Cele 6 ipostaze ale creștinului din România

142

Publicaţii fără apartenenţă religioasă au oferit zilele acestea suplimente explicit religioase. De la publicaţii sportive și tabloide la ziare quality, acestea au oferit cititorilor cărţi pentru copii, filme religioase sau chiar Biblia.

Și revista Historia oferă un conţinut editorial de sezon, o analiză a contextului religios românesc care să vină ca un răspuns la întrebarea: „De ce suntem ortodocși?". Se știe că discursul acesta a fost „mai mult propagandistic, ideologic și încorsetat în clișee, cărora nici măcar nu le cunoaștem originea", scrie Adevărul. Între cei ce semnează articolele sunt Neagu Djuvara, Răzvan Theodorescu, Radu Preda, Daniel Barbu, Dan Dungaciu.

Deși cifrele arată o majoritate ortodoxă, „datele sunt însă extrem de înşelătoare în privinţa cunoaşterii de fond a sentimentului religios pe care laicul român îl trăieşte şi îl practică", spune Adevărul. Ca atare, prezintă șase ipostaze sociologice ale religiozităţii românilor.

Prima este aceea a omului religios, credinciosul clasic, care frecventează biserica regulat și are cunoștinţele catehetice de bază. A doua categorie e dată de „pelerin", descris ca „spectatorul fervent şi frecvent al oricăror procesiuni: înfăţişări de icoane, moaşte sau alte «instrumente» eficace religios". A treia categorie este cea a „credinţei fără apartenenţă", în care omul crede, dar nu se mai aliniază crezului tradiţional al bisericii. „Aparţinătorul fără credinţă" este cel care se consideră parte a bisericii, dar nu prin legături de credinţă ci prin conexiuni istorice, culturale. În cea de-a cincea postură este „creștinul nepracticant". El se consideră religios, dar nu manifestă un spirit patriotic faţă de biserică și nu o frecventează. Ultima categorie este cea a „indiferentului", care nu se declară ateu, pentru că nici nu îl mai interesează problema. El se declară creștin din inerţie, dar este „anesteziat religios".