Papa Francisc: „Satana este aici, chiar în secolul al XXI-lea”

1001

Trăim într-un secol al raţiunii în care existenţa unor forţe demonice cu chipuri hidoase ţine de recuzita imaginară populară originată de Evul Mediu. Într-o predică recentă, Papa Francisc a avertizat asupra pericolului relativizării diavolului în existenţa umană, potrivit Daily Mail. El a afirmat că viaţa fiecărui creștin este o luptă constantă împotriva răului, menţionând că cine vrea să-I urmeze lui Iisus trebuie să fie conștient de această realitate.

„Dar uitaţi-vă că diavolul este prezent. Satana este aici, chiar în secolul al XXI-lea! Și noi nu trebuie să fim naivi, nu? Trebuie să învăţăm din Evanghelie cum să luptăm împotriva Satanei”. În consecinţă, și-a sfătuit credincioșii să evite tentaţia Satanei, deși oamenii îl consideră pe diavol ceva „de modă veche”.

Nu este prima oară când papa insistă asupra realităţii forţelor demonice. Cu ocazia unei liturghii susţinute din 2013 el avertiza că „prezenţa diavolului este confirmată de Biblie, începând cu prima pagină şi terminând cu ultima pagină, care se încheie cu prezenţa diavolului, mai exact cu victoria lui Dumnezeu asupra diavolului.” Atunci era prima oară când le amintea credincioșilor că nu trebuie să fie naivi.

Diavolul, partener istoric al fiinţei umane

Până la urmă, cine este acest personaj sinistru? Este rezultatul unei fantezii umane? Răspunsul este pozitiv, dacă luăm în considerare opiniile sociologilor sau istoricilor. Spre exemplu, în cartea „Istoria generală a Diavolului”, istoricul Gerald Messadie consideră că diavolul apare peste tot unde e nevoie de un ţap ispășitor. În opinia sa, ideea de diavol ar fi, de fapt, rezultatul unei fantasme colective. Gerald Messadie abordează din perspectiva istoriei mentalităţilor geneza diavolului și acea nevoie a omului de a-și nega responsabilitatea propriilor alegeri și de a-și declina vina.

„Diavolul n-a participat la nici un eveniment. El este chiar scandalos de absent în marile momente ale veacurilor din urmă. Nimeni nu i-a văzut vreodată nici coada, nici coarnele… Nu a fost zărit nici la Hiroshima, nici în bunkerul lui Hitler. Nu s-a văzut in toate acestea decât exprimarea patimilor omenești, precum și a urii, o ură cum animalul nu cunoaște, căci el nu e niciodată fiară: doar omul poate fi”.

Concluzia lui Messadie este francă: diavolul este acuzat pe nedrept de omul aflat în căutarea unui ţap ispășitor. Sau mai bine spus, omul este diavolul. Teza istoricului francez nu poate fi respinsă cu ușurinţă. Tendinţa deresponsabilizării umane este mai mult decât evidentă. Iar răutatea a atins cote inimaginabile în ultimul secol. Să fie însă diavolul o creaţie imaginară a unei fiinţe umane incapabilă să își asume deciziile și să își confrunte propriile spaime?

Renumitul istoric Vladimir Tismăneanu are o altă părere în această privinţă. Scriind despre diavol în istorie, autentifică prezenţa acestuia în ultimul secol. Mai mult de atât, Tismăneanu chiar consideră că omul a trăit în compania Diavolului. Regimurile totalitare sunt creaţia acestuia, iar cei care le-au susţinut i-au fost parteneri. În opinia istoricului, diavolul a stat în spatele religiilor seculare ale secolului XX. Nu este evident la Tismăneanu dacă diavolul este aceeași proiecţie a unui imaginar colectiv sau același titlu generic pentru cele mai sinistre porniri interioare ale umanităţii.

Diavolul în viaţa cotidiană

În predica pe care Francisc a ţinut-o, diavolul nu este o reprezentare, ci o realitate. Care se manifestă nu doar în marile evenimente ale umanităţii, precum descrie Tismăneanu, ci chiar în deciziile de zi cu zi ale oricărui individ. Nu doar regimurile totalitare îl proiectează pe diavol, ci fiecare cuvânt pe care omul îl rostește. De aceea Suveranul Pontif i-a avertizat pe creștini să evite „bârfa”, deoarece ea este una dintre formele de manifestare diabolice. Aici apare diferenţa de percepţie: nu diavolul generator de mari cataclisme terestre este în atenţia papei, ci unul mult mai familiar. Parte a existenţei noastre cotidiene.

Dacă diavolul este atât de real, atunci de ce este atât de absent din conștiinţa publică? În spaţiul occidental puternic secularizat, cu dificultate i se mai alocă spaţiu chiar Lui Dumnezeu. Devine de înţeles de ce diavolul este exilat și transferat în mitologie. Aceasta cu atât mai mult cu cât psihologii susţin că la rădăcina acţiunilor malefice stau cauze psihologice obişnuite. Mitul apare atunci ca o creaţie firească.

Și religia și-a adus contribuţia la o reprezentare eronată a diavolului. În special religia populară, tradiţională, a menţinut o abordare mitologică, fantastică. Perioada medievală a avut un rol decisiv în această privinţă. Este greu de crezut că cineva mai poate să își imagineze astăzi un diavol cu înfăţișări și forme de manifestare specifice unor timpuri apuse. Însă, demitizarea diavolului pe care mulţi o încearcă a avut și un efect advers. Nu doar mitul a fost spulberat. Însăși ideea de diavol nu își mai găsește spaţiu în gândirea occidentală. Drept urmare, preferăm să trăim într-un spaţiu depopulat de forţele demonice, mizând pe capacitatea noastră de a interpreta raţional tot ce se întâmplă în jurul nostru. Nu mai surprinde faptul că ne desfășurăm existenţa ca și cum suntem singurii care populăm planeta și Universul. Considerăm că prin exilul impus forţelor demonice ne situăm în plin progres. Și dacă este doar o simplă iluzie?

Este un fapt pe care l-a recunoscut un voluntar din Corpul Păcii. A trăit o experienţă care ar trebui să constituie un avertisment pentru cei care și-au format obiceiul de a relativiza totul. După câţiva ani petrecuţi în Malawi, unde credinţa şi practicile spiritiste şi de vrăjitorie co-existau, a devenit conştient că Diavolul este o entitate reală. „Ignorarea Diavolului implică un risc, iar noi, occidentalii, trebuie să ne trezim din somn”.

Poate că expresia cu „somnul raţiunii naște monștri” s-ar potrivi și în ecuaţia de faţă. Un diavol evacuat din mentalul colectiv s-ar putea să nu fie cea mai bună opţiune. Poate că nici nu ar trebui să ne mire că întâlnim în societate prea des chipul celui pe care încercăm de mult timp să îl ignorăm. Evident, nu ca în Evul Mediu, ci sub înfăţișarea modernă a secolului XXI.