Căile prin care dumnezeirea Se descoperă sunt Biblia, Iisus Hristos, natura și conștiinţa. Rugăciunea nu este revelatoare. Dacă nu este revelatoare nici pentru om, nici pentru Dumnezeu, ce este atunci rugăciunea?
De-a lungul istoriei, rugăciunea a fost explicată prin mai multe imagini congruente sau complementare: rugăciunea este respiraţia sufletului, dialogul omului cu Dumnezeu, linia de asistenţă telefonică, mijlocul de comuniune a omului cu Dumnezeu, confesiunea inimii către Dumnezeu ș.a.m.d., care toate pun accentul pe posibilitatea ca omul să aibă contact în acest fel cu Dumnezeu.
Ca să înţelegem rugăciunea, cel mai natural ne este să privim la rugăciunile eroilor Bibliei. În rugăciunile lor, identificăm componente precum: adoraţia (Psalmii 115:1), lauda (Psalmii 71:6), cererea (Filipeni 4:6; Efeseni 6:18), mulţumirea (Coloseni 4:2; 2 Corinteni 2:14); meditaţia (Psalmii 119:27), confesiunea (Ezra 10:11, Iacov 5:16), tăcerea (Zaharia 2:13, Habacuc 2:20), petiţia și mijlocirea (1 Timotei 2:1, Geneza 18:23-33). Uneori, rugăciunea conţine mai multe din aceste elemente, alteori mai puţine, în funcţie de context și de motivul principal pentru care este înălţată o rugăciune.
Tipuri de rugăciuni biblice
Rugăciunea de mulţumire este reacţia sufletului uman care, în urma întâlnirii cu Dumnezeu, reușește să-I înţeleagă bunătatea și iubirea și Îi este recunoscător. Rugăciunea de mulţumire nu trebuie percepută ca o datorie și nici nu poate exista în afara întâlnirii omului cu Dumnezeu, prin revelaţie. De aceea, lipsa recunoștinţei din rugăciunile omului identifică o problemă care nu își poate găsi rezolvarea decât printr-o cunoaștere mai profundă a Dumnezeirii.
Același tipar se regăsește și în rugăciunea de laudă, care este determinată natural de înţelegerea iubirii, căreia i se alătură înţelegerea maiestăţii și măreţiei lui Dumnezeu.
Un alt tip de rugăciune este aceea care exprimă angajamentele omului faţă de Dumnezeu. Acest tip de rugăciune este adesea o urmare sau o prelungire a rugăciunii de mărturisire și pocăinţă. Uneori poate fi răspunsul omului în urma conștientizării binecuvântărilor primite. După visul în care i se promite un număr mare de moștenitori și redobândirea patriei făgăduite, Iacov Îi promite lui Dumnezeu a zecea parte din tot ce are: „Piatra aceasta pe care am pus-o ca stâlp de aducere-aminte va fi casa lui Dumnezeu și Îţi voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da” (Geneza 28:22).
Rugăciunea de pocăinţă și de mărturisire. Când omul trăiește contrar conștiinţei lui și, în urma lucrării Duhului Sfânt, care îi atinge inima prin providenţă și prin revelaţie, înţelege bunătatea și puterea lui Dumnezeu, atunci în inima lui se naște căinţa, care se exprimă prin mărturisire și părere de rău.
Rugăciunea de cerere este cea mai întâlnită formă a rugăciunii și este de înţeles că este așa pentru că nevoile și neputinţele noastre ne determină în mod natural să cerem.
Ar mai fi binecuvântat omul dacă nu I-ar cere lui Dumnezeu? „[El] face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni și dă ploaie peste cei drepţi și peste cei nedrepţi” (Matei 5:45). Cei răi primesc ploaie fără să o ceară. Această realitate justifică oare înlăturarea rugăciunii de cerere? Cu niciun chip. Prin ea ne recunoaștem dependenţa de Dumnezeu, nevoia de intervenţie divină; admiraţia și recunoștinţa faţă de Dumnezeu cresc; smerenia și închinarea se desăvârșesc și astfel apropierea omului de Dumnezeu este transformatoare. Omul devine după chipul Fiinţei pe care o adoră și căreia I se închină.
Rugăciunea de cerere – credinţă sau încumetare?Modelul de rugăciune de cerere a marilor eroi biblici și a lui Iisus accentuează smerenia și încrederea. Aceste atitudini sunt identificate prin cuvintele: „Facă-se cum voiești Tu.” Orice rugăciune de cerere care nu se bazează pe o promisiune din partea lui Dumnezeu revelată în Scriptură și care nu este însoţită de credinţa omului că este ascultat și va primi răspuns este o încumetare. Putem fi siguri că Dumnezeu oferă lucrurile pe care le-a promis, iar atunci când cerem astfel de lucruri, declaraţia: „Facă-se cum voiești Tu” poate fi o dovadă de superficialitate și de înstrăinare de Dumnezeu sau necredinţă. Când cerem ceva după voia Lui, credem că am și primit (vezi Marcu 11:24), fiind urmarea naturală a cunoașterii lui Dumnezeu. Cu toate acestea, a accepta că și în asemenea cazuri Dumnezeu poate răspunde negativ este o dovadă de credinţă care merge chiar mai departe – credem că nimic nu ne poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu (vezi Romani 8:35) și că planurile Lui cu noi pot fi diferite la un moment dat, dar nicicum altfel decât foarte bune (vezi Ieremia 29:11). |
Rugăciunea de cerere are multe faţete: rugăciunea pentru iertarea păcatelor, rugăciunea de mijlocire și rugăciune de binecuvântare sunt cel mai des întâlnite.
Rugăciunea pentru iertarea păcatelor este dovada primului pas al transformării omului. Conștientizarea greșelii și părerea de rău întotdeauna duc la cererea de iertare. Părerea de rău deci premerge iertarea. În același timp, nu există iertare fără transformare. Iertarea nu este opusul supărării, ci are mai degrabă un caracter soteriologic. Iertarea se referă la mântuire, iar mântuirea reprezintă salvarea omului din greșeală, adică transformarea lui. În felul acesta, iertarea are loc atunci când omul, în urma conștientizării păcatului, acceptă puterea transformatoare a lui Dumnezeu.
Citește și: Rugăciunea pentru iertare – cum să fiu sigur că a fost ascultată?
Rugăciunea de binecuvântare poate fi considerată o formă a rugăciunii de mijlocire, a rugăciunii de cerere sau a rugăciunii ritualice de sfinţire, dedicare, de căsătorie, hirotonire ș.a.m.d.
Rugăciunea de mijlocire se naște din iubire și compasiune. În înţelepciunea providenţei Sale, Dumnezeu are căi prin care rugăciunea noastră de mijlocire a putut primi un loc în planurile Sale, fără ca aceasta să însemne că Îl surprinde sau Îi schimbă mintea lui Dumnezeu, fără să-L îmbuneze pe singurul care este bun. În plus, rugăciunea de mijlocire, ca întruchipare a iubirii, înfrumuseţează sufletul aceluia care o practică, îl fericește pe Dumnezeu, duce la unitate interumană și îl susţine pe cel pentru care este înălţată.
Rugăciunea este o realitate spirituală
Cuvintele lui Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat!” (1 Tesaloniceni 5:17) arată către o rugăciune care transcende cuvintele, formele și ritualurile, având un caracter continuu și indispensabil. În același timp, formele sau ritualurile sunt instrumente ale comuniunii cu Dumnezeu.
Modelul de rugăciune de cerere a marilor eroi biblici și a lui Iisus accentuează smerenia și încrederea.
În funcţie de tipul de rugăciune, de cultură, de starea de spirit și de contextul în care omul se află, rugăciunea poate fi rostită în diferite poziţii și poate lua diferite forme. Biblia relatează experienţele de rugăciune ale multor eroi, în posturi precum: în genunchi[1], în picioare[2], în prosternare[3], stând jos[4], în poziţie culcată[5] sau cu mâinile înălţare spre cer[6]. În același timp identificăm rugăciunii făcute cu ochii deschiși[7], în taină[8], rostite în public[9], exprimate prin vorbire liberă[10], cântate[11] ș.a.m.d. Deși sunt multiple, în funcţie de situaţia în care credincioșii se aflau, poziţiile și formele constituie expresia exterioară a reverenţei lăuntrice: respect, părere de rău, smerenie, supunere, dependenţă, predare și recunoștinţă.
Comuniunea cu Dumnezeu
Rugăciunea este mediul comuniunii omului cu Dumnezeu, mijlocul de comunicare prin care fiinţa umană vorbește, tace, cântă și își admiră Creatorul. Rugăciunea reprezintă comunicarea prin care își acordează gândirea după raţiunea divină, relaţia care poate determina un act revelator, meditaţia omului în prezenţa Dumnezeirii, armonizarea gândirii lui la gândirea lui Dumnezeu, comuniunea prin care mintea omului este schimbată după mintea Chipului pe care Îl reprezintă. Marele beneficiu al rugăciunii este că aceasta nu-L coboară pe Dumnezeu la noi, ci ne ridică pe noi în prezenţa lui Dumnezeu.
