Pentru cel care acceptă ca reală consemnarea biblică despre viaţa lui Iisus, miza este alegerea unui răspuns faţă de gestul Mântuitorului de a-Și oferi viaţa. Ce înseamnă să primești jertfa lui Iisus? Cum ni se aplică ea nouă? În ce fel devine ea parte a vieţii noastre?
Acum câţiva ani ascultam uimit relatarea unei doamne de vârstă medie, cu semipareză. Aflase că, în timp ce ea era în spital după accidentul vascular, cineva donase de mai multe ori sânge pentru cazul ei. După externare, în baston, a mers și a căutat persoana și a aflat că era un fost sportiv de performanţă. Cu lacrimi în ochi, femeia l-a întrebat: „De ce aţi făcut asta pentru mine?” Singurul răspuns primit a fost că, auzind de cazul ei, nu a putut să nu ajute. Există vreo conexiune între resortul care ne face uneori să reacţionăm astfel și esenţa creștinismului – jertfa lui Iisus?
Interes? Teamă? Ce altceva?
Ca primă reacţie, omul tinde în general să fie sceptic atunci când este pus în faţa unei oferte, mai ales atunci când ea este gratuită. Pentru a-i oferi ceva gratuit omului („…fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Iisus” – Romani 3:24), Dumnezeu a suportat un cost enorm: viaţa Fiului Său în schimbul libertăţii omului.[1] Pentru omul obișnuit însă cu schimburile bazate pe interes sau teamă, existenţa unui schimb pe alte coordonate decât acestea este mai greu de asimilat. Pe ce bază primește omul jertfa lui Iisus?
O primă reacţie des întâlnită și greșită faţă de jertfa pascală a lui Iisus este reflexul de a plăti ceva pentru ce se oferă. Mulţi simt că oferă ceva înapoi prin schimbarea propriei vieţi marcate de păcat. Acest schimb presupune un schimb motivat de interes. Plătim ceva și sperăm să primim în schimb mântuirea.
Apoi, este frica. Aceasta poate fi un resort puternic ce îl face pe om să acţioneze de teama consecinţelor – pierderea mântuirii și perspectiva flăcărilor Iadului pot fi motivaţii puternice. Ceea ce este, din nou, greșit, pentru că o relaţie bazată pe un astfel de ingredient nu poate dura și nici nu aduce satisfacţie sau bucurie reciprocă.
Ce aduce, în schimb, bucurie reciprocă, atât pentru om, cât și pentru Dumnezeu? Dacă El S-a dat pe Sine din dragoste, singurul răspuns potrivit în faţa jertfei Sale este tot din dragoste.
Așadar, raportarea omului la jertfa lui Iisus este alimentată de concepţia pe care acesta o are despre Dumnezeu. Pentru a ne raporta potrivit la jertfa lui Dumnezeu, avem nevoie să înţelegem cum Îl prezintă Biblia cu adevărat pe Dumnezeu. El a făcut totul în favoarea noastră dezinteresat, din dorinţa sinceră de a ne ajuta, nu de a ne face să ne simţim obligaţi. Resortul acesta se numește dragoste (1 Ioan 4:8-9). Atunci când Dumnezeu și gestul Lui sunt privite în lumina Bibliei, este atins singurul resort motivaţional corect din mecanismul nostru interior – tot dragostea dezinteresată.[2]
Scara interioară – când cobori… ca să urci
Ce înseamnă ca omul să primească jertfa lui Iisus? Cel mai simplu mod de a răspunde este ca omul să accepte că Iisus Și-a dat viaţa și pentru el, și în locul lui[3], și din cauza lui… (Isaia 53:5)[4]. Acesta este momentul în care omul Îl acceptă pe Iisus ca Mântuitor. Este posibil însă ca experienţa ce urmează acceptării să fie măsurabilă în vreun fel? Cum arată un creștin după o asemenea experienţă?
În una dintre discuţiile Sale cu ucenicii, Iisus le-a vorbit despre principiul renunţării la sine, al smereniei (Matei 16:24), ca test al uceniciei. Iisus reia tema aceasta și în ultima seară petrecută împreună cu ucenicii, la Cina de taină, înainte de răstignire (Ioan 13). Altfel spus, înainte de cruce nu poate fi evitat ligheanul ca simbol al renunţării la sine. Iisus accentuează că ceea ce El a făcut în camera de sus nu poate fi evitat înainte de împărtășirea în simbol cu jertfa Lui (Ioan 13:15), pentru că orice traseu spiritual al creștinului care implică o scurtătură pe drumul spre cer se va dovedi că nu duce de fapt nicăieri.
De ce ratăm adesea esenţa jertfei lui Iisus? Pentru că, înainte de a urca spre beneficiile unei noi experienţe spirituale, omul trebuie să coboare, să renunţe la vechile „beneficii” ale egoismului, poate și la vechile relaţii. Iar acest lucru nu e confortabil, pentru că rămânerea în vechea paradigmă necesită mai puţin efort decât cel cerut de schimbare. O cale de mijloc nu există. Din punct de vedere moral, neutralitatea este un mit (Matei 6:24).[5] A face ce spune El este acceptarea lui Hristos ca Domn, nu doar ca Mântuitor (Faptele apostolilor 5:31; Romani 10:9)[6], ceea ce înseamnă că suntem de acord să trăim după sfaturile Lui. Iar când mobilul relaţiei este dragostea, supunerea voinţei personale în faţa sfatului lui Dumnezeu nu este un obstacol de nedepășit.
Atunci când găsirea unei soluţii produce o explozie de bucurie, omul este în stare să facă inclusiv lucruri la care nu se gândea iniţial, dar care însă vin acum dintr-o altă natură, o altă fire (Galateni 5:22-25). Atunci, de la a face doar ce i s-a poruncit, omul trece la nivelul următor – acela în care face din plăcere mai mult decât un minimum perceput ca necesar. Așa devin posibile surprizele la care făcea aluzie Iisus la Cina cea de taină. Biblia ne învaţă să ne iubim, dar să fim slujitorii altora – aceasta este o adevărată surpriză.
Între autentic și fals
Există un test care face vizibilă trecerea de la renunţarea la sine, ca obștesc sfârșit al unui fel de a fi, la un nou mod de raportare la lucruri, oameni și Dumnezeu. Înainte de Cina cea de taină, Iisus le lasă o poruncă celor apropiaţi – „să vă iubiţi unii pe alţii, așa cum v-am iubit Eu…” (Ioan 13:34). Dragostea urma nu doar să fie dovada exterioară că sunt discipolii Săi (v. 35), ci și singurul resort interior pentru schimbare – „dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt” (Romani 5:5).
„Dar să presupunem că cineva care are bunuri materiale, vede pe fratele lui căruia îi lipsește chiar și strictul necesar. Dacă refuză să aibă milă de el, oare se mai poate spune că rămâne în el dragostea lui Dumnezeu?! Copilașilor, să nu iubim (doar) cu vorba și cu buzele, ci să practicăm adevărata dragoste demonstrată prin fapte!” (1Ioan 3:17,18 BVA).
În acest context, în relaţia directă om-Dumnezeu, faptele bune rămân bune dacă sunt făcute dezinteresat. În timp însă ce unii le fac pentru a „rămâne pe listă”, alţii au ajuns, din dragoste dezinteresată, să ceară nici să nu fie pe listă. Exemplul lui Moise sau cel al lui Iisus sunt un simbol – al celui care se oferă pe sine de dragul celuilalt. De aceea cântarea lui Moise și cea a Mielului Iisus vor fi repetate de cei salvaţi (Apocalipsa 15:3). Când omul face totul încât altora să le fie bine, Altcineva are grijă să fie și el pe lista finală (1 Ioan 3:16,17).
În relaţia cu ceilalţi, când acceptă jertfa lui Iisus, omul acceptă de fapt un factor de schimbare a calităţii relaţiilor. După ce Petru răspunde afirmativ când este întrebat de Iisus dacă Îl iubește (Ioan 21), Iisus îi cere să transfere dragostea aceasta asupra celorlalţi.
„Dar să presupunem că cineva care are bunuri materiale, vede pe fratele lui căruia îi lipsește chiar și strictul necesar. Dacă refuză să aibă milă de el, oare se mai poate spune că rămâne în el dragostea lui Dumnezeu?! Copilașilor, să nu iubim (doar) cu vorba și cu buzele, ci să practicăm adevărata dragoste demonstrată prin fapte!” (1Ioan 3:17,18 BVA).
În acest fel este evident că declaraţiile de dragoste pentru Dumnezeu se dovedesc a avea valoarea pe care o conferim celei mai nesemnificative relaţii pe care o putem avea cu cineva din jur.
În plus, dragostea devine și forţa motrice în efortul de proclamare a veștii bune despre Cel care a ales să facă schimb de viaţă și mai ales de moarte cu păcătosul. Ucenicii lui Iisus urmau să plece în toată lumea și nu îi puteau convinge pe oameni de puterea transformatoare a Evangheliei cu sabia, ci cu puterea schimbării interioare care este posibilă prin dragostea Duhului pusă în om (Romani 5:5).
Și la bine, și la greu
Pentru omul care a înţeles și acceptă schimbarea, relaţia cu Dumnezeu se vede și este convingătoare. El urmează modelul pe care l-a văzut și care i-a dat în primă instanţă imboldul de a fi altfel – „Noi am cunoscut dragostea demonstrată de faptul că El Și-a sacrificat viaţa pentru noi. Același lucru trebuie să îl facem și noi…” (1 Ioan 3:16 BVA). Dragostea lui Dumnezeu nu face calcule, nu pune condiţii, deci nu se limitează la sfinţi. Este ușor să îl iubești pe cel care îţi aduce flori, dar cum să-l iubești pe cel care te pune pe cruce?
Pus în faţa jertfei lui Iisus, omul are nevoie să reziste ispitei de a plăti ceva pentru ea sau a-I câștiga favoarea lui Dumnezeu. Oricum, nici măcar faptele bune nu ar putea valora ceva ca plată – „…toate …sunt ca o haină mânjită” (Isaia 64:6, subl. ad.). Nici conformarea din teamă nu este o soluţie viabilă, întrucât anulează bucuria. Singurul răspuns valid vine din dragoste. Răspundem din dragoste la un gest suprem – jertfa Lui –, făcut din aceeași raţiune, dragostea.
Și, ca schimbarea să nu rămână în planul vorbelor mari, bornele esenţiale ce trebuie urmărite sunt resetarea prin smerenie și trăirea faţetelor practice, adică a roadelor dragostei (Galateni 5:22-23). Pentru că, dincolo de orice ritual religios, viaţa creștină practică se măsoară în semne vizibile, care validează sau nu faptul că jertfa Lui a devenit și „a noastră”.
Omul Lui este așadar cel care iubește așa cum a iubit Iisus chiar și în circumstanţe dificile. Asemenea mamei iubitoare care se trezește noaptea pentru bebeluș. Concepţii și expresii precum „nu simt”, „nu pot” sau chiar „nu sunt construit să pot iubi” nu mai au cum să facă parte din vocabularul celui care a prins esenţa jertfei lui Iisus. Modelul există, a convins și a fost duplicat. Și funcţionează…
Florin Iacob este pastor în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea.
