13 octombrie 1247. La catedrala Westminster, din Londra, mulţimea aștepta cu sufletul la gură dezvăluirea unui mare mister.

Regele Henric al III-lea adunase întreaga obște pentru o procesiune sacră. Anunţul specificase că toţi cei prezenţi vor primi „cea mai bună veste”, un „avantaj sfânt” oferit naţiunii britanice. La ce se referea acest „avantaj sfânt” era destul de greu de intuit, așa că oamenii veniseră cu grămada. Apărând cu aer grav în faţa mulţimii, regele clamă că o relicvă specială a fost adusă în secret în Anglia, fiind certificată chiar de temuţii cavaleri templieri și de patriarhul Ierusalimului. Apoi monarhul arătă cu mare grijă mulţimii „avantajul sfânt” – un flacon în care ar fi fost păstrate câteva picături din sângele lui Iisus Hristos. Regele însuși a condus procesiunea religioasă, iar episcopul de Norwich a anunţat că o indulgenţă de 6 ani și 116 zile va fi garantată oricui va venera relicva sfântă.

Din păcate, relicva nu a reușit să atragă mulţimi de pelerini în celebra catedrală londoneză și nici nu i-a adus regelui faima pe care spera să o câștige prin intermediul ei.[1] O altă mănăstire britanică, cea din Hailes, fondată de fratele mai tânăr al lui Henric al III-lea, a reușit însă ceea ce nu a reușit Norwich. Și-a câștigat faima de a avea o fiolă cu sângele Mântuitorului, cumpărată din Germania, și a atras milioane de pelerini dornici să primească izbăvirea de iad.

Timpuri vechi și timpuri noi

Până astăzi, subiectul relicvelor a rămas unul foarte sensibil în creștinism. Fie că este vorba de Apus sau de Răsărit, mulţimile de credincioși căutători de miracole năzuiesc harul care pare că se retrage irevocabil din lumea lor. De cele mai mult ori, detaliile sau exigenţa recunoașterii originalului nici măcar nu mai contează. Este deja celebră mesa din noiembrie 2013 în care papa Francisc a sărutat și s-a închinat în faţa unui mic cufăr în care se spunea că s-ar afla rămășiţele pământești ale Sfântului Petru. La întrebările jurnaliștilor legate de autenticitatea acestora, arhiepiscopul Rino Fisichella, declara că nici nu contează dacă într-o zi arheologii le vor declara de o dată mult mai recentă. În definitiv, spunea arhiepiscopul, creștinii se închină de două mii de ani la mormântul lui Petru (cel pe care se presupune că este construită celebra catedrală din Roma cu același nume) și vor continua să o facă indiferent ce descoperiri se vor mai face, pentru că, dincolo de numele sau identitatea exactă a sfântului, „ei vin aici pentru a-și mărturisi credinţa”.

Afirmaţia pare mulţumitoare pentru mulţi, totuși lasă în urmă câteva întrebări încă nedeslușite. Chiar s-au închinat creștinii de două mii de ani la mormântul lui Petru? Dacă într-adevăr nu contează ce relicve venerezi, de ce încurajează Biserica Catolică pelerinajele la locurile sfinte? Și, nu în ultimul rând, ce are de spus Scriptura despre acest obicei atât de prezent astăzi?

Scurtă istorie a venerării relicvelor în Scripturi

Pentru cititorul Scripturii, nu este un secret că, în Vechiul Testament, trupurile moarte erau necurate (Leviticul 21:4). Oricine se atingea de ele trebuia să respecte cu grijă ritualul de curăţire specific, pentru a putea participa la serviciile religioase ale comunităţii. Era imposibil deci pentru un credincios evreu să păstreze o rămășiţă pământească a cuiva drag și să vină în același timp la templu să se închine. Mai mult chiar, uneori Dumnezeu a ales să înmormânteze El Însuși pe cineva (pe Moise) sau să poruncească direct ca acest serviciu să se facă într-un loc destul de inaccesibil (în cazul lui Aaron), descurajând astfel orice formă de venerare a slujitorilor săi după moarte (Deuteronomul 34:6; 32:50). Putem adăuga și că evreii, deși aveau în mijlocul lor mormântul lui Avraam și al familiei sale, nu l-au transformat în loc de pelerinaj și nici nu au încercat să construiască un mausoleu deasupra lui. Oasele lui Iosif, care au fost aduse din Egipt, au fost purtate nu ca să fie venerate, ci ca să fie înhumate în ţara făgăduinţei. După acest moment, în Biblie nu mai avem nicio trimitere la ele sau la mormântul în care au fost puse.

Există totuși un moment în istoria Vechiului Testament când oasele unui om al lui Dumnezeu au făcut o minune. Este vorba de mormântul lui Elisei, unde, într-un moment de panică, oamenii au aruncat un mort pe care îl pregăteau pentru înhumare. Scriptura spune că, atingându-se de oasele lui Elisei, mortul a înviat (2 Regi 13:21). Orice manual de hermeneutică spune însă că nu poţi înţelege dintr-un text biblic altceva decât au înţeles destinatarii, dacă Dumnezeu nu a intervenit în mod direct să îi corecteze. E sigur un lucru: cititorii și cei care au trăit acel eveniment nu au înţeles de aici că trebuie să își îngroape toţi morţii în mormântul profetului ca să învieze și nici nu au păstrat rămășiţele trupești ale acestuia ca să le venereze. Nu mai este consemnat niciun alt caz în care să se fi întâmplat vreo minune de felul acesta în același loc sau în altul asemănător.

Noul Testament este și mai sărac decât Vechiul Testament atunci când se caută argumente în favoarea venerării moaștelor. Ucenicii și primii creștini nu au considerat important să facă pelerinaje la mormântul Mântuitorului sau să păstreze obiectele vestimentare care I-au aparţinut. Niciunul dintre sfinţii apostoli nu a avut ideea de a păstra ceva de la un alt coleg de slujire pentru a primi astfel o frântură din „harul” acestuia. Dimpotrivă ei au fost contra a tot ce ar fi atras atenţia asupra lor, mărturia lor fiind cât se poate de clară – „nu am dorit să știu între voi nimic altceva decât pe Iisus Hristos și pe El răstignit” (1 Corinteni 2:2).

Pentru a găsi deci originea cultului relicvelor și motivele pentru care acesta s-a răspândit atât de mult, trebuie să căutăm în altă parte.

Primele secole creștine și relicvele

Prima afirmaţie legată de venerarea relicvelor nu vine, așa cum am văzut, de la Pavel sau de la Petru. Ea apare la aproape 100 de ani de la moartea lor, când se spune că oasele pe jumătate arse ale lui Policarp (cel care îl cunoscuse personal pe apostolul Ioan) au fost adunate cu grijă de creștini, care le-au socotit „mai preţioase decât aurul sau bijuteriile” și le-au depozitat într-un loc „decent”, unde putea fi păstrată amintirea preţiosului lor frate de credinţă și unde plănuiau să serbeze data nașterii sale.[2]

Documentul, atât de des amintit astăzi, nu pomenește nimic de închinare, de minuni, de pelerinaje sau de venerare. Era fără îndoială în felul sufletului omenesc să păstreze amintirea celor dragi și merituoși, mai ales într-o societate dominată de cultul eroilor, unde împăraţii erau zei și faptele lor – săpate pe columne.

Legat de cultul sfinţilor și de ideea, de asemenea împrumutată, a nemurii sufletului, cultul relicvelor a pătruns încet, dar sigur în creștinism chiar pe ușa din faţă. Sinodul de la Gangra, din anul 340, îi anatemiza pe toţi cei care ar fi refuzat să onoreze martirii creștini. Chiar dacă a fost un sinod local, hotărârile lui vor fi ratificate de mult mai celebrul sinod de la Calcedon. Totul începuse cu păstrarea unor amintiri și a respectului pentru cei morţi. „Dar către mijlocul secolului al IV-lea, venerarea relicvelor, simultan cu dezvoltarea închinării la sfinţi, a căpătat un caracter superstiţios și idolatru. Rămășiţele trupești ale martirilor erau descoperite de obicei în urma unor vise sau viziuni, uneori la multe secole după moartea acestora, apoi aduse în procesiuni solemne în biserici, s-au construit capele în cinstea lor, au fost puse sub altare și s-au organizat sărbători anuale în cinstea lor.”[3]

Prea puţin a contat că la început mai mulţi lideri ai bisericii s-au ridicat împotriva închinării la cei morţi. Antonie cel Mare, socotit întemeietorul monasticismului, a cerut, expres din această pricină, să fie înmormântat într-un loc secret. Curentul popular era așa de puternic, argumentele erau susţinute de multe ori de fapte miraculoase, încât cele mai importante figuri ale bisericii din acele vremuri – Vasile cel Mare, Ioan Hrisostom, Ambrozie, Ieronim, Augustin și mulţi aţii, chiar și cei ce luptau împotriva cultului icoanelor – au vorbit pozitiv despre relicve și adorarea lor. Treptat, ceea ce fusese iniţial un gest de respect, poate chiar o replică dată doctrinei gnostice a trupului „rău”, a devenit o formă de închinare și apoi o importantă sursă de câștig pentru biserică.

Evul Mediu fertil

Istoricii sunt de părere că în Evul Mediu ajunsese o marcă de distincţie nu doar să cumperi relicve, ci chiar să ţi le însușești pe nedrept. Patrick J. Geary, profesor emerit la Institutul de Studii Aprofundate al Universităţii Princeton, a publicat în 1978 o lucrare intitulată chiar așa: Furta Sacra – Furtul relicvelor în Evul Mediu Central[4], în care analizează fenomenul din perspectiva percepţiei oamenilor asupra relicvelor, amintind că de la Carol cel Mare până la cruciade avem înregistrate „aproape 100 de furturi de relicve”[5]. Ideea furtului era bine justificată de contemporani, pentru că, nu-i așa, de ce ar vrea cineva să vândă o relicvă autentică, mai ales dacă ea face minuni? Astfel că singurul mijloc de a te asigura că nu primești un fals era să o furi sau, mai elegant, să o primești cadou.

Și, pentru că era mai greu să procuri oase din Orient, se pare că cimitirele din Roma erau locul ideal pentru a căuta relicve. Încet, încet, sub vâltoarea emoţiei populare și a câștigului, aproape orice putea fi o relicvă – de la creierul lui Petru, la bucăţica de piele rămasă de la circumcizia lui Iisus, orice bucată de os, pânză sau altă parte a corpului putea fi mărturie a existenţei unui sfânt. Nimeni nu își punea problema autenticităţii dacă cineva declara că obiectul respectiv face minuni. Acesta era testul suprem al autenticităţii.

O zi istorică

Este evident că astăzi lucrurile nu mai stau la fel. Dar mirajul moaștelor făcătoare de minuni nu s-a risipit. Bisericile tradiţionale fac eforturi pentru a reglementa, în măsura în care este posibil, procesul de recunoaștere a ceea ce e autentic și ce nu. Declaraţia arhiepiscopului catolic consemnată la început arată însă că lucrurile nu sunt tocmai simplu de reglementat și uneori biserica preferă spiritualizarea discursului. Scriptura însă insistă pe cunoaștere și pe înţelegere, afirmând că orice exprimare a reverenţei faţă de Dumnezeu trebuie să fie făcută exclusiv în maniera indicată de El, altfel e de prisos. Iar între minuni și cuvânt, Dumnezeu a ales să dea prioritate cuvântului (Vezi Proverbele 28:9, Matei 15:9, Marcu 7:7, 2 Petru 1:19, Proverbele 30:6 etc).

O altă zi de octombrie, un alt rege – Frederic al III-lea de Saxonia. Despre el se spune că avea cea mai mare colecţie de moaște și obiecte sfinte din vremea sa. Mărturiile vremii spun că regele ar fi avut peste 19.000 de astfel de obiecte, iar cei care se închinau la ele își puteau reduce timpul de ședere în purgatoriu cu până la 5.000 de ani. Toate erau păstrate în biserica din castelul regal de la Wittenberg și cele mai multe erau arătate mulţimii la Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor – sau a Tuturor Morţilor.

Putem să ne imaginăm pregătirea unui astfel de eveniment și grija cu care preoţii și călugării așezau obiectele sfinte pentru ca mulţimea de pelerini să le poată venera. În acest context este mai ușor de înţeles șocul pe care cele 95 de teze scrise de Martin Luther l-au provocat celor veniţi la biserică pentru sărbătorirea relicvelor și cât de ciudat a sunat în mintea tuturor ideea extrasă de Luther din Biblie, și anume că, pentru mântuire, nu e nevoie de nicio relicvă, ci doar de credinţă. După cum se vede, după aproape 500 de ani, sunt încă mulţi care nu pot să creadă această idee.

Cultul moaștelor, de Laurenţiu Nistor – Centrul de Studii Răsăritene, Cernica

Cultul moaștelor este o prelungire obligatorie și nefericită a cultului sfinţilor. Necesitatea acestei practici rezidă în dorinţa de a realiza prezenţa sfinţilor[6], „căci oamenii se pun și prin ele în legătură cu ei”[7]. Sfinţii, chiar glorificaţi, nu sunt omniprezenţi. Credincioșii ortodocși sau catolici cred că rămășiţele pământești sau chiar un simplu obiect care le-a aparţinut sfinţilor ori care a fost atins măcar de moaște produce prezenţa lor. Prezenţa sfinţilor nu ar reprezenta nimic dacă nu ar fi însoţită de puterea lor de a face minuni, de a învinge puterile necurate, de a acorda vindecare, ocrotire, mijlocire.

Cultul moaștelor se definește prin lăcomia morbidă, iraţională, fără scrupule de a avea un plus de viaţă cu orice preţ. Fie se ajunge la venerarea fără rezerve a unor relicve care duc spre derizoriu (sfântul prepuţ, de exemplu), fie entuziasmul închinătorilor nu mai are nimic din atitudinea creștină (au existat în istoria foarte recentă credincioşi decedaţi în marile busculade de la Iaşi). Dorinţa de a poseda moaşte a dus la existenţa unui comerţ blasfemator, în care se cumpără cu frenezie relicve pentru a se scoate profit prin prezentarea lor spre închinare sau prin revânzare, bineînţeles la preţuri mai bune. Lăcomia unora de a primi ajutor spiritual declanșează lăcomia altora de a câștiga bani. Nu toate moaștele sunt autentice, unele sunt fabricate în cel mai grosolan mod (pentru că beneficiarii sunt disperaţi să intre în posesia relicvelor), ceea ce face ca istoria acestui cult să fie și o istorie a falsurilor. Verificarea și autentificarea moaștelor e un proces scump, anevoios, uneori imposibil și de cele mai multe ori nedorit. Odată achiziţionate, relicvele au valoare dacă există credinţa ca ele sunt ceea ce se pretinde că sunt, altfel investiţia este pierdută.

Probabil că ar fi mult mai folositor să pornim discuţiile pe subiectul relicvelor nu de la argumentaţie, ci de la consecinţe. Obţinerea aşa-ziselor miracole condamnă la falsă evlavie credincioşii celor două Biserici tradiţionale – Ortodoxă și Catolică. Mai absurd este faptul că aceste Biserici nu consideră venerarea moaştelor ca obligatorie pentru mântuire. Cui serveşte deci acest cult?

Și mai trist este faptul că uneori chiar sfinţii – conform tradiţiei ortodoxe – au încercat să oprească manifestarea unui asemenea cult: Sfântul Dimitrie oprește pe Leontie și pe trimișii împăratului Iustinian să-i segmenteze trupul. Sfinţii 40 de Mucenici își manifestă dorinţa ca rămășiţele lor să fie păstrate într-un singur loc.[8] Arsenie Boca, pentru a împiedica venerarea trupului său, își pecetluiește ante-mortem mormântul. Pecetluirea mormântului până la a doua venire a Domnului este o practică ortodoxă obligatorie, care se încalcă prin deshumările atât de necesare cultului moaștelor.[9]