În ciuda dificultăţilor poate peste medie, unii oameni își trăiesc viaţa atât de frumos încât, dacă ar derula-o cap-coadă, s-ar auzi un psalm.

Într-o zi de miercuri, pe 18 septembrie 1931, doi militari japonezi au detonat, fără să fi știut unul de altul, două bombe în apropiere de calea ferată operată de niponi în Mukden, Manciuria (China). Intenţia lor era să-i facă pe chinezi să pară vinovaţi de un atac mârșav și astfel să provoace o invazie japoneză în Manciuria.[1] Guvernul nipon nu cunoștea planul, dar a reacţionat conform lui, bombardând regiunea. Evenimentul cunoscut ca „Incidentul de la Mukden”[2] a dus la izolarea internaţională a Japoniei și a reprezentat o importantă etapă premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial.

Chiar după ce japonezii au asediat Manciuria, părinţii micuţei Carol, care avea 10 ani, au decis să o ia pe ea și pe surioara ei de 5 ani și să se mute din Shanghai în Mukden, unde doreau să continue activitatea misionară pentru care veniseră în China.

„Cel ce stă sub ocrotirea Celui Preaînalt”[3]

Familia Brewer[4] era adventistă și se mutase de ani buni din SUA în China. Acum erau cu toţii permanent urmăriţi de autorităţile japoneze, sosite în zonă în virtutea unor pretinse drepturi politico-economice arogate după războiul ruso-chinez (1904–1905).[5] Japonezii se temeau ca nu cumva, sub chipul misionarului blajin, să se ascundă de fapt un spion atât de dedicat încât și-a născut și copiii în China, ca să nu dea de bănuit.

E drept că pastorul Brewer mai făcea și lucruri care nu le conveneau japonezilor. De exemplu, într-una din zile, a venit acasă, el știe de unde, cu un mic radio cu unde scurte. A fost prilej de sărbătoare pentru întreaga familie, care acum putea asculta știrile din San Francisco, în fiecare seară, la ora 23. Dar, nu după mult timp, japonezii au aflat că în casa familiei Brewer se află un obiect interzis. Așa că, într-o seară, familia s-a trezit cu ei la ușă. Pastorul a luat-o pe Carol de mână și a mers să deschidă. „Este adevărat că aveţi un radio cu unde scurte în casă?”, l-au întrebat. Carol a făcut ochii mari și l-a fixat pe tatăl ei, care o învăţase un lucru: „Un creștin bun nu minte.” Pastorul a ezitat puţin, apoi le-a spus japonezilor: „Dacă dumneavoastră consideraţi că avem un astfel de aparat la noi în casă, sunteţi bine-veniţi să îl căutaţi.” Soldaţii au intrat și au căutat cât de bine i-a dus mintea. Numai în spatele cărţilor din bibliotecă nu i-a dus. „Eu cred că a fost mâna lui Dumnezeu ocrotindu-ne”, avea să povestească Carol la mai mult de opt decenii distanţă de la eveniment, „fiindcă au cotrobăit prin toată casa și nu l-au putut găsi.” Rugăciunile mute ale familiei fuseseră ascultate. Japonezii au plecat fără pradă din casa lor.

Carol Nelson

„Nici de groaza din timpul nopţii”[6]

Cele mai tulburătoare, dar și cele mai înălţătoare amintiri ale lui Carol se întrepătrund când povestește despre acei ani ai copilăriei sale. Pe de o parte sunt amintiri precum cea a zilelor când privea avioanele de luptă din curtea adăpostului internaţional din Shanghai sau precum amintirea fiorului de groază pe care l-a simţit când a văzut cum un proiectil a rămas blocat în ușile insuficient deschise din burta unui bombardier… Apoi simţământul nedreptăţii, care a străfulgerat-o atunci când a aflat că avionul a reușit să se descotorosească de bombă abia deasupra unei pieţe aglomerate din Shanghai, ucigând sute, poate mii de civili nevinovaţi.

Dar sunt și amintiri precum cea a zilei în care tatăl ei le-a chemat în sufragerie pe ea și pe surioara care avea doar patru ani și jumătate, ca să le spună, pe înţelesul lor, că japonezii plănuiesc un atac chimic. Pastorul Brewer le-a explicat fetiţelor că un eventual atac chimic înseamnă că nu mai sunt protejaţi nici la adăpostul internaţional și că vor trebui să plece chiar în dimineaţa următoare. Însă la final, în timp ce stăteau cu toţii pe canapea, tatăl le-a citit Psalmul 91. După 86 de ani de la acea întâmplare, vocea caldă și așezată a lui Carol începe să tremure și își acoperă ochii cu batista…

În seara aceea, când și-au împachetat viaţa într-o singură valiză, Carol i-a cerut voie mamei să ia cu ea pe vas o gentuţă pe care o primise cadou. La cei 10 ani ai ei, s-a gândit că ar vrea să păstreze fotografiile, pentru că pe acelea nu le mai poate reface. Nu a putut închide un ochi toată noaptea, de frică. A stat trează sub pătură până în zorii zilei, rugându-se ca Dumnezeu să îi salveze.

„Nici de săgeata care zboară ziua”[7]

Dimineaţa a aflat că tatăl ei avea doar să le conducă până în port. El urma să rămână în Shanghai pentru treburi neterminate. Vaporul care trebuia să le ducă, pe râul Huangpu, într-un loc sigur, era neîncăpător pentru toţi cei care căutau să-și salveze viaţa. Și-a îmbrăţișat tatăl cu frică și s-au îmbarcat. O bombă a căzut pe ponton. Tatăl lui Carol a fost aruncat într-o groapă și aceea a fost ultima imagine pe care a avut-o cu el timp de doi ani.

Groaza din inima ei se îngemăna cu haosul de pe vas: copii zbierând, femei încercând să îi domolească, un legănat înfricoșător care ameninţa să scufunde vasul cu cele 430 de suflete în loc de 200. La fiecare zgomot de bombă care se auzea mai aproape, fetiţele se cuibăreau mai tare, ca și cum ar fi ajutat la ceva. „Doamne, fă să ieșim vii din asta!” – mama le luase de mână și se ruga pentru ele. Din cauza agitaţiei, echipajul a încuiat porţile punţii care adăpostea femeile și copiii. Au rămas închiși împreună, oamenii și gândacii. Frica a făcut-o pe Carol să piardă noţiunea timpului – nu a mai realizat câte zile le-a luat să ajungă la destinaţie, în Manila (Filipine). Vocea îi scapă din nou atunci când povestește ce a simţit văzând steagul american ridicat în semn de bun venit în Manila. „Era vineri seară când am intrat în golful Manila. Era atât de liniște acolo, iar soarele își reflecta atât de frumos apusul în apă! (…) Cred că toţi de pe vasul acela am plâns de bucurie când am văzut steagul fluturând în vânt! Eu eram copleșită de recunoștinţă faţă de Dumnezeu că ne salvase, deși mă întrebam, bineînţeles, ce se întâmplase cu tata…”

„Domnul este locul meu de adăpost”[8]

La coborârea de pe vas, le aștepta, într-un depozit, muntele de bagaje la un loc ale tuturor călătorilor de pe vapor. La capătul răbdării, oamenii se îmbulzeau să își caute geamantanele.

Marjorie, sora lui Carol, o rugase să o lase pe ea să care gentuţa cea mică luată de acasă, iar Carol a acceptat avertizând-o cu toată seriozitatea că trebuie să aibă mare grijă de ea. Așteptau alături de mama lor ca mulţimea care își căuta bagajele să se micșoreze, când, pe neașteptate, un vuiet înspăimântător a pornit în subteran. Muntele de bagaje a început să trepideze odată cu depozitul. Un seism puternic lovea orașul.

Carol nu mai trăise până în acel moment niciun cutremur și, fără să realizeze ce se întâmplă, a rupt-o la fugă afară din depozit, cât au ţinut-o picioarele. „Probabil că totul a durat câteva secunde, dar mie mi s-a părut o veșnicie.” A alergat fără să se oprească, pe autostrada luminată doar de farurile mașinilor oprite între crăpăturile de asfalt. S-a oprit când a ajuns la un părculeţ și a stat acolo până când s-a liniștit. După ce i-a trecut spaima, și-a dat seama că trebuie să își caute mama si sora și a pornit înapoi spre port. Pe drum însă a văzut un copil care plângea în hohote în mijlocul străzii și nu a putut să treacă mai departe. Cu inima cât un purice, s-a apropiat de copil și abia atunci și-a dat seama că era chiar surioara ei. Când a văzut-o, primul lucru pe care i l-a spus Marjorie, printre suspine, a fost: „Uite, Carol, gentuţa ta. N-am pierdut-o…”

O perioadă au fost găzduite de o familie de misionari americani stabiliţi în Filipine, până când mama lor le-a regăsit și au zburat împreună în SUA. În tot acest timp, despre tată nu știau nimic. Abia după doi ani familia avea să se reîntregească.

„Faci din Cel Preaînalt turnul tău de scăpare”[9]

Pastorul Brewer rămăsese în urmă fiindcă, în calitate de președinte al Bisericii Adventiste din acea parte a lumii, trebuia să rezolve mai multe lucruri. Când a fost gata să plece spre Manila însă, aeroportul pe pista căruia se afla avionul lui a fost aruncat în aer de japonezi. Brewer a scăpat la mustaţă, fugind cu un taxi cu puţin înainte de distrugerea totală a aeroportului.[10] „Zece minute dacă ajungea mai târziu, ar fi murit în acea explozie”, povestea Carol. Însă faptul că a scăpat cu viaţă nu a însemnat că a scăpat cu totul din mâna japonezilor. Căutând să scape prin Hong Kong, Brewer a sfârșit capturat de japonezi și închis într-un lagăr de concentrare cunoscut pentru regimul de înfometare aplicat deţinuţilor (și alţi misionari adventiști au trecut pe acolo, iar istoriile cu care s-au întors amintesc de lagărele naziste[11].)

„El va porunci îngerilor Săi să te păzească”[12]

În lagărul Stanley, Brewer a descoperit un prieten în „domnul Winter”, cum îl numește Carol pe adventistul care își pusese în minte să îi ajute pe misionarii capturaţi. Domnul Winter trimitea vești în SUA despre pastorul Brewer și avea grijă să le spună mereu că „tata e bine. Îi dau să mănânce orez cald.” Probabil era o minciună. Însă chiar și așa, pastorul Brewer a reușit să scape cu viaţă din lagăr, după șase luni de detenţie. Și nu doar atât, dar a ajuns chiar pe lista americanilor trimiși acasă în schimbul recuperării unor prizonieri japonezi de către armata niponă.

Acesta nu a fost însă finalul drumului. Transportul cu care Brewer a ajuns în SUA a fost oprit la intrarea în ţară și toţi prizonierii americani au fost interogaţi pentru ca autorităţile să se convingă că niciunul nu spiona pentru japonezi. Când i-a venit rândul pastorului, un membru al comisiei de interogatoriu l-a întrebat dacă este gata să lupte pentru ţară. Brewer a mărturisit că este adventist, necombatant din motive de conștiinţă, ceea ce a ridicat suspiciuni. Unul dintre amiralii din încăpere a cerut însă cuvântul pentru a pleda în favoarea pastorului. Amiralul a povestit cum, cu mulţi ani în urmă, a locuit în Africa de Sud, la o casă distanţă de o familie deosebită de adventiști. „Dacă omul acesta este adventist, vă garantez cu toată certitudinea că nu prezintă niciun pericol pentru ţară”, ar fi spus atunci amiralul, potrivit istorisirii lui Carol. Iar pastorul Brewer a fost lăsat să intre. „Micuţa familie din Africa de Sud nu a avut nici cea mai mică idee despre influenţa ei”, mi-a spus Carol, cu ochii înlăcrimaţi din nou. „Sper ca, într-o zi, să o întâlnesc în Cer! Pentru că acești doi soţi nu au făcut altceva decât să trăiască la înălţimea credinţei lor și ne-au schimbat viaţa, fără ca măcar să ne cunoască vreodată!”

„Vei păși peste lei”[13]

Eram așezate pe fotoliile din holul centrului pentru vârstnici „Linda Valley”, din Loma Linda, iar Carol îmi povestea acum despre anii ei de studii la Pacific Union College – o universitate adventistă din Statele Unite, locul în care avea să se îndrăgostească de Richard Nelson, omul alături de care a aniversat, în august 2017, 75 de ani de căsătorie.

Am simţit însă nevoia de a privi din nou în urmă, la anii aceia în care frica era o constantă a vieţii ei, fiindcă doream să o întreb ce au învăţat-o acei ani despre viaţă. Mi-a răspuns simplu: „Trebuie să ai încredere în Dumnezeu. În viaţă se poate întâmpla orice. Îngrijorarea este inutilă. Chiar și acum trebuie uneori să îmi exersez încrederea în Dumnezeu. Pentru că soţul meu are 98 de ani, iar eu merg pe 96. Și nu vreau să îl pierd. Dar știu că unul dintre noi se va duce. E inevitabil. Și trebuie să mă rog zilnic ca Dumnezeu să mă ajute să am încredere în El pentru că știu ce urmează să se întâmple… Și dacă nu am încredere în El o să mor de îngrijorare: Ce mă fac dacă i se întâmplă ceva? De aceea în fiecare zi petrec timp cu Dumnezeu și Îi spun: «Te rog, dă-mi pacea pe care ai promis-o, pentru că eu nu cunosc viitorul». Într-un anumit sens, știu viitorul, dar este ceva cu care este foarte dificil să te confrunţi. Așa că mă rog: «Doamne, păzește-ne Tu. Mă las în grija Ta. Tu mă iubești mai mult decât m-aș putea iubi eu vreodată. Mergi cu mine, azi, te rog.» Trebuie să privesc lucrurile la nivelul zilei. Să iau fiecare zi pe rând. Și e minunat modul în care Dumnezeu ne mângâie: «Carol, orice ar fi să vină, vreau să îţi fie cel mai bine și te voi ajuta să te confrunţi cu orice îţi va aduce viitorul.» Și cu asta trebuie să trăiesc eu zi de zi de aici încolo. Pentru că fetele mele sunt mari, una e în Canada, cealaltă în Goose Bay (…) nu apuc să le văd prea des. Fiul nostru stă aproape și vine să ne ajute ori de câte ori îl rugăm. Însă ce am învăţat de la Dumnezeu, din experienţele din trecut, este să am încredere în El acum.”

Mulţi oameni probabil simt, asemenea lui Carol, că nu mai au suficient timp la dispoziţie ca să îi iubească pe cei dragi. Iar circumstanţele îi aduc în situaţia de a le fi deja dor de cei care sunt în viaţă, lângă ei, tocmai pentru că timpul rămas este atât de scurt. Unii ajung să urască împrejurările care le-au răpit posibilitatea de a iubi fără teama că mâine îl pot pierde pe cel drag. Și își amărăsc sufletul urând cancerul, urând maladia Alzheimer, urându-și vârsta, nemaiputând să iubească viaţa care vine cu acest dat al timpului împărţit inegal și nedrept. Unii vor avea întotdeauna prea puţin timp. Însă minunea care se întâmplă în astfel de situaţii, și pe care o trăiește Carol, este aceea că gândul separării zdrobește defecte de caracter: îngenunchează orgoliul, distruge orice sămânţă de supărare. Și, în locul dezamăgirii de a nu (mai) putea iubi în termenii noștri, se așază speranţa încăpăţânată de a iubi infinit astăzi. De a face tot ce putem mai bine pentru cel drag azi. De a fi pe deplin fericiţi alături de el în singura zi care ne aparţine cu adevărat. Și atunci, ameninţătorul mâine se lasă îmblânzit de gândul că și el va deveni, la un moment dat, un astăzi. Iar cu astăzi știm deja să ne descurcăm.

„Fiindcă mă iubește”[14]

Pe finalul interviului, din două fraze, am aflat că experienţele grele prin care a trecut Carol nu s-au oprit la copilăria în China. Tatăl ei a murit odată cu o mătușă pe care ea o iubea foarte mult, în același accident de mașină în care sora ei și-a fracturat coloana, iar o strănepoată a suferit o contuzie ce a avut un impact grav asupra capacităţii ei cognitive. „Am avut și eu momentele mele de întrebări: «De ce, Doamne, ai lăsat să ni se întâmple nouă asta, chiar în timp ce eram misionari pentru Tine?» Dar, privind în urmă la vieţile noastre și fără să știu cât timp mai am la dispoziţie, mă gândesc că avem un viitor de așteptat. Și asta este ce îmi reamintesc mie însămi continuu.”

Auzind-o pe Carol spunând aceste lucruri, la capătul unui periplu emoţionant chiar și pentru mine, care nu am trăit ce a trăit ea, m-a frapat ca niciodată până atunci să înţeleg cât de profundă trebuie să fie ignoranţa cu care este caricaturizat creștinismul. Și m-am gândit că oamenii care batjocoresc credinţa de câte ori au ocazia cel mai probabil nu au avut niciodată ocazia să înţeleagă cât de mult poate fi înnobilat sufletește un om de simpla încredere în Dumnezeu. Și cât de pipernicită se vede, prin comparaţie, mintea pretins deschisă și atitudinea ostentativă a batjocoritorului.

„Căci cunoaște numele Meu”[15]

Carol mi-a spus că vorbește cu soţul ei despre temerile ei, dar că el se exteriorizează mult mai puţin. Așa că, având ocazia să îl intervievez separat pe dr. Richard Nelson, l-am întrebat cum se gândește la bătrâneţe. Mi-a spus pe un ton șugubăţ că „e ciudat să știi că urmează să împlinești 98 de ani. E puţin înfricoșător, nu?”. Am simţit că mă testează, dar nu mi-a fost teamă să răspund sincer: „Nu, din contră: sunt curioasă cum se vede viaţa de la așa înălţime. Cum e să trăiești atâţia ani, să treci prin nenumărate experienţe și schimbări?” Și sunt convinsă că răspunsul pe care mi l-a oferit a fost în egală măsură onest. „Pentru mine, cuvântul-cheie e «adaptabilitate»”, mi-a spus. Și am observat și eu că tot ce mi-a povestit în cadrul interviului reflectă din plin acest crez.

Richard Nelson s-a născut, ca și soţia lui, tot într-o familie de misionari. Ai lui, însă, nu trăiau în China, ci în Japonia, apoi s-au mutat în Filipine. Primii ani din viaţa lui Richard Nelson și-au urmat cursul în Tokyo, alături doar de japonezi, așa că Richard a ajuns să le vorbească limba fără pic de accent străin. Lucrul acesta a fost un atu pentru el atunci când, vrând să își dea examenul de practică chirurgicală în Japonia, a fost acceptat la meditaţii de profesorul Ichimura, un admirator al tatălui său.

Trebuie spus aici că tatăl lui Richard, Andrew N. Nelson, a fost un erou al timpului său. Ca lexicograf, el le-a dat americanilor primul dicţionar de semne japoneze, o lucrare imensă și încă de referinţă în branșă.[16] Iar ca misionar creștin și președinte al universităţii adventiste Union College din Filipine, era atât de respectat încât autorităţile filipineze l-au acceptat capelan la închisoarea Bilibid, de lângă Manila.[17] Din această postură a putut să le ofere sprijin pastoral celor 14 prizonieri japonezi executaţi într-o singură noapte, la intervale de 30 de minute, în Bilibid. Treisprezece dintre ei fuseseră condamnaţi în urma incidentului rămas în istorie drept Cazul Nakamura.[18] Iar Richard și sora lui, Dorothy, aveau să povestească în biografia tatălui lor[19] cum capelanul adventist studiase timp de doi ani cu acești condamnaţi la moarte și cum câţiva chiar deveniseră creștini pe parcurs. Despre unii dintre ei, Andrew Nelson știa precis că sunt condamnaţi deși sunt complet nevinovaţi, însă nu a putut face altceva pentru ei decât să îi conducă la eșafod și să le spună cu toată blândeţea și demnitatea: „Oyasumi nasai. Ashita mata omeni kakarimasu.” – „Noapte bună. Ne vedem dimineaţă.” Unii dintre condamnaţi erau prea tulburaţi ca să mai înţeleagă aceste cuvinte – unul a leșinat chiar înainte de a-i fi legat ștreangul de gât și a plecat din lumea aceasta fără să știe. Celor convertiţi însă, cuvintele acestea le-au amintit de speranţa revederii la învierea celor drepţi.

Domnul Ichimura era îndreptăţit să îi poarte un adânc respect lui Andrew Nelson și fiindcă fusese, la rândul lui, un student al cursului de Biblie predat de Nelson. Pentru Ichimura, care fusese învăţat să-i considere pe americani niște fiare descreierate, Andrew Nelson fusese o revelaţie care l-a convins nu doar să aibă încredere în omul Nelson, ci și în Dumnezeul lui. Așa că a fost o plăcere pentru el să îl înveţe pe Richard japoneza de specialitate de care avea nevoie la medicină. Richard în schimb și-a răsplătit profesorul cu o admiraţie nestinsă nici măcar acum, când fostul elev stă să împlinească 98 de ani. Ichimura a fost un pedagog atât de bun, încât Richard Nelson a devenit primul caucazian care a dat examenul de practică chirurgicală în Japonia, în limba ţării, iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cunoștinţele sale i-au adus o recrutare din partea Pentagonului în cadrul Serviciului de Criptanaliză a Semnalelor Radio (Signal Intelligence Core).

Richard Nelson

„Îl voi ocroti”[20]

Tânărul Richard era deja căsătorit cu Carol atunci când a început să lucreze pentru Pentagon, însă ritmul de lucru nu era foarte solicitant. Ba, mai mult, spre deosebire de alţi soldaţi adventiști înrolaţi, Richard nu avea probleme cu respectarea Sabatului și nici nu era obligat să poarte armă, pentru că munca lui aducea statului beneficii nespus mai mari decât o pușcă. „Aveam numeroși ofiţeri americani care interceptau comunicările prin radio ale japonezilor, dar nu le puteau înţelege, pentru că erau codate. Și oameni care ne aduceau zilnic un camion plin cu mesaje interceptate. Cele mai multe erau mesaje simple: cineva care a murit, cineva care a supravieţuit, «avem nevoie de muniţie de nu știu ce fel», «trimiteţi-ne medicamente», «trimiteţi-ne provizii»… La acel moment, japonezii avansaseră foarte mult în Pacific, însă noi lucram atât de bine încât eram capabili să le afectăm atât de mult traiectoria că, la momentul la care aterizau, erau deja rămași fără provizii.”

Mesajele pe care le decodifica ajungeau ca informaţie strategică la Marină, care știa apoi cu precizie ce și când să atace. Tiparul acesta s-a tot repetat până când echipa din care făcea parte Richard a reușit să reconstruiască întreg manualul de coduri ale japonezilor. De atunci încolo, orice mișcare aveau să facă japonezii, chiar și schimbările aduse cifrării, aveau să fie limpezi ca lumina zilei. Pentru că, deși japonezii schimbau codurile o dată la două săptămâni, uneori chiar de două ori pe săptămână, acele schimbări erau comunicate tot prin radio și tot folosindu-se de codul anterior. Iar americanii, cunoscând codul vechi, nu făceau altceva decât să își actualizeze informaţiile.

Lucrurile au funcţionat nealterate, într-un ritm susţinut. Câteva luni bune, munca lui Richard și a colegilor lui a fost principala sursă de informare a generalului Eisenhower, până într-o sâmbătă noapte, când, fiind de serviciu și singur în tot biroul, Richard a interceptat un mesaj aparte. La început nu i-a venit să creadă că a tradus corect, însă după ce a repetat decodarea a ajuns la același rezultat. Interceptase două mesaje identice, trimise – ca niciodată – din partea împăratului Japoniei, unul către ambasadorul nipon din Stockholm (Suedia) și celălalt către ambasadorul japonez din Berna (Elveţia), ambele ţări neutre. Mesajul spunea: „A devenit evident că nu avem nicio speranţă de a învinge în acest război. Prin urmare, vă ordon să contactaţi Comandamentul Aliat și să oferiţi un armistiţiu fără restricţii.” Se făcuse deja 2 dimineaţa și Richard l-a sunat pe superiorul lui, care a contactat de urgenţă cabinetul președintelui Truman, căruia i-a transmis informaţia legată de armistiţiu. „Toate acestea se întâmplau după prima bombă atomică.[21] Însă înainte de a doua. Și, din câte am înţeles, președintele a luat cu el în mormânt îndoiala că acea a doua bombă pe care a ordonat-o a fost o mutare corectă.[22]” În timpul vieţii, deși a fost contrazis de critici[23], președintele Truman a susţinut constant că cele două bombardamente au fost inevitabile, dar și eficiente strategic, pentru că au salvat vieţile a mii de americani care au fost astfel scutiţi de participarea la o intervenţie militară obișnuită.[24]

„Voi fi cu el în strâmtorare”[25]

L-am mai întrebat doar dacă știe că cea mai mare temere a soţiei lui este aceea că o să îl piardă, și ce crede despre asta. Mi-a spus senin, și l-am crezut, că s-a confruntat cu moartea mai mult decât soţia lui. „Ca medic, am văzut foarte mulţi oameni chinuindu-se într-o stare deplorabilă, teribilă, care durează luni în șir. În tot acest timp nu își pot exprima niciun gând, nicio emoţie și, mai mult, pun o presiune financiară teribilă pe cei care au grijă de ei. De aceea mi-am format o idee, și anume: sunt lucruri mult mai rele pe lume decât moartea subită. Să vă dau un exemplu. Mama mea avea 94 de ani când a murit. Tatăl meu murise deja în urma unui infarct, așa că ea locuia singură. S-a trezit în dimineaţa aceea, și-a făcut micul dejun, așa cum făcea de obicei, a strâns masa, s-a dus în grădină, a smuls niște buruieni, a rupt câteva flori de pus în vază și, pe la prânz, s-a pus să tragă un pui de somn și nu s-a mai trezit. Ce e rău la asta?” Și mi-a zâmbit, deși știam că nu prea mai vede bine și probabil nu avea cum să citească vreun răspuns pe chipul meu. „Moartea nu este niciodată prezentă”, a mai spus și a repetat, ca pentru sine, „nu e niciodată prezentă”. Atunci când ai murit, nu știi că ești mort, deci nu regreţi și nu suferi. Apoi, ca și când un astfel de răspuns nu ar fi avut nevoie să se sedimenteze, a mai lăsat o idee să curgă: „Dacă te confrunţi cu viaţa, trebuie să te confrunţi și cu moartea.”

În mintea mea, cuvintele acestea au rezonat cu altele pe care le auzisem, atribuite soţiei lui C.S. Lewis, care a avut un nume inspiraţional: Joy (bucurie, engl.). În ecranizarea biografică a iubirii lor târzii[26], Joy, conștientă că are cancer în fază terminală, îi spune soţului ei ca o consolare că, deși bucuriile vieţii (precum ziua perfectă pe care o petrecuseră într-un loc idilic) nu durează, „durerea care va veni mai târziu este parte a bucuriei din prezent. Așa stau lucrurile.” După moartea lui Joy, Lewis reușește să își revină și să își reîntărească credinţa, transformând ceea ce îi spusese Joy în reversul său: „Durerea de acum este parte a bucuriei din viitor. Așa stau lucrurile.”

„Îl voi sătura cu viaţă lungă”[27]

Carol și Richard Nelson sunt printre decanii de vârstă ai comunităţii de seniori din Linda Valley Villa, un loc care a atras de-a lungul timpului jurnaliști din nenumărate ţări, dornici să afle secretele unora dintre cei mai longevivi oameni ai planetei. National Geographic, BBC, ZDF, Arte și alte televiziuni cu renume internaţional au vizitat orășelul situat la 100 de kilometri de Los Angeles, Loma Linda, pentru a descoperi ce fac locuitorii lui pentru a-și menţine prospeţimea minţii și mai ales a corpului. Și, de fiecare dată, tema s-a dovedit ușor de rezolvat, fiindcă secretele oamenilor sunt de foarte mult bun-simţ, iar ei sunt fericiţi să le transmită oricui e interesat: sunt vegetarieni, activi fizic și orientaţi spiritual.

Însă întâlnirea cu longevivii din Loma Linda este mult mai mult decât un prilej de a descoperi o reţetă în plus de wellness, bună de pus la portofoliul „de făcut” (acela peste care punem mereu eticheta „mai târziu”). Ar fi chiar trist dacă ar fi așa. Din fericire, cel mai important atu pe care îl au seniorii cu care am vorbit este că au înţeles că, înainte de toate, au nevoie să își protejeze credinţa. Nici Carol, nici Richard nu mi-au spus un cuvânt despre câtă mișcare fac sau de când nu au mai mâncat carne, ori câtă apă consumă într-o zi. În schimb mi-au vorbit despre Dumnezeul în care au crezut în cele mai înfricoșătoare dintre multele zile pe care le-au trăit. Iar eu, gândindu-mă că, cel mai probabil, când ai aproape un secol de viaţă ai avut deja suficiente ocazii în care să îţi prioritizezi valorile, am înţeles că nu de antrenori specialiști în lifestyle avem nevoie, ci de a ne fi eroi unii altora.

 

Footnotes
[1]„Originea și intenţia din spatele acelui atac rămâne un subiect controversat, însă majoritatea istoricilor consideră că a fost vorba de o conspiraţie japoneză.”
[2]„John Swift, art. «Mukden Incident», britannica.com”.
[3]„Psalmii 91:1.”
[4]„Numele luat de Carol după soţ este Nelson.”
[5]„Războiul se încheiase cu un tratat care i-a oferit Japoniei dreptul de a controla segmentul de sud al reţelei de cale ferată din Manciuria, însă în urma războiului japonezii au pretins controlul absolut al întregii reţele.”
[6]„Psalmi 91:5.”
[7]Ibidem.
[8]„Psalmi 91:9.”
[9]Ibidem.
[10]„«Missionary Speaks at City Church. N.F. Brewer Recalls Fighting in China and Life as Jap Prisoner», emisie de timbre, Glens Falls, N.Y., 12 ian 1945, http://fultonhistory.com ”.
[11]„Vezi http://www.adventisminchina.org/individual-name/expatriates/andersonbl ”.
[12]„Psalmi 91:11.”
[13]„Psalmi 91:13.”
[14]„Psalmi 91:14.”
[15]„Idem”.
[16]„Vezi art. «The Modern Reader’s Japanese-English Character Dictionary», pe en.wikipedia.com).”
[17]„Filipinele sunt o ţară majoritar (81%) catolică, cu o istorie a unui catolicism naţionalist, care s-a opus vehement separării dintre stat și biserică, implicit și influenţelor americane care militau pentru acest principiu. (Vezi «Catholicism in the Philippines»,la rlp.hds.harvard.edu)”.
[18]„Vezi «The Nakamura Incident» (539) la http://www.ibiblio.org/hyperwar/PTO/IMTFE/IMTFE-5.html ”.
[19]„Dorothy Minchin-Comm, «An Ordered Life: The Andrew N. Nelson Story», Trafford Publishing, 2010.”
[20]„Psalmii 91:14.”
[21]„Interesant, pe unul dintre piloţii bombardierului Enola Gay, care a lansat bomba atomică asupra orașului Hiroshima, îl chema tot Richard Nelson și avea 20 de ani la momentul atacului. ”.
[22]„Michael R. Beschloss, «Did We Need to Drop It?», 30 iul. 1995, nytimes.com”.
[23]„R.C. Kramer și D. Kauzlarich, «Nuclear weapons, international law, and the normalization of state crime», State Crime: Current Perspectives, Rutgers University Press, 2011.”
[24]„Vezi «Sample text for Letters of a nation : a collection of extraordinary American letters / edited by Andrew Carroll» la http://catdir.loc.gov/catdir/samples/random043/98038061.html ”.
[25]„Psalmii 91:15.”
[26]„Filmul Shadowlands (1993), regizat de Richard Attenborough, fratele lui David Attenborough, cel care a produs pentru BBC seria documentară «Planet Earth».”
[27]„Psalmii 91:16.”

„Originea și intenţia din spatele acelui atac rămâne un subiect controversat, însă majoritatea istoricilor consideră că a fost vorba de o conspiraţie japoneză.”
„John Swift, art. «Mukden Incident», britannica.com”.
„Psalmii 91:1.”
„Numele luat de Carol după soţ este Nelson.”
„Războiul se încheiase cu un tratat care i-a oferit Japoniei dreptul de a controla segmentul de sud al reţelei de cale ferată din Manciuria, însă în urma războiului japonezii au pretins controlul absolut al întregii reţele.”
„Psalmi 91:5.”
„Psalmi 91:9.”
„«Missionary Speaks at City Church. N.F. Brewer Recalls Fighting in China and Life as Jap Prisoner», emisie de timbre, Glens Falls, N.Y., 12 ian 1945, http://fultonhistory.com ”.
„Psalmi 91:11.”
„Psalmi 91:13.”
„Psalmi 91:14.”
„Idem”.
„Vezi art. «The Modern Reader’s Japanese-English Character Dictionary», pe en.wikipedia.com).”
„Filipinele sunt o ţară majoritar (81%) catolică, cu o istorie a unui catolicism naţionalist, care s-a opus vehement separării dintre stat și biserică, implicit și influenţelor americane care militau pentru acest principiu. (Vezi «Catholicism in the Philippines»,la rlp.hds.harvard.edu)”.
„Vezi «The Nakamura Incident» (539) la http://www.ibiblio.org/hyperwar/PTO/IMTFE/IMTFE-5.html ”.
„Dorothy Minchin-Comm, «An Ordered Life: The Andrew N. Nelson Story», Trafford Publishing, 2010.”
„Psalmii 91:14.”
„Interesant, pe unul dintre piloţii bombardierului Enola Gay, care a lansat bomba atomică asupra orașului Hiroshima, îl chema tot Richard Nelson și avea 20 de ani la momentul atacului. ”.
„Michael R. Beschloss, «Did We Need to Drop It?», 30 iul. 1995, nytimes.com”.
„R.C. Kramer și D. Kauzlarich, «Nuclear weapons, international law, and the normalization of state crime», State Crime: Current Perspectives, Rutgers University Press, 2011.”
„Vezi «Sample text for Letters of a nation : a collection of extraordinary American letters / edited by Andrew Carroll» la http://catdir.loc.gov/catdir/samples/random043/98038061.html ”.
„Psalmii 91:15.”
„Filmul Shadowlands (1993), regizat de Richard Attenborough, fratele lui David Attenborough, cel care a produs pentru BBC seria documentară «Planet Earth».”
„Psalmii 91:16.”