Se spune des că circumstanţele nu sunt determinante pentru succes sau împlinire sufletească, dar acest lucru pare atât de departe de realitatea noastră imediată, încât și-a pierdut credibilitatea. Poate tocmai de aceea ne uimesc oameni precum Anna Jarmics, care a reușit să privească și să se bucure de partea luminoasă a vieţii, în ciuda tragediilor de care a avut parte.

Anna s-a născut în anul 1934 în Ungaria, cu doar câţiva ani înainte de declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial. Ororile războiului i-au rămas adânc întipărite în minte. „Nimeni nu-și poate imagina. Stai la o coadă pentru că nu ai lapte sau pâine și din senin apar tancuri care încearcă să te omoare. A fost foarte trist.”[1]

Din nefericire, efectele nefaste ale războiului sunt vizibile și acum pe corpul ei. Avea aproape 11 ani atunci când unul dintre soldaţii ruși care ocupau ţara a aruncat o grenadă în groapa cu nisip în care ea și fraţii ei mai mici se jucau. A luat-o și a fugit cu ea, pentru a o arunca cât mai departe, dar în alergare s-a împiedicat, iar grenada i-a explodat în mână. Faţa i-a fost rănită, dar cel mai mult au avut de suferit palmele, care i-au fost amputate. Pentru că nicăieri în ţară nu se mai găsea anestezic, din cauza războiului, operaţia i-a fost făcută fără anestezie.

În anii de după război, oricum grei din cauza schimbărilor politice și a dezastrului rămas în urmă, Anna a trebuit să înveţe să se descurce cu mâinile așa cum erau. Nu i-a fost deloc ușor să reînveţe să ţină obiecte, să mănânce sau să se îmbrace. A păstrat totuși recunoștinţa că nu fusese afectată mai grav de explozie. „N-am dat vina pe nimeni pentru accident. S-a întâmplat și asta a fost. Am învăţat doar cum să merg mai departe în viaţă.”[2]

În 1956, pe când era proaspăt căsătorită și însărcinată în șase luni, Anna a decis că Ungaria nu era locul care să-i ofere un viitor mai bun copilului ei și a fugit înspre Vest. Ziua dormea ascunsă prin lanuri, iar noaptea mergea. Un grup de oameni pe care i-a întâlnit s-au oferit să o ajute până la graniţa cu Austria. De acolo, Anna a fost trimisă în Marea Britanie. În mod miraculos, acolo și-a regăsit și soţul, care a urmat-o fugind și el din Ungaria.

Și-a crescut trei dintre cei patru copii în taberele de refugiaţi din Austria şi din Marea Britanie. După un timp, Anna și soţul ei au decis să se zbată pentru a emigra în Canada. Lucrurile păreau să se așeze în noua ţară care i-a primit cu braţele deschise, în ciuda faptului că engleza pe care o știau era la un nivel foarte scăzut. Toate au luat însă o nouă întorsătură tragică atunci când soţul ei a părăsit-o și a fugit cu toate economiile lor. Dependent de alcool și tulburat psihic din cauza celor trei ani pe care îi petrecuse în lagărele din Siberia, acesta nu a mai făcut faţă noii vieţi și a dispărut fără urmă.

Cu patru copii de întreţinut, Anna a trebuit să își găsească repede un loc de muncă. A aplicat pentru mai multe slujbe, dar nu a fost primită din cauza dizabilităţii ei. I-a rugat pe cei care căutau o femeie de serviciu la un spital din Toronto să-i acorde o perioadă de probă de două săptămâni. Dacă nu aveau să fie mulţumiţi de munca ei, puteau să nu o plătească. A demonstrat că era capabilă, în ciuda dizabilităţii, așa că a rămas angajată acolo mai bine de cinci ani.

Atunci când au mai crescut, trei dintre copiii ei s-au mutat la Calgary, iar Anna i-a urmat. Acolo a început să picteze în acuarelă. Își alesese unul dintre cele mai grele domenii în care o persoană fără mâini putea să exceleze. Spre surprinderea tuturor, picturile ei au devenit cunoscute, iar multe dintre ele au fost folosite ca imagine principală a felicitărilor comercializate în oraș.

La peste 50 de ani, Anna și-a descoperit o nouă pasiune, care din nou necesita mult efort din partea ei: jocul de darts. A devenit din ce în ce mai bună și a intrat în competiţii. Medaliile se adunau rapid, iar Anna a fost timp de șapte ani la rând campioană naţională la categoria ei de vârstă. „Fac tot ce fac pentru că este provocator. Obișnuiam să trag la ţintă cu pușca şi am trofee care să o demonstreze”[3], povestește cu mândrie despre capacitatea ei de a se folosi atât de bine de mâinile care arată ca niște cioturi.

În prezent, Anna are opt nepoţi şi patru strănepoţi, iar energia ei pare să fie inepuizabilă. Predă engleză pentru imigranţi în cadrul cursurilor organizate de Asociaţia Creștină Mondială a Tinerelor Femei (YWCA), iar cei care o văd la clasă sunt uimiţi de energia ei pozitivă. Fiecare loc în care intră se luminează în prezenţa ei. Este recunoscătoare pentru viaţa pe care a trăit-o și nu ezită să spună că putea cu siguranţă să fie mai rău de atât, dar din fericire nu a fost.

Pentru cei pe care îi întâlnește este o inspiraţie și știe acest lucru. Nu pierde ocazia de a le insufla celor cu care vorbește credinţa că pot face orice își propun, dacă își doresc cu adevărat. „Nu m-am îngrijorat niciodată de gândul: «Nu am mâini». Mulţi oameni se întorc și îmi spun: «Nu pot să fac asta, nu pot să fac cealaltă», iar eu le spun mereu: nu există așa ceva!”