Motto: „Civilizaţia este o întrecere între educaţie și catastrofă.” (H.G. Wells)

Un grup de 100 de profesori din învăţământul preuniversitar s-au reunit, în această toamnă, la Convenţia anuală a profesorilor „Respiro” de la Moieciu de Sus. Ca de fiecare dată, au avut parte de o serie de prelegeri și ateliere menite să le îmbunătăţească performanţele profesionale. Am participat ca invitat, cu o prezentare despre managementul timpului ca resursă, și am avut din nou bucuria să descopăr oameni de calitate, buni profesioniști și dascăli cu vocaţie, să învăţ de la ei, să-i admir pentru reușite. Prezentarea mea era rodul unor limpeziri destul de târzii, după ani și ani, după greșeli și neglijenţe plătite, uneori, cu greu, cu o parte din suflet.

Cu acest prilej, am reluat unele dintre reflecţiile mele „cronice” asupra disfuncţiilor predominante din învăţământul nostru, dincolo de excepţiile magistrale de care am luat cunoștinţă. Am ajuns, astfel, la câteva concluzii privind modul în care ar trebui să rezistăm presiunii atâtor transformări civilizaţionale recente și nu tocmai benefice; ele sunt, mai degrabă, degradări, care ameninţă cu o potenţială catastrofă, dacă este să-i acordăm credit vizionarului autor H.G. Wells.

Am căutat, de-a lungul timpului, să primesc niște răspunsuri care să mă ajute pe mine, nemijlocit, în munca la catedră. Am încercat să identific principalele dificultăţi comune profesorilor din toate ciclurile de studiu, atât din ţară, cât și din lumea largă, o lume familiară prin fenomenul globalizării. Mă voi opri asupra a trei dintre aceste dificultăţi, date fiind limitele acestui articol. Este, sper, un prim pas în căutarea unor remedii și îmi asum anvergura modestă a întreprinderii mele. Este doar rezultatul experienţei proprii, acumulate până în prezent, însă sper într-o luminare mai mare din partea distinșilor colegi mult mai experimentaţi și mai profunzi în analiză. În fond, ar trebui să recunoaștem că avem cu toţii nevoie de o lumină mai mare, providenţială. Îndemn pe oricine este interesat de o îmbunătăţire a situaţiei să-și facă publice propunerile, poate și la viitoarea convenţie a profesorilor.

Dificultăţi majore

În zilele noastre, s-a extins mult fenomenul societăţii masificate, despre care avertizau, încă din secolul al XX-lea, filosofii Școlii de la Frankfurt (Adorno, Horkheimer, Marcuse etc.). În contextul invaziei în viaţa noastră a culturii de masă uniformizante, indiferente și simplificatoare, societatea de masă[1] reflectă un anumit raport între indivizi şi ordinea socială. Acest raport se caracterizează prin: scăderea coeziunii și a solidarităţii în relaţiile familiale și în micile comunităţi, estomparea lor până la dispariţie la nivel macrosocial, birocratizarea instituţiilor și diminuarea respectului pentru autoritate, anonimatul individului, alienarea lui și atomizarea societăţii. În aceste condiţii, absenţa din societăţile masificate a unui ţel măreţ unificator, a unor mari cauze comune, coezive, face ca implicarea în social, în civism, să scadă sau să dispară. Membrii societăţii nu se mai simt cetăţeni, ci părţi ale unui conglomerat indistinct, întâmplător, cu interdependenţe în loc de relaţionări umane valoroase, constructive. Adesea, este resimţită și absenţa unui sens existenţial mai mare, a rostului vieţii înseși într-o astfel de lume. Și aceasta pentru că lumea postmodernă actuală poate părea fără noimă, rece, schematică, dezvrăjită, fără repere valorice autentice, care să merite a fi asumate.

Astfel, o primă dificultate care apare, cu precădere, în rândurile tinerilor este că ei nu se mai simt animaţi de ceva magnific, universal, nu mai găsesc întotdeauna modele inspiratoare, personalităţi credibile, cauze ori credinţe cu care să rezoneze.

De aceea, profesorii unor astfel de tineri se confruntă adesea cu un imobilism, cu o blazare și chiar cu o suficienţă care nu caracterizau vârsta tânără în aceeași măsură, cu câteva decenii în urmă. Concret, interacţiunea cu acești tineri tinde să devină tot mai sumară, superficială, grevată de dezinteres de ambele părţi; numai că la ea se adaugă, azi, un deficit al tinerilor de atenţie și de concentrare, pe lângă nerăbdarea și plictisul tradiţionale, cumva, la vârsta tinereţii.

Cu certitudine, civilizaţia noastră este o civilizaţie a imago-ului, care s-a îndepărtat treptat de cea a logos-ului, așa cum am mai analizat anterior[2]. Imaginea care „face mai mult decât o mie de cuvinte”, cum se tot citează în mod anonim, tronează azi în viaţa noastră, prin noile tehnologii, prin noile media; iar ritmul accelerat al extinderii și al inserţiei acestora în stilul de viaţă contemporan a favorizat, printre alte efecte pozitive sau negative, și o diminuare a interesului pentru lectură și studiul teoretic, al cuvântului scris, al discursului raţional. Cine susţine că și-a menţinut același interes pentru ele ca în urmă cu 20 de ani, este nevoit, cel puţin, să admită că măcar răgazul acordat lor s-a restrâns, vrând-nevrând.

Această turnură istorică dinspre logos spre imago se regăsește mult mai pregnant în rândurile tinerilor și ale copiilor. Este o primă mare dificultate pentru profesori în a stabili un dialog fertil și performant cu noile generaţii; aceasta din pricina unei piedici cognitive majore: datul informaţional, acel implicit teoretic minim, oferit în trecut de o cultură generală comună, acum prezintă lacune mai mari sau mai mici.

De pildă, cu 20 de ani în urmă, atunci când le vorbeam studenţilor despre concepte precum „totalitarism”, „epoca modernă”, „pașoptiști”, „poliţie politică” etc., sau când le pomeneam despre autori ca Jonathan Swift și Daniel Defoe, reacţionau arătând că știau despre ce este vorba. Azi, implicitul acesta cultural, care fundamentează progresul cunoașterii, este împărtășit de către profesori cu tot mai puţini dintre studenţii sau elevii lor. El se reduce chiar și la nivelul vocabularului de bază utilizat; de pildă, unii profesori au constatat că anumite cuvinte, familiare lor încă din copilărie, le erau străine elevilor: „panere”, „oiște”, „trâmbiţe” etc. Pe de altă parte, unele cuvinte și expresii și-au schimbat aprecierea de la negativ la pozitiv: „tupeu”, „a manipula”, „a provoca”, „orgolios”, „a călca peste cadavre”.

Alte fenomene vizează viralizarea unor greșeli de exprimare, tocmai „datorită” mediatizării instantanee a informaţiei, fie ea de bună sau de proastă factură: tot mai puţini tineri știu că e greșit să spui „și-a adus aportul”, „mai calitativ”, „realistic”, „percept” în loc de „precept”, „plusvaloare” în loc de „un plus de valoare”, ca să nu mai vorbim despre anumite noţiuni de-a dreptul pervertite în comunicarea de masă, precum „pozitivism”, „determinat”, „locaţie”, „naturalism” etc. Lista disfuncţiilor procesului cognitiv este amplă, însă mă rezum la cele amintite pentru a ilustra dificultatea profesorului de astăzi în a-i instrui pe învăţăcei.

Date fiind toate aceste transformări, este evident că procesul în sine al cunoașterii, precum și cel al dezvoltării gândirii abstracte, conceptuale, logice, indiferent în ce domeniu, la ce nivel sau în ce mediu educaţional ar fi, au de suferit; sunt mai anevoioase, mai lacunare, mai superficiale și reprezintă o provocare majoră pentru orice dascăl.

Un alt efect negativ al acestei superficializări în dobândirea culturii generale, a cunoașterii și a gândirii abstracte este că tinerii ajung în imposibilitatea de a se autocunoaște autentic. Anesteziate de lumea virtuală tot mai expansivă, aptitudinile lor reflexive scad nu doar faţă de cunoștinţe teoretice, de concepte abstracte, dar și faţă de propria introspecţie; ei riscă să nu-și poată defini identitatea nici la vârsta adultă, să nu-și șlefuiască personalitatea, să nu-și mai poată trasa un parcurs al vieţii cu sens, după un ideal călăuzitor și cu mijloacele potrivite idealului. Cel mai îngrijorător este faptul că ei riscă să se autocondamne la nefericire și singurătate; aceasta pentru că necunoașterea de sine generează nesiguranţă, neliniște și eșecuri perpetue în raporturile cu ceilalţi, de la cei mai semnificativi la cei cu apariţie meteorică în viaţa lor.

Lumea virtuală devine atât de acaparatoare astăzi, încât ameninţă natura socială a individului, așa cum au atras atenţia numeroși specialiști (Giovanni Sartori, Julia Kristeva, Alessandro Baricco, Virgiliu Gheorghe, Aurel Codoban etc.). Chiar expresiile la modă în jargonul tinerilor arată cât de amprentată de virtualitate este viziunea lor asupra vieţii și lumii: „mă simţeam în reluare”, „a fost instant”, „e wow”, „bip!”, „like and share” etc. La fenomenul masificării societăţii din secolul trecut, se adaugă o masificare a comunicării și a trăirilor în virtual. Astfel, crește riscul ca tinerii să se înstrăineze de ei înșiși și de viaţa reală, pierduţi în căutarea amăgitoare de a-și împlini noi dorinţe sau plăceri. Ei confundă ceea ce-și doresc cu ceea ce li se potrivește, neglijând să caute în realitate ceea ce li se potrivește, ceea ce le răspunde unor nevoi fundamentale, ceea ce i-ar împlini ca persoane și le-ar aduce bucuria de a trăi. C.S. Lewis[3] distingea semnificativ între plăcere și bucurie – prima poate fi procurată trupului prin diverse adicţii, însă ele niciodată nu vor putea aduce bucurie, care este doar a sufletului, a spiritului.

Ce poate face un bun profesor?

Aristotel, în cartea Retorica, vorbea despre cele trei calităţi și, totodată, părţi pe care s-ar cuveni să le cuprindă un discurs bun, pentru a fi cât mai convingător: ethos, logos și pathos. Voi face referire la acestea trei în această ordine, ca o strategie mnemotehnică pentru a fixa acele calităţi pe care consider că ar trebui să le întrunească astăzi un dascăl, pentru a fi un bun educator. În fond, exercitarea profesiei sale la un nivel de excelenţă poate fi privită ca un perpetuu discurs persuasiv, un discurs care se confundă cu viaţa și cu personalitatea sa, în măsura în care educaţia este și ea o formă nobilă de persuasiune.

Ethos-ul vizează credibilitatea, integritatea, autoritatea și competenţa celui care dorește să fie persuasiv; logos-ul vizează apelul la raţiune, la logică, la reflecţie; iar pathos-ul vizează trăirile, valorile împărtășite, credinţele, idealurile, îndemnurile, care sunt în acord cu ceea ce transmite logos-ul și care întăresc ceea ce transmite ethos-ul.

Cu privire la prima dificultate cu care se confruntă astăzi un dascăl, aș spune că este dator, mai mult decât altădată, să iniţieze el mai mulţi pași de apropiere de elevii și studenţii săi; să devină și un trainer pentru ei, un formator, nu doar un profesor care predă și examinează. Doar prin apropierea aceasta dincolo de catedră, plină de solicitudine și onestă, credibilitatea lui crește, iar autoritatea lui este recunoscută, nu impusă. Doar fiind un formator, competenţa lui are și o înrâurire benefică în a mobiliza, a oferi modele umane, cauze înalte, credinţe, valori și idealuri modelatoare pentru caracterele tinerilor.

Însă, înainte de toate acestea, integritatea dascălului trebuie să fie indiscutabilă, și nu doar o încercare de a se conforma unui schematic cod etic al instituţiei în care lucrează. Să nu uităm că însăși denumirea de „dascăl” are, la noi, rezonanţe vechi în limbajul creștin, primii învăţători făcând parte din cler, ceea ce presupunea că își asumau o autentică morală creștină. Această morală ar trebui să transpară azi din atitudinile și comportamentul unui bun dascăl, fără a fi clamată sau deturnată într-o uscată „catehizare”, ori în ideologizare. Opinia mea este că ar trebui promovat modelul vocaţional pentru profesorii de astăzi, în care integritatea, responsabilitatea și respectul faţă de învăţăcei să le anime orice interacţiune cu aceștia. Dacă ele lipsesc, interacţiunea eșuează, pentru că nu pot fi mimate. Ele nu lipsesc, însă, din caracterul unui profesor cu vocaţie.

A doua dificultate poate fi întrucâtva surmontată, în opinia mea, dacă profesorul vine mai mult ca altădată în întâmpinarea elevilor săi, furnizându-le informaţii mai accesibile, oferindu-le chiar mici dicţionare terminologice, asigurându-se că vorbește „pe limba lor”, a tinerilor de astăzi. Un alt aspect decisiv pentru reușita actului învăţării este dozarea cu grijă a fluxului de informaţie; trebuie avută mereu în vedere reducerea capacităţii de concentrare a copiilor și a tinerilor de azi. În trecut, o mini-lecţie la copiii preșcolari putea dura zece minute, după care se alterna cu o altă activitate; astăzi, putem constata că acest răstimp ajunge să delimiteze efortul de concentrare și atenţie al unor elevi și studenţi. De aceea, un conţinut teoretic mai complex trebuie însoţit de explicaţii suplimentare, uneori pornindu-se de la cele elementare, suplinindu-se astfel munca nesatisfăcătoare a colegilor profesori din ciclul gimnazial sau liceal. De asemenea, după definirea conceptelor, e necesară o reluare a explicaţiilor printr-un limbaj alegoric, concretizant, vizualizant, prin recursul la imago.

Pe de altă parte, un bun profesor va ţinti să-i înzestreze pe tineri cu „echipamentul” raţiunii și al gândirii critice, ca un vas mintal în care conţinuturile vor căpăta o formă propice dezvoltării reflecţiei și interconectării cu noi cunoștinţe. Îi va învăţa să înveţe, să cerceteze, să înţeleagă. În fond, „înţelegerea”, „inteligenţa”, „intelectul” și „înţelepciunea” au un etimon comun: latinescul inter-legare, care arată că toate presupun conectarea coerentă a datelor, a gândurilor, unele cu altele.

A treia dificultate presupune, pentru a fi diminuată, o empatie specială a dascălului: nu doar una care să-l proiecteze în viaţa de elev sau de student, ci și una care să-l proiecteze în omul matur care va putea deveni acel elev ori student, sub îndrumarea sa. Cu cât cunoașterea și experienţa lui sunt mai ample, cu atât îi este mai profundă responsabilitatea de dascăl, dar și capacitatea de a-i furniza tânărului din faţa sa un confort emoţional.

Atunci când pathos-ul pe care-l manifestă tânărul îl împiedică să se concentreze sau să-și dorească să studieze, se poate ca deblocarea să vină printr-o comunicare dincolo de teorie, una emoţională, bazată pe încredere, pe disponibilitatea de a fi de ajutor. Cu toţii avem în memoria afectivă dascăli care ne-au fost mentori, modele morale și intelectuale. Uneori, ceea ce i-a plasat în sufletul nostru nu a fost în primul rând un conţinut teoretic, ci o atitudine umană într-un moment critic, o încurajare într-o conjunctură decisivă. Îi sunt recunoscătoare profesorului meu de filosofie din liceu, pentru că mi-a deschis o perspectivă de studiu universitar la care nu aș fi îndrăznit să aspir. Și nu doar datorită discuţiilor noastre teoretice, ci și faptului că ele se prelungeau mult după orele „regulamentare”. Îi sunt recunoscătoare profesoarei de limbă greacă din facultate pentru că mi-a fost un sprijin sufletesc ani întregi de singurătate.

Un bun dascăl trebuie să fie și un bun psiholog, pentru a ști să-i ajute pe tineri să se autocunoască. Fără autocunoaștere, procesul educaţiei nu este complet. El trebuie să vizeze nu doar maturizarea intelectuală, ci și cea emoţională, pentru ca omul șlefuit de școală să aibă șansa la fericire; să aibă idealuri, să admire, să asimileze valori, principii, să-și manifeste aptitudinile și să privească și Cerul de deasupra lui.

Îmi vine în minte o reflecţie a filosofului creștin Paul Ricoeur, a cărei înţelepciune am perceput-o treptat, pe măsură ce m-am inclus în proces: „a deveni lucid înseamnă să percepi înaintea ta copilăria și în urma ta, moartea.” Cred că această luciditate ne oferă o viziune asupra vieţii care nu ar mai putea să cadă pradă crizelor existenţiale, de sens, de rost sau de rol al nostru în lume.

Acestea sunt limpezirile la care am ajuns, deocamdată, în parcursul meu profesional.

Footnotes
[1]„A se vedea Melvin De Fleur & Sandra-Ball Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Iași, Polirom, 1999, p. 226 sqq.”
[2]„Articolul «De la logos la imago. Când imaginea are ultimul cuvânt», în Semnele timpului, Editura Viaţă și Sănătate, ediţia din decembrie 2014, pp. 90-95.”
[3]„C. S. Lewis, Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, București, Humanitas, 2017.”

„A se vedea Melvin De Fleur & Sandra-Ball Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Iași, Polirom, 1999, p. 226 sqq.”
„Articolul «De la logos la imago. Când imaginea are ultimul cuvânt», în Semnele timpului, Editura Viaţă și Sănătate, ediţia din decembrie 2014, pp. 90-95.”
„C. S. Lewis, Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, București, Humanitas, 2017.”