și nu au asigurat echipamentul necesar persoanelor din prima linie în lupta cu epidemia.

Un alt aspect important este neclaritatea măsurilor luate și nesincronizarea între autorităţi, cea mai recentă problemă de acest fel fiind legată de sărbătoarea Paștelui și limitele pe care ar trebui să le respecte cetăţenii.[47] Astfel de sincope generează confuzii și pot duce la tensiuni sociale și chiar la declanșarea unor noi focare de infecţie unde normele nu au fost înţelese adecvat.

Dincolo de aceste aspecte, începuturile epidemiei aduceau o dilemă: să se impună restricţii pentru a salva oameni, chiar dacă economia va scădea, sau să nu se impună restricţii pentru a nu frâna creșterea economică, chiar dacă vor fi victime mai multe?

La mai bine de o lună de la debutul evenimentelor avem o confirmare a răspunsului corect: oamenii sunt cei care fac roţile economiei să funcţioneze. Economia nu poate exista în afara oamenilor, a forţei de muncă, de producţie, de cumpărare. Autorităţile au luat în acest sens decizia umană, corectă, de a proteja populaţia. Sigur, se poate argumenta că pierderile economice cauzate de aceste evenimente vor duce la victime ale foametei, sărăciei și inegalităţii sociale. Cu acestea, însă, știm de secole cum să ne luptăm, avem instrumente puse la punct care trebuie doar implementate.

Virusul nou nu ne oferă prea multe indicii pe termen lung. Nu putem risca cu speranţa imunităţii de grup, așa cum a încercat iniţial Marea Britanie sau Suedia, mai ales când apar dovezi de pacienţi vindecaţi și reinfectaţi.[48]

Puţin optimism, sau tot răul spre bine

Bolile, epidemiile s-au suprapus de multe ori cu reorganizări sociale masive – vezi perioadele 1830-1850, 1907-1920 –, pentru că au scos la suprafaţă inegalităţi economice și sociale și au destabilizat un statu-quo necontestat al unor lideri fără legitimitate. România postCOVID-19 poate fi un nou Decembrie ‘89, cu orbi scoţându-și ochii reciproc, sau poate fi o ocazie de reconstrucţie, de investiţie acolo unde transpar acum lipsurile cele mai mari.

Virusul este inamicul invizibil fizic, dar vizibil la nivel social, politic, economic. Contra lui, societatea globală pare să se fi coalizat. În România au apărut iniţiative de colaborare civică, parteneriate public-privat voluntare, platforme de donaţii, campanii de strângeri de fonduri, iniţiative de cercetare și dezvoltare tehnologică, toate mânate de valul epidemiei, dar cu efecte adânci pe termen lung. Lunile ce au trecut și cele ce vor urma constituie deja un punct de reper în memoria colectivă și vor reprezenta, să sperăm, un etalon pentru dezvoltarea societăţii românești pe termen lung.

Sumar și concluzii

Ne-a ajutat un timp bun de reacţie (graţie și geografiei răspândirii virusului și faptului că am avut modelul altor state europene). Măsurile stricte par să fi dat roade și deopotrivă ne-au ajutat să salvăm vieţi, să economisim resurse medicale – umane și consumabile – și să scurtăm perioada de stare de urgenţă generală. Suntem aproape de vârful epidemiei și, cu un efort în plus, îl putem depăși cu victime cât mai puţine.

De aceea este imperios necesară continuarea practicării distanţării fizice, respectarea normelor impuse de starea de urgenţă. Dacă întrerupem acum, în scurt timp va fi nevoie să impunem măsuri și mai drastice sau nu vom mai face faţă valului de îmbolnăviri.

Economia va supravieţui atâta timp cât oamenii sunt sănătoși și pot munci. Ne adaptăm noii realităţi, o îmbrăţișăm ca pe normalitatea prezentă și evoluăm. Momentele acestea sunt un punct de cotitură pentru umanitate și putem învăţa din ele pentru a deveni mai buni. Semnele deja se văd.

Descoperă colecţia de analize ST pe tema COVID-19. Actualizăm zilnic.

Alin Savu este doctor în sociologie și absolvent al masteratului de antropologie din cadrul Școlii Naţionale de Studii Politice și Administrative, București. În prezent, este analist în cadrul Institutului Naţional pentru Cercetare și Formare Culturală.